Pe #diez avem un proiecțel împreună cu Anastasia Taburceanu. Astfel ne plimbăm prin locuri diferite și mai puțin cunoscute din Chișinău, și încercăm să aflăm mai multe despre ele.
„Disclaimer: Acest articol reprezintă răbufnirea emoțională a autorului. Toate personajele sau numele sunt fictive. Orice coincidență cu persoane reale este întâmplătoare” scrie Anastasia Taburceanu.
Emoții de pe str. 31 august 1989, nr. 139
Doamna Larisa nu-și mai găsește somnul deja a șaptea noapte. Cum pendulul ceasului trece de miezul nopții, trupul femeii este scăldat în sudori reci și chinuit de crampe musculare. Dacă reușește să ațipească pe câteva minute este tulburată de vise cu fețe necunoscute și voci care batjocoresc.
Misteriosul a făcut mereu parte din viața Doamnei Larisa, ea fiind clarvăzătoare în a cincea generație. Publicații celebre precum Makler spun despre Doamna Larisa că ea desface farmecele, blestemele, cununiile legate, aduce persoana iubită înapoi, împacă familii, descântă problemele de beție, amorțirile de mâini şi de picioare, dureri de cap. Numai durerile ei de trup nimicit de lipsa somnului nu și le poate vindeca. În una din nopți, i se păruse chiar că văzuse silueta unui om cu cilindru și baston, gesticulând furios deasupra patului ei. Dar s-a temut să spună cu voce tare despre apariția misterioasă, chiar și celor mai apropiate colege de breaslă.
În odaia mică, amenajată ca și atelier de lucru, pe măsuța rotundă cu un picior într-o ordine, la prima vedere aleatorie, erau aranjate câteva pietricele colorate de chihlimbar, un snop cu fire de păr, o fotografie și o iconiță. Toate luceau sub jocul focului de lumânare. La masă – Doamna Larisa bolmojea mărunțel cuvinte sub nas. Vizavi, mototolind o batistă, stătea Elvira. Elvira care îl iubea foarte mult pe Anatol, voia să afle dacă va fi în curând cerută în căsătorie (eveniment așteptat, inclusiv și de rudele Elvirei, de mai bine de zece ani).
În momentul următor pietricele de chihlimbar și restul obiectelor de pe măsuță au fost vânturate pe podea ca de o mână nevăzută, lumânarea s-a stins și femeile au înțepenit de frică. Mai ales Doamna Larisa, clarvăzătoarea. Nu putea fi din cauza bolmojelilor Doamnei Larisa, și nici din cauza emoțiilor Elvirei, ci mai degrabă din cauza frustrărilor și supărărilor dlui Lavrenti Lozinski, consilier de curte la începutul secolului al XX-lea. Domnul Lozinski era cu baston și cilindru, așa cum la prins ceasul, după un bal la atac de cord. Domnul Lozinki a murit un om împlinit, copii puși la cale, soția cu două apartamente să le dea în chirie din care să se întrețină cu confort. Sufletul lui Lavrentie Lozinski, și-a bântuit împăcat propria casă vreo 60 de ani, până când în casa construită cu mâinile și sudoarea lui, s-a mutat Doamna Larisa clarvăzătoarea. Ea a demolat căminul din salonul mare și l-a împărțit în două odăi mai mici. În fostul birou s-a instaurat acum un dormitor cu o cuvertură de atlas bordo și televizor pe budoar. Dar cel mai grav era faptul că balconul care ieșea din fostul birou al consilierului era acum transformat într-un soi de WC de curte, din termopan, rostul căruia era absolut de neconceput de biata fantomă a dlui Lozinski.
Au început să cadă pozele de pe perete, și cărțile de pe rafturi. Într-o furie totală, fantoma s-a răsucit cu putere agățând cu bastonul covorul de pe podea ghemuindu-l într-un colț. La acel moment țipetele femeilor a atins performanțe de soprană. Dar cine să audă în spatele sistemului pentacameral de izolare fonică și protecție UV a geamurilor termopan de la balcon?
Moldoveanul nu are nici un fel de educație estetică. O să spui că nu e cea mai mare bubă a neamului nostru. Dar este. M-am fixat pe idea asta și pe faptul că din lipsa noastră de percepție și cunoaștere a frumosului naștem hidoșenii.
