Cristian Saulea începe un proiect de suflet alături de echipa #diez. Un proiect care se numește simplu: Oameni. Și este despre oamenii cu care ne ciocnim zilnic, despre visele lor, trăirile lor, lucruri pe care uneori nu le observăm. Textele vin din experiența lui Cristian, iar desenele sunt făcute special pentru fiece text în parte de către talentata Anya Botnaru.
#3. Fata care s-a stins
Sunt oameni care își trăiesc dramele în liniște, dincolo de Facebook, dincolo de agitația noastră urbană. De obicei, sunt niște actori foarte buni, cât îi mai țin puterile, până când machiajul nu îi mai ajută. Nu, ei nu fac tragedie din viața lor, pur și simplu trăiesc, atât de zgârcit și cu gust, fiecare minut din viață, știind că oricând poate fi ultimul.
Nu. Ei nu au nevoie de milă, nici de compătimire, nici de o palmă peste umeri și fraza de serviciu, totul o să fie bine. Mai mereu zâmbesc foarte sincer și, spun ce au de spus ACUM, că poate mâine nu o să mai fie nici loc, nici timp de cuvinte.
…
Prima oară am cunoscut-o în iarna anului 2009. Era frig afară, termometrul juca de la -20 în scădere. Printre zecile de fețe amărâte care se înghesuiau în holul spitalului cu iz de clor și Uniune Sovietică, într-un semiîntuneric, EA, sprijinită de peretele vopsit într-un verde pal, stătea pe un scaun roșu de „dermantină”, cu o atitudine de Fuck off! Era într-o bluză neagră, acoperită cu un palton sur, obosit de ani, dar curat și îngrijit, avea niște ghete albastre, nu după sezon. Își ținea ostentativ mâinile în buzunar. Avea o față bronzată, buzele pline evidențiau trăsăturile sale feminine, în colțul gurii avea o aluniță care îi dădea un aer cochet. Blugii prea strâmți pe ea conturau picioarele slabe și grațioase. Era un fel de frumusețe de tablou ascunsă de pictor în micile detalii.
– Ce te uiți așa de lung?
– Sunteți frumoasă!
Zâmbi în colțul gurii și rosti în șoaptă.
– Știu…
Când a ieșit din cabinetul medicului, avea alura unui om care tocmai cucerise un întreg imperiu, ochii căprui ardeau ruguri, se uită lung spre mine, zâmbi și îmi aruncă în față:
– Am să te invit la moartea mea.
Mi se făcuse și mai frig, cămașa mea mov, cu mânecă scurtă se lipise de corp, aplecasem nasul în eșarfă ca să nu simt mirosul de clor și valurile de greață care mă inundaseră, nu am putut să scot o vorbă… Speram că nu o voi mai revedea niciodată…
Aproape peste un an, prin aprilie, am întâlnit-o din nou. Am întâlnit-o cu un alt nod în gât. Avea zâmbetul unui om care și-a auzit sentința și s-a împăcat. Îmbrăcată într-un fel de pijama largă în carouri cu niște mocasini pe picioare, mă privi lung:
– Ce oameni!
Zâmbi obosit și cu efort. Ochii căprui erau de sticlă, nu mai era nimeni în ei. Nici măcar ea… Empatizez des cu oamenii, dar în acea dimineață de aprilie am simțit un val de stări, pe care nu pot să le redau în cuvinte. Avea un chip angelic, zâmbea a resemnare, părul strâns în coc, prins cu un creion simplu, care o desena frumos în capul meu.
– O să fie bine, nu uita de invitație! îmi făcuse din ochi.
Parcă câțiva metri de sârmă ghimpată îmi trecuseră instantaneu prin vene. Și până astăzi, a mai rămas pentru mine etalonul durerii și curajului pe care poate să îl aibă un om. Nu, despre asta nu o să se facă niciodată workshop-uri.
Avea o mapă cartonată cu istoria sa medicală, mâinile gingașe strângeau scrisul în palme, avea degetele mâncate de avitaminoză.
– Vrei să fumăm? m-a întrebat.
– Hai!
Am coborât cu liftul în tăcere. Și-a aprins o țigară și savura. La fiecare fum închidea ochii. Pe banca murdară, plină de praf, parcă era un fel de miraj cu totul din altă lume. Țigara parcă era parte a corpului ei, o ținea așa de natural, de parcă altfel niciodată nu mi-aș fi închipuit-o.
– Așa-i că nu ți-e milă de mine?
– Așa-i!
…
Răcisem. Toamna asta parșivă parcă mi-a luat toate forțele. La pas grăbit mă căram spre blocul sovietic din beton armat. Am văzut-o întâmplător, recunoscusem grația mișcărilor, dar nu și femeia pe care o știam. Era tunsă scurt, venele de la mâini arătau ca niște râuri pe o hartă, marcate cu niște pioneze, de parcă cineva a încercat să pună o pagină de atlas pe perete.
Se uită la mine agale și plictisită:
– Iar tu?
Nu a mai rămas nimic din femeia pe care o știam. Gesturi mecanice, fără zâmbet, ochii morți, arși. Buzele crăpate de febră, nu avea nicio stare, nicio emoție, era rece și distantă.
– Mai fumezi, dă-mi o țigară.
I-am întins pachetul, am fumat în liniște, fără întrebări, fără prea multe explicații. Totul era clar… Mi-a luat mâna și mi-a zis cu o voce metalică:
– Să știi, oamenii nu mor niciodată!
A fost ultima dată când am văzut-o. Peste câteva luni a murit, am aflat întâmplător. Cuvintele ei mă urmăresc până astăzi …
– Oamenii nu mor niciodată.
Despre proiect
„Noi zilnic întâlnim sute de oameni, pe stradă, la birou, la cafea, în parc… Unii ne par interesanți, pe alții nici nu îi observăm. De unii ne îndrăgostim, pe alții vrem cât mai repede să-i uităm. Pe unii reușim să-i descoperim, alții rămân enigme. Și așa zi de zi, an de an. Toată viața noastră e un carusel din fețe, gesturi, mirosuri. Suntem un fel de oglindă a oamenilor pe care îi îndrăgim. Rupem de la fiecare câte o bucățică, dar uneori automatismul nostru ne face să trecem cu vederea peste mulți oameni interesanți, fie că sunt niște străini sau chiar oamenii din anturajul nostru. Iată de ce am pornit proiectul „Oameni”, ca împreună să redescoperim oamenii din jur, cu toată frumusețea, urâțenia, avantajele și defectele lor”, spune Cristian Saulea.
