Mircea Baciu este al doilea moldovean care a urcat până la cel mai înalt punct de pe planetă. Nu a fost visul său, nu a fost scopul țintit mai mulți ani. Pur și simplu, el a văzut, acum trei ani, pentru prima dată munții Himalaya. „Eram în Nepal pe muntele Annapurna, unul dintre cele mai frumoase trasee din lume. Abia am aflat ce e asta trekking și pentru prima dată am văzut extraordinarii munți Himalaya. Tot atunci am știut că eu voi urca pe Everest”.
Au urmat aproape trei ani de pregătiri intense pentru Mircea Baciu, care nu este alpinist și nici sportiv de performanță, ci este omul care știe să administreze afaceri și cu asta se ocupă de ani buni. A trebuit să învețe cum să meargă corect, cum să folosească bastoanele, cum să urce pe munte, cum să se cațăre pe versanții abrupți și pe gheață. Și-a luat drept mentori și profesori – sportivi și alpiniști profesioniști, printre care se număra Andrei Hohlov (n. red alpinist, cățărător în munți, maratonist moldovean) și Andrei Carpenco, primul moldovean care a urcat pe Everest încă în 2010.
Următoarea etapă pentru Mircea însemna să capete „experiență de altitudine”. Aceasta presupunea cât mai multe escaladări, de fiecare dată la altitudini mai înalte decât precedentele urcări pe munte. La altitudini de peste 2500 m deasupra nivelului mării cantitatea de oxigen din aerul respirat este mai mică, iar presiunea atmosferică la fel. În aceste condiții apare boala de altitudine: la persoanele neantrenate aceasta, de regulă, apare la 24 de ore de la sosire într-o locație aflată la o altitudine mai mare de 2500 m. Ea provoacă edem cerebral sau edem pulmonar. Condiții pe care nu poți să le depășești pe Everest. De fapt, pe Everest nu poți depăși multe condiții. Iar pe lângă cele fizice, de la Mircea voiam să aflu despre condiția umană la 8848 de metri deasupra mării. Am realizat interviul la o săptămână după ce Mircea Baciu revenise acasă. Avea fața arsă de soare și două cicatrici pe obraji, pentru că îi înghețase masca pe față și respira așa de greu de parcă învăța din nou să o facă, deja pe pământ.
Cu cine trebuie să urci pe Everest?
Cu sine doar. Ești unicul om în care poți avea încredere și de care trebuie să ai grijă. Dar evident, ca parte a unui grup de alpiniști cu un conducător de echipă care știe ce face și care poate să te pregătească. Eu am mers în echipă cu 12 oameni conduși de alpinistul rus Alexandr Abramov, care urca a 10-a oară Everestul. Împreună cu noi escalada și o echipă de suport din 55 de oameni, numiți șerpași (locuitori ai regiunilor muntoase din Nepal, termenul șerpaș a devenit, cu timpul, un nume care se referă la ghizii care însoțesc alpiniștii ce urcă pe vârfurile din Himalaya).
12 oameni furioși, ca în vestitul film american.
La un moment dat am ajuns să fim cu adevărat furioși. Nu unii pe alții, ci pe condiția și starea în care ne aflam.
Cum e starea omului în drum spre vârful lumii?
Mizerabilă. Fizic trebuie totul să fie impecabil. Trebuie să fii sănătos tun ca să pornești într-o astfel de expediție. Orice zgârietură pe Everest devine rană, orice boală pe munte se agravează înzecit, orice pas greșit, înseamnă moarte. Moral însă e și mai greu. Expediția a durat 45 de zile, deja din a 5-a zi adevărata natură umană iese la suprafață.
Și relațiile dintre oameni pe munte?
În funcție de ce conținea bagajul psihologic al fiecăruia dintre noi, au început să iasă la suprafață fricile, gândurile, proiecțiile și reacțiile nepotrivite. După cea de-a 30-a zi interacțiunile dintre oameni devin tot mai rare. Și asta pentru că nici nu mai ai energie pentru alți oameni și dialoguri.
În primele 3 zile am citit. Am citit doar 3 zile, îți dai seama? Doar 3 din 45. Primele 5 zile am notat în jurnal tot ce mi se întâmplă. Dar în ziua a 6-a nu am mai putut scrie. Pur și simplu nu puteam. Ba nu aveam chef, ba nu știam ce să scriu, ba îmi îngheța mâna. Și ți-am mai spus, pe munte ești singur, chiar dacă sunt mulți în jurul tău. Oamenii sunt lăsați să moară pe Everest. Cui îi pasă de trăirile tale sufletești?
Ce carte aveați cu Dvs.?
„Trei tovarăși” de Remarque.
45 de zile de urcare?
Ne-am tot plimbat încolo și încoace pe munte. Urcam de la lagărul de bază de 3500 metri, la lagărul de la 5800 metri, stăteam acolo o noapte, după care urcam la 6400 metri, după care la 7000 și iar coboram până la 5800, și iar mergeam la următorul segment care era la 7700, după care a urmat cea mai dificilă urcare, de la 8300 metri, apoi și 8800 metri. Urcam de la un segment la altul și mințeam organismul nostru ca să se poate obișnui cu altitudinea și lipsa de oxigen.