Să trecem fuguța prin istoria tendințelor arhitecturale din ultimele trei decenii:
#. Marca anilor ’80 este șuba în două tonuri de gri și foile de azbociment, care a înlocuit cu succes culorile vii de pe casele moldovenilor și țigla ceramică.
#. Gratiile la geam, care tot pe atunci au căpătat popularitate au rămas în top și până astăzi. Sunt pentru a proteja de hoți și duhuri.
#. Pentru plăcerea moldoveanului, anii ’90 au venit cu lambriurile din plastic. Fiecare gospodar care se respectă avea minimum un balcon îmbrăcat cu lambriuri de plastic cu imprimeu de scândură de lemn. Gospodarii cu un grad mai superior aveau lambriuri verzi în baie și albe pe podul din bucătărie.
#. A urmat valul construcțiilor adiacente a tot la ce le putem adăuga, cunoscute în popor cu numele de pristoice.
#. Acum trăim perioada de glorie a termopanului – zeul geamurilor și a ușilor cu mânere care nu funcționează, minunatul accesoriu din plastic alb și cauciuc negru care înfrumusețează orice fațadă indiferent de culoare sau tencuială.
#. Și dacă tot vorbim de fațade … oare există ceva mai divin decât mariajul unui perete roz-piersic și a geamurilor de termopan?
Unul din cele mai elocvente exemple ale curentului arhitectural neo-moldovenist se află pe strada 31 august 1989 – casa cu numărul 139. Evident un monument de arhitectură de însemnătate locală, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chișinău alcătuit de Academiei de Științe.
„Prima atestare documentară datează din 1861, când aparţinea Sofiei Seletzky, văduva unui căpitan, din 1866–1910 – proprietatea familiei de nobili Lozinsky. La sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, consilierul de curte Lavrentii Lozinsky demolează vechile construcţii şi construieşte pe locul lor o casă de raport în două niveluri.” (Centrul Istoric al Chișinăului, la începutul secolului al XXI-lea).
Dacă tot am pomenit mai sus despre simetrie – fațada principală este alcătuită din trei rezalite, două laterale şi unul central, în care se află două goluri de intrare, unul care conduce la scara de comunicație între etaje, al doilea – un gang carosabil pentru intrarea în curte. Și cât de elegant a fost integrat acel minunat balcon de Jullietă la etajul doi. Este mai degrabă un manifest, un gest îndrăzneț de exprimare. Balconul armonizează cu zidăria din piatră fățuită, cu detaliile cioplite şi brâiele din carouri de ceramoplastică de culoare brună şi galbenă.
Primii proprietari ai casei s-au gândit să facă o uşă cu diviziuni în spiritul stilului arhitectural al casei (cel modern), cu patru canaturi şi tăblii, dominată de o fereastră superioară. Au lăsat geamurile fără ancadramente ca să nu abunde imaginea cu elemente. Acum casa se împarte în aripa „geamurilor maro” și în aripa „geamurilor alb-imaculate”. Acestea din urmă menite să contrasteze cu stilul original al construcției.
Cred sincer că trebuie să existe o pedeapsă administrativă pentru proprietarii de apartamente care mutilează fără remușcare casele cu, sau fără istorie, casele care sunt pur și simplu frumoase.
Ca să nu fiu ipocrită de tot, trebuie să recunosc că deciziile de design ale moldovenilor mai reiese și din sărăcia lor și nu doar cea spirituală.
Dragă om, care citești acest text, te rog să îmi ierți această critică și această răbufnire emoțională, pe care nu erai obligat să o suporți. Acest articol s-a născut dintr-o mare tristețe de chișinăuiancă. O fi el, primarul, pricina tuturor nefericirilor noastre orășenești, dar balcoanele nu ni le instalează edilul, și nici nu ne zidește pristroci cu temelii din piatră decorativă și finisaj roz-piersic. Pe astea ni le facem noi. Ni le facem cu mâinile noastre pentru plăcerea ochiului și a sufletului.
Text și foto de Anastasia Taburceanu. Mai multe din plimbările ei vezi pe: Descoperiri Urbane.
