Să o rog pe Tatiana Țîbuleac să mă poarte prin Paris a fost o îndrăzneală. Ea spune că nu a ales Parisul, că acesta a apărut în chenarul vizei de domiciliu din întâmplare, că nu vrea să îmbătrânească aici, dar că aici și-a născut copiii. Spune că relația ei cu orașul este una de „amiciție progresivă”. Căutam un ghid îndrăgostit nebunește de Paris, dar am găsit o dragoste rațională într-o relație adultă, în care nu Parisul este dominant. Autoarea romanelor „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă” (carte distinsă în 2019 cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură), cea despre care Dilema Veche a scris că este „… scriitor, unul născut, iară nu făcut”, mi-a povestit despre ea și Paris, despre ea și scris. Eu, pentru prima dată în foarte mult timp, am avut emoții înainte de interviu și nici nu am mai îndrăznit să o întreb dacă îi plac croasanții.
Anastasia Taburceanu: Care este zona ta preferată din Paris?
Tatiana Țîbuleac: Les Halles, unde au fost primele piețe din oraș. Locul acela are o istorie fascinantă. Acolo am trăit când m-am mutat la Paris, cunosc lumea din cartier, ne vorbim. Cam toți vecinii mei au fost personaje ale blogului – omul care vinde ciocolată, brutarul, florăreasa. În cartierul acela m-am simțit cel mai bine.
Anastasia Taburceanu: Cum te-a întâmpinat Parisul?
Tatiana Țîbuleac: Nu m-a întâmpinat într-un fel anume. Am venit să stau doar doi ani, după care doi s-au făcut patru, după care a apărut grădinița, școala și după – am decis să rămân. Și uite așa s-au scurs zece ani.
Cred că sentimentul acesta de turist m-a făcut să mă simt fericită la Paris, e un fel de vacanță prelungită. Atunci când vii într-o țară străină cu gândul să te integrezi neapărat, să ai succes sau să-l obții cu orice preț, cred că lucrurile se complică. Or pentru mine a fost mai simplu, eu mă gândeam că hai, încă un an și plec. Parisul nu este un loc unde mă văd îmbătrânind, dar încerc deocamdată să mă împac cu el.
Anastasia Taburceanu: Spuneai într-un interviu că nu simți că ai avea rădăcini undeva anume.
Tatiana Țîbuleac: Eu mă simt foarte bine în foarte multe locuri și nu neapărat mă simt foarte bine în toate locurile din Moldova. Nu leg asta de geografie și nu cred în dragoste oarbă într-un loc anume, doar pentru că te-ai născut acolo. Te poți îndrăgosti de un loc unde ai fost o singură dată și îl porți în cap ca pe o fițuică și crezi că acolo o să te întorci într-o bună zi pentru totdeauna.
Parisul este fascinant, dar nu fac parte din oamenii care îl consideră cel mai frumos loc din lume. Cred că avem o relație de amiciție progresivă. Uneori nu vreau să îl văd, alteori simt că vreau să petrec mai mult timp cu el. Copiii m-au ajutat. Faptul că ei iubesc atât de mult acest oraș și se consideră francezi m-a înmuiat un pic. Până la urmă, Parisul e așa cum ți-l faci.
Anastasia Taburceanu: Parisul e despre oameni sau despre locuri?
Tatiana Țîbuleac: Pentru mine e despre familie. Când sărbătorești aici prima aniversare a nunții, când naști aici primul copil, apoi pe al doilea, când dai o petrecere și toți prietenii de prin toată lumea trebuie să vină la Paris, noțiunea de Paris ia alte forme, nu mai este doar un loc unde trăiești cu chirie.
Anastasia Taburceanu: Parisul ce arome are?
