Atunci când a ales să facă jurnalism a avut speranța unei vieți palpitante – şi nu s-a înşelat. Tocmai de aceea, de ani buni, se simte de parcă ar alerga după un tren pe care nu-l mai prinde, care mereu e la câţiva metri în faţă… Un maraton care, însă, i-a asigurat o ascensiune firească într-un domeniu „sensibil, în care niciodată nu poţi fi sigur”. Iar astăzi, împreună cu colegii de la CJI şi cu echipa de traineri ai Școlii de Studii Avansate în Jurnalism, Sorina Ştefârţă încearcă să aducă în presa de la noi cât mai multe nume de succes. Așa cum a făcut dintotdeauna, de altfel.
„La mulți ani și să ajungi redactor-șef!”
„La începuturile carierei mele, aceasta era cea mai populară urare printre jurnaliști”, ne spune zâmbind Sorina. „Eu, chiar dacă nu am avut niciodată această ambiție, am ajuns să fiu şi redactor-şef. Dar, am zis mereu, funcţia e ceva foarte relativ. Mult mai mult contează, în această meserie, faptul că poţi cunoaşte oameni de treabă, oameni speciali, pe foarte mulți dintre care nu îi întâlneşti, dacă ești contabil sau medic…”.
În timp ce părinţii își trimiteau odraslele la medicină sau economie, ca să fie oameni „așezați”, Sorina îşi aminteşte că, pe ea, mama a îndemnat-o să facă jurnalism. „Nu cred că își dădea prea bine seama cu ce se mănâncă asta. Abia peste ani, când mă vedea nopțile lucrând, îmi spunea să mai fac o pauză…”. Răspunsul era că munca asta nu se termină niciodată, că este un circuit… Cert este că în 1990, când a mers la facultate, părinții au susținut-o și nu au încercat să îi schimbe decizia. „Eu având această libertate, nici nu mi-am dat seama că alții au trebuit să lupte pentru ea”.
„Primul număr”, (deocamdată) de două ori
La fel de firesc a pornit şi în carieră. „Prima redacţie – în care, recunosc, am învăţat a scrie – a fost cea a ziarului Flux, sub conducerea lui Val Butnaru. Am participat chiar la crearea primului număr, în mai 1995.” Între timp, a făcut doi ani de Relaţii Publice şi Comunicare, la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti.
Apoi, în septembrie 2001, s-a întâmplat un alt „prim număr” – cel al ziarului Timpul, pe care l-a creat alături de regretatul Constantin Tănase şi de colegii săi. Un Timpul şi timpuri de care Sorina Ştefârţă îşi aminteşte cu mult drag, considerându-le perioada marilor provocări şi a marilor realizări. A rămas acolo vreme de 11 ani pentru că, zice ea, poți să fii genial, dar trebuie să ai și un context. „Eu nu mă cred nici pe departe genială, dar contextul a fost benefic – un context de creație, de muncă, de curiozitate”.
Unsprezece ani în care, întâi şi întâi, a fost şefă de echipă, respectiv trebuia să aibă grijă ca toţi ceilalţi să aibă de lucru, să fie ocupaţi şi… ziarul să ajungă la tipografie.
„Îmi lipsesc echipele de presă”
De aceea, scria în timpul liber. Adică noaptea. Nu era musai să o facă, dar prea erau interesanţi oamenii pe care îi cunoştea – fie că veneau din teatru, literatură sau politică – şi îşi dorea ca şi cititorii ziarului să se convingă de acest fapt. A redactat sute şi mii de texte. A editat, timp de şapte ani, un supliment pe integrare europeană şi un altul – dedicat femeilor. Iar în decembrie 2008 a „tălmăcit” plăţile de pe cardul bancar al lui Oleg Voronin, într-o investigație de răsunet ce arăta că fiul ex-preşedintelui comunist al Moldovei cheltuia sume impunătoare în afara ţării. În urma publicării acesteia, CCCEC a pornit o urmărire penală pentru evaziune fiscală şi spălare de bani.
„Atunci când a fost nevoie, am făcut investigație, interviuri, jurnalism cultural, social sau politic. Asta este și bine, și rău. Bine, pentru că ne permite să fim flexibili. Rău, pentru că ne risipim, de multe ori… Dar în lume, acum, persistă tendința spre acest „jurnalist universal”, care poate face mai multe lucruri. Există și o teorie a celor cinci componente, fără de care o redacție nu te angajează azi: trebuie să știi să faci text, foto, video, audio și infografice. Atunci când am fost eu în presă, separarea era totuşi mai evidentă. Acum nu mai este, mai ales în online. Acolo chiar e nevoie de toate”.
„Pe lângă realizările personale, Timpul a fost o perioadă în care am scos în prim-plan oamenii redacției. Ani la rând, jurnaliștii noștri au luat „merele” acordate de Clubul de presă, organizat de Centrul pentru Jurnalism Independent şi Comitetul pentru Libertatea Presei – ce-i drept, eu, care i-am promovat pe toţi, l-am luat ultima (râde). Eram, cu adevărat, o echipă şi să ştiţi că mie, azi, îmi lipsesc echipele de presă. Nu văd ca redacțiile să-și promoveze oamenii. Ai impresia că peste tot lucrează roboţi”.