Cotidianul unui alpinist pe Everest?
O groază de activități! Să începem cu topitul gheții pentru a face apă. Doar această activitate dura o oră. După care încercarea futilă de a fierbe apa, care nu fierbe la altitudini. Mai departe apa ceea care „aproape fierbea” o foloseam la prepararea terciurilor instante, care trebuiau repede mâncate înainte să înghețe.
Ah, și cel mai important: toate astea le făceam purtând mereu toate straturile de haine pe noi. Uniforma noastră era foarte simplă – mereu îmbrăcat în toate hainele: dormi în căciulă și bocanci, te trezești în căciulă și bocanci, îți petreci tot timpul în căciulă și bocanci. Iar în ultimele zile de escaladare, la asta mai adaugi și masca de oxigen. Și tot timpul acesta așteptam și ne rugam să avem fereastra de escaladare pe vârful muntelui.
Fereastra de doar câteva zile pe an?
O dată pe an: de pe data de 20 până pe 30 mai poți să urci pe Everest. În acest interval de 10 zile sunt doar 2 zile prielnice urcatului pe vârful muntelui.
Noi am ajuns la lagărul de bază cu 15 zile mai devreme de această fereastră de urcare.
Și stai acolo și aștepți fereastra cu cele mai bune zile din punct de vedere meteorologic – zilele în care viteza vântului e cea mai mică. Temperaturi bune nu așteaptă nimeni, ori -40⁰C, ori -50⁰C nu fac mare diferență. Din acest motiv, apropo, și se formează cozi de așteptare pe Everest; oamenii vin în număr mare să-l cucerească, zile potrivite sunt puține, iar cărările sunt înguste. Alpiniștii se opresc la mijloc de cale, așteptându-și rândul. Oamenii vor cât mai repede să urce, ca mai apoi să plece la fel de repede, având deja biletele de întoarcere cumpărate. Toți vor acasă, toți sunt istoviți de această așteptare. Iar muntele te lasă doar 10 zile pe an să urci, dintre care doar 2 zile te lasă vântul, iar dacă ai noroc, ajungi să îl cobori teafăr.
Și de aici ce se întâmplă?
De la 7000 de metri deja nu mai circuli de la un segment la altul, dacă ai urcat, stai acolo și dormi în corturi pe versanții abrupți.
Iar în minte ce se întâmplă?
Mai sus de 7000 de metri în minte nu se întâmplă mare treabă, gânduri nu sunt. E gol. Asta e considerată „zona morții”. Asta înseamnă că dacă pățești ceva în acest segment, nu poți să revii la o tabără de mai jos ca să primești ajutorul necesar și mai înseamnă că acolo sus nu te recuperezi. Acolo sus, te gândești doar la cum să respiri, pentru că nivelul de oxigen este de 27%, iar tu te gândești că trebuie să ai grijă de echipamentul tău, fără de care la fel nu poți supraviețui, cam astea îți sunt gândurile.
După 7300 m versanții sunt doar în pantă de 45 de grade și mai abrupți. Pe acești versanți noi instalam corturile și dormeam. Ei cum dormeam? Și noi, și tot echipamentul nostru, și baloanele cu oxigen ne rostogoleam într-un colț al cortului și acolo încercam să adorm ca să mă odihnesc.
Ați avut vise?
(pauză lungă) Visele acolo erau scurte și foarte clare, dar rare. Ca să nu te doară capul, trebuie să bei multă apă, bei multă apă, mergi des la baie, dormi în secvențe scurte, nu-i așa de ușor să visezi în așa condiții.
La ce altitudine se conturează firea umană?
Imediat după 5200 metri. Atunci îți dai seama cine sunt oamenii care sunt cu tine și cine ești tu de fapt. Și cu cât urci mai sus, lucrurile devin și mai complicate, natura umană deja nici nu se mai manifestă. Sunt doar indivizi, care nu se ajută și nu au treabă cu alții.
Dvs. cine sunteți, ați aflat?
După 8200 metri și mai sus, când nu ai oxigen și bolovanii sunt foarte mari, imposibil de mari, abia atunci am început să mă gândesc la Dumnezeu. Îmi era rușine că mi-am amintit abia atunci că El era unica mea șansă de salvare. Am aflat că vreau să trăiesc și că încă mai cred în Dumnezeu.
Promisiuni v-ați făcut?
Daaaa, mari și multe, mi-am promis că revin și va fi totul altfel și eu voi face totul altfel.
Trebuie să înțelegi că, întoarcerea a fost și mai grea, decât urcarea. Dacă urcam pe segmente mici, atunci coborârea s-a făcut deodată într-un salt mai mare până la 7000. Câțiva din camarazii noștri, care s-au îmbolnăvit au rămas la 7700 și nu e bine să rămâi bolnav atât de sus. Ca să-ți trebuie să cobori cât mai jos și asta ține doar de puterea de voință. Din grupul nostru, din păcate, nu toți au urcat, iar alții nu au putut coborî. Unul dintre membrii grupului s-a îmbolnăvit de la altitudini, făcând edem cerebral, altul și-a degerat câteva degete la mână, un alt membru a cedat emoțional și la înălțimea de 7700 a decis că nu mai vrea nici măcar să coboare. A fost greu, dar l-au coborât câteva zile mai târziu. Oamenii își pun limite și nu le fac față.
