Filmul polonez Ida, în regia lui Pawel Pawlikowski, a câștigat recent premiul EFA, fiind cel mai bun film european. Marin Basarab (a.k.a Gonzo) a făcut o recenzie pe portalul filmelor bune: Briciul.wordpress.com.
Filmul Ida este nominalizat și la premiile Oscar din acest an, la categoria: Cel mai bun film străin. Și iată ce are să ne spună Marin despre film.
Ida de Pawel Pawlikowski
„Da, e un film care, la prima vedere, îți pare prea simplu, ca peste câteva zile să te îngroape în avalanșa de sensuri, metafore și subînțelesuri. Da, a câștigat Oscarul european. Da, e în regia lui Pawel Pawlikowski, un regizor care a făcut un documentar excepțional despre scriitorul rus Venedict Erofeev. Da, e un film care ne șoptește tare că Dumnezeu încă nu a părăsit Europa. Da, e un film care e în stare să sensibilizeze până și un ateu, deși ar putea să lase rece și foarte mulți credincioși. Da, eu un film care îl contrazice pe Nietzsche – Dumnezeu nu a murit, Dumnezeu e plictisit şi ascultă John Coltrane, fumând o ţigară.
Ida este un film minimalist şi simplu, unul despre care e foarte complicat să scrii ceva. Te cucereşte subtil, te emoţionează, însă e foarte greu să exprimi în cuvinte ceea ce ai înţeles din acest film. E complicat să defineşti stilul acestui film. Se simt influențele clare de Luis Bunuel, deși Ida nu pare nicidecum un film suprarealist. Se simte şi influenţa poloneză, însă Ida trece peste ea şi ne oferă un film polonez contemporan, cu mult mai uşor decât monoliturile greoaie turnate de maeştrii polonezi. Ida e un fel de road-movie cu foarte multă meditație și filosofie. Să încercăm să-l încadrăm în neo-realismul polonez și să vedem din ce motive a fost considerat cel mai bun film european al anului 2014.
Pelicula prezintă povestea Annei (Agata Trzebuchowska), o fată care are de gând să devină călugăriță, însă înainte de a depune jurământul, este trimisă în vizită la mătușa sa. Mătușa (Agata Kulesza) e un fost procuror comunist și o femeie care-și trăiește viața din plin, balansând între înjurături, alcool, bărbați și țigări. Mătuşa este exact opusul Annei. Anna e pură, inocentă, castă… pe când mătuşa Wanda e stricată, cinică, nihilistă şi pragmatică. Mătușa Wanda îi spune Annei că numele ei adevărat este Ida, ea este evreică și istoria familiei ei este cuprinsă de o taină strașnică. Împreună, fetele pornesc să afle această taină care va zdruncina credința Annei/ Idei.
Ida e un film foarte ușor, precum o gură proaspătă de aer, și foarte complex, în același timp. Vorbim de un film calm și sacadat, precum o rugăciune sau o mantră. Narațiunea se dezvoltă lent, iar cele două personaje se ciocnesc în permanență în idei și opinii, însă o fac foarte molcom. La un moment, mătușa îi recomandă Idei să încerce sex-ul, altfel Ida nu va ști ce sacrificiu aduce. Ispitele zac la tot pasul în forma unei țigări, a unui pahar cu alcool sau în forma unui saxofonist sexy, sau a unei melodii de John Coltrane. Diavolul e peste tot. Diavolul e banalitatea de zi cu zi și dinamica unei vieți simple. Te naști, te căsătorești, faci copii, mori – nu prea este loc de Dumnezeu în acest algoritm satanic. Pentru că viaţa umană e păcat, de la naştere şi până la moarte. Aşa a fost de la începuturi, de atunci, când Adam şi Eva au păcătuit pentru prima dată. Această existență păcătoasă curge pe Naima de John Coltrane, o melodie asemănătoare după dulceață cu mărul din care a mușcat Eva atunci, când a fost ispitită de Diavol. Ida cade și ea în ispită, însă o face benevol, ca să știe exact ce sacrificiu aduce.
Ida e un film despre regăsirea sinelui pierdut. Însă e vorba de un sine groaznic, plin de oroare, un sine pe care vrei să-l uiți imediat ce l-ai găsit. E prea urât și prea terorizat de fantomele trecutului. Filmul vine cu o imagine excepțională, calculată și arhiplină de detalii. Un alb-negru neutru, însă plin de culori, culori pe care spectatorul poate doar să le intuiască. E ca un slide-show din câteva sute de fotografii geniale, însă am spune prea puțin, dacă am limita sensul acestui film complex la un simplu slide-show.
Acest film ar putea să nu placă spectatorului contemporan, are o dinamică aparte, monotonă, șirul povestirii se rostogolește precum o picătură de apă pe vitraliul unei biserici. Însă dacă vă înarmați cu răbdare, Ida vă dezvăluie o revelație cinematografică sublimă, de o frumusețe rară.”
Mai multe recenzii vedeți pe Briciul.