„Munca la Guvern rămâne pentru eventuale memorii”
În primăvara lui 2012, după aproape 17 ani de muncă la ziar, viaţa Sorinei Stefârţă lua o nouă turnură. Pleca de la Timpul şi, pentru că se întâmpla în circumstanțe nu tocmai prietenoase – „se mai schimbă timpurile, i-a spus Constantin Tănase la despărţire, poate o să-ţi explic cândva…”, – n-a acceptat ofertele venite din media. Și-a amintit, în schimb, că la Bucureşti a făcut Comunicare – şi s-a retras într-un proiect al Băncii Mondiale, dedicat reformei administraţiei publice centrale, în cadrul Cancelariei de Stat. Recunoaşte că i-a fost greu – „în fiecare zi, aveam senzaţia că învăț de la capăt alfabetul” -, dar nu imposibil. Mai ales că (râde) „şi în asemenea instituţii „odioase” există oameni de calitate, dispuşi să îţi dea o mână de ajutor”.
Munca la Guvern i-a fost şi lecţie de viaţă: „Noi, când suntem în presă, ne credem nişte mici „Dumnezei” care știu tot. Dar, scoate un jurnalist din mediul lui „firesc” şi pune-l în aceeaşi zonă a administraţiei publice – îţi vei da seama că nu e chiar aşa…”. Astfel, cele opt luni pentru care s-a dus, iniţial, la Guvern, s-au transformat în aproape trei ani, şi asta pentru că după încheierea proiectului Băncii Mondiale s-a alăturat echipei Premierului Iurie Leancă. S-a ocupat de campania de comunicare pe integrare europeană, a făcut câteva publicaţii şi… i-a scris câteva zeci de discursuri – „o ocupaţie palpitantă pe care, deocamdată, o păstrez pentru eventuale memorii”.
„Timp de zece ani SSAJ a dat nu doar nume, ci și personalități”
Din martie 2015, Sorina Ştefârţă este directoarea Școlii de Studii Avansate în Jurnalism, un proiect al Centrului pentru Jurnalism Independent în cadrul căruia timp de un an, în regim de studii postuniversitare, sunt instruiţi în domeniul jurnalismului tinerii care, deşi, poate, au absolvit alte facultăţi, se simt tentaţi de această meserie.
„La ŞSAJ îi învățăm pe studenți cum trebuie să fie presa – corectă şi echidistantă -, cum să gândească, să analizeze și să disemineze, cum să nu se lase influențați și manipulați. Îi învățăm şi instrumente tehnice, deoarece majoritatea nu sunt din jurnalism și pentru ei totul este nou… Totuşi, cel mai greu le este să scrie, iar noi le spunem mereu că, dacă vor şti să-şi aştearnă gândurile astfel, încât editorul să nu îi întrebe „ce au avut în vedere”, vor putea face şi radio, şi TV, şi jurnalism online.
Pe lângă legătura cu tânăra generaţie, ȘSAJ îi oferă şansa de a ţine pasul cu o temă de care s-a preocupat constant în ultimii 15 ani – integrarea europeană. A făcut-o, editând suplimentele „Integrarea europeană, pas cu pas” şi „Obiectiv European” (ultima, în colaborare cu API). O face şi în cadrul modulului de Jurnalism politic de la ȘSAJ. Pentru că „în presă este important să cunoaștem ceea ce se întâmplă lângă noi, dar și să facem conexiuni cu ceea ce se întâmplă în lume”. Şi pentru că, „da, cred în viitorul european al Moldovei şi în faptul că este singura cale de modernizare a ţării noastre”.
Se mândreşte cu faptul că instructorii ȘSAJ sunt jurnaliști cu renume şi ne asigură că, în cei zece ani de existenţă, Şcoala a reușit să dea presei din Moldova nu doar nume, ci şi personalităţi. „Îi învățăm să nu facă greșelile, pe care le vedem atât de frecvent în media de azi. Îi încurajăm ca, fiind „universali”, să nu ignore specializarea pe domenii mai înguste. Căci, pentru un absolvent al ASEM, e mai mare probabilitatea ca el să devină un bun jurnalist economic, de care piaţa duce în continuare lipsă…”.
„Cea mai mare provocare este să poți rezista în jungla asta…”
„N-am soluții, ne-a spus scurt, atunci când am întrebat-o despre independența presei de la noi. Decât să cred că vom avea tărie să ieşim din acest impas, a adăugat. Căci, astăzi, pentru noi toţi, cea mai mare provocare e să putem rezista în jungla asta…”.
