Noi continuăm să vă aducem istorii din casele oamenilor. Chiar dacă suntem cumva blocați, viața nu se oprește în loc. Da, suntem în carantină, iar asta înseamnă că trebuie să ne adaptăm condițiilor și să mergem mai departe. Nadejda Mocanu are doi copii: o studentă și o elevă. Carantina ei decurge cu totul diferit decât pentru părinții care au copii mici, fără multe întrebări din curiozitate și cu două uși închise, la care trebuie să bată dacă vrea să întrebe ceva. Cu toate că activitatea Nadejdei s-a mutat în mediul online, ea rămâne la fel de conectată cu lumea de afară. Mai mult chiar, Nadejda ne-a povestit că a participat și la o adunare de părinți în această perioadă (evident, organizată online). Experiența Nadejdei în calitate de părinte, pe timp de carantină, o puteți descoperi în textul de mai jos.
Pe mine carantina m-a prins într-un moment mai „norocos”. Am copii, dar sunt mari (21 de ani și 15 ani) și pe când colegii se plâng că lucrul de acasă este mereu întrerupt de „mamă, mamă, mamă, uite la mine!” sau „tată! joacă-te cu mine!”, eu… văd două uși închise, la care trebuie să bat, dacă vreau să întreb ceva.
Copila cea mare e studentă la Riga și pe parcursul celor trei ani de când e departe de casă s-a obișnuit să-mi scrie pe Facebook Messenger. Acum e acasă. Când am bătut la ușa ei prima dată, s-a uitat la mine straniu de tot: „Ma, este Messenger. De ce-ai venit?!”.
Cea mică e în clasă a 9-a și e o introvertită despre care poți scrie un articol de enciclopedie. De fiecare dată când o întreb de nu se plictisește de stat în casă, mă privește lung și mă întreabă: „De ce, mă rog, să mă plictisesc?!”.
Dar toate trei suntem conectate cu lumea din afară. Eu – toată ziua în e-mailuri, ședințe pe Zoom, Skype, FaceTime, Facebook Messenger; orice lucrează, merge. Studenta participă la ședințe pe Skype cu colegii de diplomă, are sesiuni de întrebări și răspunsuri cu profesorii, iar eleva are lecții pe Zoom. De la început, în fiecare zi, la 11 dimineața, conducătoarea lor de clasă, profesoară de matematică, „venea” online să lucreze cu ei. Mai târziu, s-a alăturat și profesoara de chimie, iar nu demult – și profesorul de arte. Alți profesori preferă să transmită însărcinările pe Viber.
Iar pe 1 aprilie, vedem un mesaj pe Viber, în grupul de părinți.
Ne-am bucurat, pentru că la Waldorf adunările cu părinții sunt altfel. Sunt pline de suport, de informație, de voie bună.
În clasa a 5-a, la prima adunare de părinți, am auzit: „Dragi părinți, vreau să vă spun că avem un mix extraordinar în clasă; sunt prezente toate tipurile de caractere și avem o balanță foarte bună. Mai mult decât atât, copiii deja au încercat să organizeze prima revoltă, ceea ce este foarte bine! Cu cât mai repede se întâmplă, cu atât mai degrabă ne adaptăm!”.
În clasa a 7-a, am auzit: „Copiii sunt gălăgioși, e adevărat. Așa e particularitatea vârstei, nu trebuie să-i bateți la cap. Știți cum puteți să-i ajutați? Târâți-i cu voi la tot felul de evenimente – concerte, conferințe, teatru – oriunde e nevoie să stea în liniște și să asculte. Se vor împotrivi, nici nu vă îndoiți! Dar rezultatele nu se vor lăsa așteptate”.
În clasa a 8-a, ni s-a spus: „Copiii trec prin niște schimbări hormonale extraordinare. Ei, sărmanii, singuri nu înțeleg ce li se întâmplă. Vă rog frumos, nu-i proboziți cu fraze de genul «numai la băieți îți stă gândul!» Susțineți-i și ei vor aprecia această susținere”.
La altă adunare, am discutat cu multă veselie cum fug de la lecții odraslele noastre și ce am putea face să-i ajutăm, nu să-i ținem cu forța în bancă.
Pe 1 aprilie 2020, adunarea părinților din clasa a 9-a ne-a prins online. În afară de prezență, mai bună decât la adunările fizice, și format, nu s-a schimbat nimic – aceeași voie bună, aceleași sfaturi extraordinar de utile și la timp, precum cât de important e să nu ne lăsăm mâncați de panică, dar și cât de important e să avem un ritm, cât de important e să aibă copiii spațiul lor (cât de mic) și să aibă activități pentru trei niveluri: pentru gândire (lecțiile), pentru simțuri (citit, fotografiat, cântat) și pentru voință (împletit, exerciții fizice). Toate aceste recomandări, am aflat, se referă și la părinți.
După tradiționalele recomandări, a urmat terapia de râs. Diriginta ne-a povestit cum apar copiii la lecții pe Zoom (care cu pătura în cap, care cu farfuria de mâncare în față, care cu pisica sau câinele, care refuză să includă camera, motivând că EL nu este machiat azi), dar aceasta nu încurcă deloc procesului de studii.
Imediat după adunarea pentru părinții clasei, a urmat invitația la adunarea generală pe liceu, la 3 aprilie, când 170 de părinți și profesori au „venit” online să discute, să se susțină și să facă schimb de voie bună. Chiar și pe timp de carantină, s-au discutat întrebări mai urgente și mai puțin urgente, cum ar fi rebranding-ul liceului, donație din partea unuia dintre părinți.
Carantina ne-a prins pe toți așa cum ne-a prins: fără pregătire psihologică sau emoțională și cu multe alte neajunsuri. În această situație, indiferent de vârstă, statut social sau job, majoritatea oamenilor trăiesc și experimentează același lucru: prima carantină din viața lor. Dacă ai și tu o istorioară despre prima ta carantină, pe care ai vrea să o împarți cu cititorii noștri, nu ezita să ne scrii!