Gândul despre „ce fac eu aici” v-a trecut prin minte?
Nu. La un moment dat voiam să se termine totul cât mai repede, dar nu mă întrebam ce fac eu acolo.
V-ați mai întoarce pe Everest?
Nu. O dată e mai mult decât suficient.
Am văzut moartea a doi oameni pe Everest. Unul dintre ei era încă viu când grupul nostru a trecut pe lângă el. El stătea pe zăpadă și aștepta să moară pentru că nu mai avea oxigen. Și noi toți treceam pe lângă el, lăsând ochii în jos. El stătea și pur și simplu aștepta să moară. Al doilea caz s-a întâmplat pe o scară din metal, construită acolo, pe o pantă. Unul dintre alpiniști a căzut de pe scară și stătea atârnat de funiile lui de siguranță, era viu și el, dar accidentat, nici el nu putea fi ajutat, așa că a fost mutat lângă scară și lăsat la fel să moară. Toți așteptau ca el să moară, să îl poată muta, că de altfel se reținea toată lumea pe loc. Oamenii așteptau să moară un alt om ca să poate merge mai departe.
(n. red. Un număr record de 885 de alpiniști au ajuns pe vârful Everest în 2019, după un sezon marcat de aglomerări şi decesul a 11 persoane, potrivit datelor oficiale. Această cifră depășește recordul anual precedent, stabilit la 807 persoane. În acest an, în aşanumita „zonă a morții”, aflată la o altitudine de peste 8000 de metri, condițiile meteo au provocat blocaje impresionante, ale căror imagini au făcut înconjurul lumii. Patru decese s-au produs din cauza aglomerării înregistrate în apropiere de vârf în acest sezon. Everestul a fost escaladat prima dată în 1953 de nepalezul Tenzing Norgay şi neo-zeelandezul Edmund Hillary)
A meritat?
În momentul în care am văzut cum moare omul, eram deja pe o cale ireversibilă, la altitudini foarte mari. Nu ai ce face altceva decât să îți ascunzi privirile și să mergi înainte. Nu judeca.
Și totuși, de ce oamenii urcă pe Everest?
Fiecare are motivul său. Eu am filmat mărturiile câtorva participanți la expediție. Unul a zis că e o nebunie, altul mi-a spus că cel mai mare păcat a lui e vanitatea. Nu știu de ce oamenii merg acolo. Pentru a-și demonstra ceva, pentru a trece de o limită oarecare, pentru a testa până unde pot merge și unde este acea graniță dintre viață și moarte.
Dvs. faceți parte din ultima categorie?
Da. Aveam nevoie de un „gâdilici”, trebuia să simt că trăiesc.
Ați simțit?
Eu credeam că urc pe munte, acolo unde zboară avioanele, aproape unde stă Dumnezeu, dar când am ajuns, nu aveam puteri, nu aveam chef de nimic, nu aveam niciun alt gând decât acela că trebuie să revin acasă. Am avut energie doar cât să leg tricolorul și să fac o fotografie. Repede am legat, repede am coborât. Euforia de final nu a fost. Totul a fost mult prea greu pentru a lăsa loc emoțiilor euforice.
Ați coborât de pe Everest alt om?
Da, în primul rând mi-am dat seama că Everestul nu poate fi cucerit. M-am uitat în spate la limita care mi-am pus-o și mi-am dat seama că iubesc viața și mai mult.
Cum se vede lumea de acolo de sus?
Lumea se vede mare, noi ne vedem foarte neînsemnați. Muntele cela e un monstru cu bolovani imenși și grei, și negri, care nu te lasă, care vuiesc și te țin.
Poate asta e un mesaj pentru noi, să lăsăm muntele în pace?
Da, de acord. Oamenii trebuie să-și știe locul, păsările trebuie să zboare. Muntele e plin de oameni nebuni care nu știu unde merg, noi, probabil toți cei care am urcat suntem un pic demenți….dar muntele e plin de oameni nebuni morți, care nu știau până la urmă pe ce drum au apucat.
Următorul munte pe care planificați să-l cuceriți?
Muntele Manaslu, 8163. Fără oxigen. (n. red Un alt vârf din lanțul muntos Himalaya, localizat în Nepal și care este situat pe locul opt ca înălțime din lume)
Asta după demenții despre care tocmai mi-ați povestit?
Da.
Revenirea la realitate a fost dură?
Nu, pe cât de mult îmi doream să ajung în vârful muntelui, de 100 de ori mai mult îmi doream să cobor și să ajung acasă și să îmi îmbrățișez feciorul.
Tata e un erou?
O da, tata e un erou!
Text: Anastasia Taburceanu
Materialul a fost publicat în Altitude, revista de bord Air Moldova