„Atunci când vorbesc cu studenţii de la Şcoală, încerc să fiu optimistă – pentru că ei trebuie să creadă că vor putea face schimbarea calitativă, altminteri degeaba au mai venit la noi. Totuşi, sunt conștientă şi de fațada dură a realității. Astăzi, preocuparea generală şi aproape totală a jurnalistului moldovean este cum să-și păstreze intact numele și, totodată, să câștige un ban”. Deşi, spune Sorina Ştefârţă, nu poţi să ai şi numele, şi banii, imediat. Iar tinerii de azi nu prea mai sunt dispuși să aştepte.
„Dacă veţi discuta cu colegii mei de generaţie, veţi vedea că fiecare dintre ei a făcut, la un moment dat, un soi de voluntariat în meserie. Când învăţam la Bucureşti, am muncit într-o campanie electorală din care am ieșit cu tocmai… 50 de lei. Dar pentru mine atunci era important să fiu implicată şi să văd cum se întâmplă lucrurile din interior. Altă dată am făcut o publicație dedicată absolvenților programelor de schimb americane. Nu am fost plătită, în schimb, în 2008, la alegerile prezidențiale din SUA, am fost singurul jurnalist din Moldova care, în seara de 4 noiembrie, a ascultat pe viu celebrul „Yes, we can!” al lui Barack Obama. Cred în acest echilibru universal”.
„Când ajungi să nu crezi, e mai bine să pleci”
Echilibrul universal, potrivit protagonistei noastre, ar trebui să funcţioneze, odată şi odată, şi în materie de independenţă şi calitate a presei. Astfel, chiar dacă astăzi în Republica Moldova media independente pot fi numărate pe degetele de la mâini, ne inspiră şi ne fac încrezători tocmai aceşti puţini, dar foarte buni, care rezistă.
„Drept exemplu voi da două dintre instituţiile cele mai fidele în raport cu Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism – Radio „Europa Liberă” şi „Ziarul de Gardă”. Instituţii în spatele cărora stau oameni care se zbuciumă, care se zbat în zeci de proiecte pe care le gestionează. Evident că cei care rezistă nu pot avea o singură sursă de venit, dar nu e nicio problemă cu asta, de vreme ce toate sunt legale și transparente”.
„Iar dacă nu poți sau nu vrei să te zbați și să te zbuciumi… Deseori, văzând jurnaliști care fac partizanat şi manipulare în mod evident, mă întreb dacă ei își dau seama de crima pe care o comit sau chiar așa cred. Dacă așa cred, măcar le este mai ușor… Eu, astăzi, înţeleg că și redacțiile în care am muncit au făcut o doză de partizanat politic, dar noi credeam în ceea ce am făceam, chiar dacă – de la distanţă temporară – realizez că mai şi greșeam. Tocmai de aceea, când am ajuns să nu mai cred, am ales să plec”.
„Evident că mi-ar plăcea să văd echipe de jurnaliști care, la un anume moment, să zică „Nu” şi să plece, în semn de protest, in corpore. Dar nu îi condamn că nu o fac. Plecările in corpore nu îşi au sensul, dacă nu creează o alternativă. Eu nu am avut – curaj sau putere? – să propun acea alternativă şi ne-am risipit aşa, unul câte unul.
„Jurnalismul este vocaţie, mai puţin talent”
„Un mare jurnalist francez a spus că, în această meserie, talentul este în plus şi chiar dăunează, iar un altul – că talentul reprezintă doar 5%”, ne asigură Sorina Ştefârţă. Acele cinci procente care îl fac pe jurnalist să simtă de la o poştă subiectul. În rest…
„Capacitatea de a formula corect gândurile este profesionalism şi ar trebui să fie o normalitate pentru orice jurnalist. Doar că la noi, din păcate, unde oamenii scriu şi vorbesc extrem de infect, un minim dram de gramatică deja este declarat talent”.
Ce i-ar plăcea să mai facă? Fiind nostalgică după anul 2013, când a semnat editoriale la „Ziarul Naţional” („îi mulţumesc Raisei Lozinschi pentru că m-a provocat, atunci, să revin la scris”), se gândește la un blog. Doar că, fiind de formație „print”, îi este teamă să nu devină un fel de „scriitură în cosmos”… Se mai gândeşte la o revistă de genul „The Economist” sau „L’Observateur”. „Nu știu în ce măsură sunt dispuși moldovenii să citească presă mai serioasă, știu însă că sunt mulți care mai tânjesc după un format tradițional – şi nu mă refer doar la formă, ci şi la conţinut. De aceea, nu exclud că o să vină timpul când tocmai aceste nostalgii vor crea noile tendințe”.
Până atunci, însă, Sorina Ștefârță rămâne la Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism şi se gândește ca, la primăvara viitoare, să le facă o surpriză absolvenților tuturor celor zece promoții ale acesteia. „Pentru că viitorul presei e al nostru, dar mai ales al lor!”.
∗∗∗
Acest material este publicat în cadrul Programului ONU „Femeile în politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, finanțat de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate în cadrul materialului aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Programului.
