Briciul - platformă de recenzii de filme - i-a dat o apreciere filmului „Youth” de Paolo Sorrentino – cel mai bun film la premiile Academiei Europene de Film din 2015.

„Youth – memoria sublimului” de Gonzo pe Briciul.

Se întâmplă deseori să stai aşa banal şi să fii lovit de o idee genială. Atunci îţi pare că înţelegi totul, că, gata – ai prins sensul, direcţia şi viteza vieţii. Ai rezolvat toate problemele. Peste 10 minute, o oră, o zi… ideea dispare. Nu rămâne nici urmă de ea. Atunci realizezi, pentru a câta oară, că memoria ar putea să te lase cândva, în viitor. Te-ai întrebat ce fel de om vei fi, fără memorie?

 

Michael Caine PC: Briciul

Ultimul film în regia lui Paolo Sorrentino nu este nici pe departe perfect. Youth este arhiplin de clişee. Însă Sorrentino se joacă cu clişeele la fel precum Warhol se juca cu cultura de consum. Sorrentino ştie să-ţi readucă aceeaşi idee expirată demult, însă o face frumos şi subtil, inovativ chiar. Youth are drept protagonişti doi prieteni. Un compozitor celebru (Michael Caine) şi un regizor de film (Harvey Keitel) care îşi petrec vacanţa într-o pensiune de lux din Elveţia. Compozitorul se odihneşte, fiind săturat de faimă şi atenţie, iar regizorul îşi caută inspiraţia pierdută pentru a turna filmul lui de căpătâi, opus magnumul. Compozitorul nu reuşeşte să se odihnească, pentru că faima şi trecutul îl urmează peste tot. Şi dacă faima e ceva real şi palpabil în cazul lui, atunci trecutul e tot mai diafan, iar memoria îmbătrânită se pierde odată cu adevărata identitate a compozitorului.

Sorrentino reuşeşte să introducă în film foarte multe simboluri culturale şi icoane pop. E un film lins până la luciu, un panou publicitar de nota zece care nu promovează nimic. Personajele din film sunt în majoritate celebrităţi sau joacă nişte celebrităţi. E greu să-ţi dai seama cine e real şi cine e actor. Mark Kozelek (Sun Kil Moon) cântă o melodie pe aleile hotelului, Florence and The Machine deschid filmul, un Maradona supraponderal se târâie precum un melc, un actor german venit să se odihnească la hotel seamănă leit cu Rainer Werner Fassbinder. Asemănarea actorului cu Fassbinder nu este întâmplătoare. Marele regizor german s-a stins din viaţă prea devreme, lăsând o moştenire cinematografică prolifică. A murit la 37 de ani şi a turnat peste 30 de capodopere cinematografice. Fassbinder a murit prea tânăr, cu memoria integră, şi a continuat să trăiască  prin opera lui. Eroii din The Youth sunt exact opusul lui Fassbinder, au îmbătrânit şi nu lasă opera lor să trăiască de la sine. Încă o pipăie, dar au uitat prea multe lucruri importante ca să mai poată crea ceva.

 

PC: http://www.telerama.fr/

PC: http://www.telerama.fr/

Sorrentino nu e moralist, e observator şi vrea să vadă frumosul în orice – până şi într-un grup de vaci care pasc domol pe câmpiile înverzite. Frumuseţea e peste tot, în natură, în noi, în obiectele care ne înconjoară, în aerul pe care-l inspirăm, în culoarea apei din bazin, în cerul de dimineaţă, în prospeţimea foehnului. Filmul lui Sorrentino e o altă odă adusă frumuseţii şi bucuriei, o continuare logică a aceleiaşi căutări care a fost La Grande Bellezza, doar că, un pic mai pământească. La Grande Bellezza era un film spaţial, unul care-ţi umplea plămânii cu aerul sublimului. Youth te readuce cu picioarele pe pământ (în pofida monahului care levitează în film) şi te face să vezi frumuseţea vieţii în detaliile ei neimportante, pământeşti.

Sorrentino are un simţ al umorului nebun, italienesc, însă metodele prin care manifestă acest umor sunt mai degrabă nordice, calme şi calculate. Un personaj care te dă peste cap este o vedetă sportivă sud-americană supraponderală, care nu poate face un pas fără asistentă şi aparat de oxigen. Fanii fotbalului îl recunosc imediat pe Diego Maradona, cel mai celebru stângaci din istoria omenirii, iar menirea lui în film e cea de anecdotă vie, una care stârneşte nişte situaţii amuzante până la hohot.

Coloana sonoră este iarăşi selectată atent şi ingenios. De la gospel la muzică clasică, de la pop comercial la electronică franceză şi post-rock anarhist marca Godspeed You! Black Emperor. Piesa Storm începe odată cu imaginea nudă a Mădălinei Ghenea. Anarhismul este dat cu gloss şi luceşte, însă rămâne la fel de profund şi sălbatic. Vârsta nu este un impediment pentru a observa frumosul în toată sălbăticia lui, chiar şi atunci când ţi-ai pierdut memoria. Frumosul e ceva intuitiv şi rămâne pe vecie cu tine.

 

Mădălina Ghenea PC: Briciul

Youth tratează tema trecerii timpului şi a îmbătrânirii. Etatea nu iartă pe nimeni, îmbătrânesc toţi. Cei frumoşi şi cei urâţi, cei deştepţi şi cei proşti, cei săraci şi cei bogaţi, muritorii de rând şi intelectualii de top. Însă intelectualii nu au gust, după cum observă personajul lui Caine la un moment. Aşa că arta adevărată trăieşte printre plebe şi pământ.

Filmul lui Sorrentino a divizat criticii în două tabere, una care-l elogiază şi alta care susţine că Youth e prea simplist şi şablonat. O fi, însă e vorba de o altă capodoperă a maestrului pe care unii deja încep să-l numească următorul Felini. Şabloanele din Youth sunt perfecte. Sorrentino îmbătrâneşte frumos, iubind realitatea din jur şi contemplând-o atent, cu pasiune. Şi chiar dacă Paolo ar fi să-şi piardă memoria la bătrâneţe, filmele pe care le toarnă acum îi vor reaminti întotdeauna de frumos în multitudinea lui de chipuri.

 

 

Mai multe recenzii vedeți pe Briciul.