Tatiana Țîbuleac: Parisul miroase a clătite, a vanilie și a zahăr ars. Cel mai reprezentativ e totuși mirosul de pâine scoasă din cuptor. Mai ales dimineața. Dimineața, când oamenii sunt abia în drum spre ziua lor, îmi place să-i văd frumoși, călcați și parfumați. Diminețile aici sunt tare frumoase. La Chișinău nu există dimineți din astea comune și organizate, e un calvar să ajungi la serviciu sau oriunde te pornești. Parizienii merg foarte mult pe jos, nimeni nu ia metroul pentru două stații, e rușinos.
Anastasia Taburceanu: Dacă tot vorbim despre dimineți, care este cafeaua ta preferată la Paris?
Tatiana Țîbuleac: Depinde, de fiecare dată poate fi un alt loc. Prima cafea o beau acasă, în grădină, desculță. Recent, am băut o cafea minunată la poștă. Am venit cu o jumătate de oră mai devreme, era acolo o cafenea mică și încă vreo doi oameni ca mine, care așteptau cu plicurile sub braț. Am luat o cafea cu priveliște spre Sena. Mi se pare fantastic să poți bea o cafea bună într-un loc atât de banal cum e poșta.
Anastasia Taburceanu: Parisul când îți place?
Tatiana Țîbuleac: Toamna. Toamna la Paris e minunat și e cald. Toamna vrei să scrii, să creezi, să te îndrăgostești.
Anastasia Taburceanu: Ai început să scrii la Paris?
Tatiana Țîbuleac: Da.
Anastasia Taburceanu: Te-a ajutat orașul sau lucrurile care se întâmplau atunci în viața ta?
Tatiana Țîbuleac: Mai multe. La Paris aveam timp liber, la Chișinău aveam un serviciu solicitant, care nu-mi prea lasă timp de scris cărți. Aici lucrurile erau altfel. Și apoi, dorul de limba română pe care nu o mai vorbeam cu nimeni. Prima carte a apărut după ce s-au născut copiii. Copiii m-au schimbat foarte mult, am simțit nevoia să fac și altceva decât să fiu mamă. Așa, una peste alta, a apărut „Fabule moderne”. A fost o carte necesară, care m-a pregătit pentru celelalte.
Anastasia Taburceanu: După prima carte lansată, ai avut curajul pentru cea de-a doua?
Tatiana Țîbuleac: Nu știu dacă este vorba despre curaj. „Vara” este o cu totul altă carte. Nu cred că foarte mulți oameni care au citit fabulele au gustat și „Vara” (titlul cărții „Vara în care mama a avut ochii verzi”). Cred că „Vara” este totuși o carte specială, nu cred că voi mai scrie o carte asemănătoare. Astfel de cărți mai degrabă se întâmplă decât se scriu.
Anastasia Taburceanu: Spuneai că ai scris-o în stare de inconștiență.
Tatiana Țîbuleac: Cam așa. La „Grădina de sticlă” am muncit mai mult și am gândit-o mai mult.
Anastasia Taburceanu: Copiii tăi o să citească cărțile în franceză?
Tatiana Țîbuleac: Sper să le citească și în română într-o zi. Încerc însă să fiu realistă – probabil vor începe în franceză. Pentru ei limba franceză este nativă.
Anastasia Taburceanu: Când scriai cărțile te gândeai la ei?
Tatiana Țîbuleac: Conștient, nu. Însă, după ce am scris „Vara” și am avut primele întâlniri cu cititorii, am observat că mai multă lume mă întreba despre legătura dintre Aleksy și fiul meu Alexandru. Am realizat atunci că, în subconștient, am scris mult cu gândul la Alexandru și multe dintre fricile mele și-au găsit loc în carte. Cred că este într-un fel o scrisoare încifrată pentru el.
Anastasia Taburceanu: Copiii ce spun despre tine, afirmă că ești o scriitoare?
Tatiana Țîbuleac: Ei – da. Mie însă mi-a luat ceva timp ca să înțeleg dacă sunt scriitoare sau doar mă joc. Acum m-am împăcat cu această idee, dar cred că cel mai firesc este să scrii când nu te iei în serios. Presiunea și autocenzura strică mai mult decât ajută. Cel puțin pentru mine.
Anastasia Taburceanu: Criticile și interpretările ajută sau deranjează?
Tatiana Țîbuleac: Atunci când publici o carte, trebuie să fii pregătită pentru tot felul de reacții. Oameni care te vor iubi, oameni care te vor urî, oameni cărora o să le placă de tine ca om, dar nu ca scriitor și invers. Din moment ce ai publicat-o, cartea nu îți mai aparține, rămâne doar să te bucuri de cititorii care rezonează cu ceea ce ai scris.
Am apreciat foarte mult când criticii au vorbit despre carte, nu despre autor. Este o mare favoare când cineva citește cartea și o analizează. Eu mă simt o norocoasă, nu am avut critici distrugătoare.
Anastasia Taburceanu: Grădina de sticlă e despre Chișinău și despre copilărie?
Tatiana Țîbuleac: Da, e despre multe lucruri din copilăria mea.
Anastasia Taburceanu: Când te gândești la Chișinău, ce-ți vine în minte?
Tatiana Țîbuleac: Pentru mine Chișinăul înseamnă castan, havuz, curți mici și oameni binevoitori. Unde am crescut eu, erau mulți castani. Apoi – jocurile din curți, săritul cu fetele în elastic, în timp ce băieții repară biciclete. Kvas, pălării din ziare, înghețata în păhărele de vafe. Sucul de mesteacăn. La Chișinău am cei mai mulți prieteni. Sunt oamenii care mă cunosc de o viață, care știu ce mănânc și ce fel de vin beau. Sunt oameni care știu că mi-ar plăcea să merg la un spectacol anume și îmi iau bilet din timp. Atunci când scrii, foarte multă lume consideră că ești prietenul lor. Este un lucru absolut fals. Scriitorul și cărțile lui sunt lucruri foarte diferite.
Anastasia Taburceanu: Oamenii caută conexiunea aceasta pentru că se identifică cu personajele din cărțile tale?
Tatiana Țîbuleac: Cred că așa suntem noi, oamenii. Când vedem un film care ne place sau ascultăm o melodie care este pe „repeat”, avem sentimentul că omul acela ne este deja un pic prieten. Așa vin dezamăgirile. Eu nu scriu despre mine în cărțile mele sau scriu și despre mine, dar nu mă văd personaj principal. Asta ar fi foarte trist – să ajung să scriu doar despre mine.
***
O plimbare prin Paris cu Tatiana Țîbuleac
Atunci când Tatiana Țibuleac trebuie să arate cuiva Parisul, ea își duce musafirul (de regulă) pe același traseu. Ziua începe cu „niște cultură la Musee D’Orsay”, cu o staționare obligatorie la cafeneaua Campana (cea din orologiu) pentru o tartă cu zmeură. După muzeu, Tatiana zice că trebuie de traversat Sena spre grădinile Tuileries, unde nu trebuie să faci nimic decât să stai tolănit pe iarbă. De acolo, următorul punct în traseul Tatianei este Musée de l’Orangerie cu picturi de Monet, Cézanne, Matisse, Picasso, Gauguin și alții. De acolo se poate merge spre Place Vendôme și Champs-Élysées.
Pentru mâncare, scriitoarea vine cu un set de sugestii: eu aș merge la L’Ami Jean pentru un prânz și la Sola pentru cină sau la Bouillon Racine la prânz și la Les Papilles pentru cină.
Despre Galeries Lafayette și Le Bon Marché, Tatiana spune că nu sunt magazine, ci monumente istorice care merită văzute.
Parisul se vede din mers, de aceea metroul se ia doar pentru distanțe foarte lungi. „La Paris este de prost gust să mergi pe distanțe scurte cu transportul.”
* Materialul a fost publicat în Altitude, revista de bord Air Moldova, ediția Noiembrie-Decembrie
