„Fumam și așteptam încetinirea focurilor ca să ducem la morgă o mamă și pe pruncul ei”. Istoria unui tânăr care a petrecut 21 de zile în Mariupolul asediat

Cine are fotografii cu blocul de pe strada Internațional 20, acel de lângă Școala nr. 31?

42, de partea bulevardului, vă rog! Geamul meu…

Arătați-mi, vă rog, blocul de pe Voinî-Osvoboditeli. Voinî. Osvoboditeli. (n.r. Din rusă – Luptătorii Eliberatori)

Hmelnițki 14, vă rog! Blocul galben cu albastru! Era unicul în oraș în galben și albastru. Blocul meu. […]

Mititelu’, l-au lovit din toate părțile. Parcă s-au răzbunat pe el…

Stadionul Azovstal… Eu aici ieșeam cu băieții la fotbal.

Nouă ani de lupte libere…

Metalurgov 121 – casa mea.

Da eu aici în februarie n-am găsit o zakladkă (n.r. ascunziș cu droguri)

Școala mea! Eu învățam aici. 

Eu am învățat aici.

Dacă uiți pe-o clipă de război, îți pare că ești pe un forum de tipul OldChisinau, în care oameni care au emigrat în anii ’90 își amintesc de orașul lor. Publică fotografiile străzilor pe care au locuit, ale școlilor în care au învățat, imagini de arhivă cu alei, scuaruri, cafenele care demult nu mai sunt. Despre tot ce nu mai este vorbesc locuitorii orașului Mariupol pe canalele de Telegram dedicate orașului care a fost. Sunt și alte grupuri. Dar acolo nu poți rezista mai mult de câteva postări. Canale în care oamenii duc evidența celor care au murit. Intri în „media”, iar media nu se mai termină. Și îți spui: „Tak ne bâvaet”. Precis erau oameni care ziceau așa despre bombe: „Tak ne bâvaet” (n.r. Din rusă – așa ceva nu-i posibil). Apoi lași telefonul și îi vezi în viață. Îți apar imagini de film cu oameni în rânduri care n-au capăt, așteptând să întrebe de blocul lor, de școala lor, de motanul negru Monea purtându-și speranțele ca un pui căzut din cuib. Puii căzuți din cuib sunt sortiți pieirii.

Casa mea! Morskoi 26, etajul 3…
Vecini…
– Dimka, tu ești?
– Da!
– Mama unde-i?
– Mama-i bine.

Dimka de pe Morskaia 26, etajul 3, a petrecut 16 zile în Mariupolul asediat. Aceasta-i istoria sa.

*Осторожно, двери зачиняются, наступный прыпынок – Morskoi 26

(*versuri din piesa „Traliki” de Maks Korj)

„Mariupolul nu este orașul meu natal, dar este locul unde am trăit ultimii șase ani, locul pe care am ajuns să-l iubesc.

M-am mutat în Mariupol în 2014. Până atunci am trăit în regiunea Donețk, tot acolo voiam să-mi continui studiile universitare, dar a început războiul. Am reluat studiile abia în 2017. În 2016, am fost angajat în rețeaua de magazine de electrocasnice Eldorado, ca după o perioadă să ajung să fiu directorul a patru magazine.

Mariupolul nu mi-a plăcut din prima, îmi părea cam sovietic, infrastructura era slab dezvoltată, erau puține parcuri și locuri de distracții. Însă după un an de trai acolo am văzut cât de repede se dezvoltă, cum pe zi ce trece devine tot mai frumos. Mariupolul înflorea.

Au început să apară tot mai multe parcuri, scuaruri, au fost reparate drumurile, au ajuns să fie cele mai bune din țară. În toate sectoarele erau havuzuri, cred că una dintre trăsăturile sale distinctive era mulțimea de havuzuri. Și totuși, farmecul lui cel mai mare, acel farmec care ține de dorința de a trăi în acel oraș, și nu doar de a-l vizita ocazional, era în oamenii lui.

Trebuie să înțelegeți, Mariupolul era orașul celor fugiți de război, orașul care primea toți oamenii obosiți. Și nu făcea nicio diferență. Exact cum marea îi primește toți.

Oamenii din Luhansk, Donețk care aveau același trecut își construiau un viitor comun în Mariupol.
Trăiam la 15 minute distanță de mare și aveam un ritual al meu. În fiecare dimineață, înainte de lucru, mă plimbam timp de jumătate de oră pe plajă. Așa îmi începeam ziua. În weekenduri ieșeam cu prietenii în barurile karaoke Maxim și Barbaris, unde, deja tradițional, cântam piesa «Traliki» de Maks Korj. Era un lucru obișnuit să cânți piese în rusă.

Cu părere de rău, aveam puțin timp liber, respectiv multe locuri renovate, recent inaugurate nu am apucat să le văd. Teatrul Dramatic era foarte frumos, era unul dintre acele locuri care își așterne farmecul peste tot ce-l înconjoară. Oamenii veneau pur și simplu să se plimbe în apropierea lui, mulți își dădeau întâlnire acolo. Mai era parcul Gurov… Toți îl lăudau, eu am apucat doar să mă odihnesc într-un foișor într-o pauză de masă.

În fiecare an pe plaja din Mariupol era organizat unul dintre cele mai mari festivaluri din Ucraina – Mariupol Fest. Se adunau în jur de 20-30 de mii de oameni. În fiecare an ziceam să merg, dar nu mai apucam din cauza lucrului. Reiese că nu voi mai merge niciodată…

În Mariupol am început totul de la zero, dar n-a fost greu. Mi-am făcut repede prieteni, prieteni pe viață, prieteni cărora le-am botezat copiii. În Mariupol m-am îndrăgostit. E unicul oraș din care nu am simțit nevoie să plec așa cum procedam de obicei. Am trăit acolo șase ani. Marik devenise toată viața mea.”

Осторожно, двери зачиняются, наступный прыпынок – apartamentul prietenilor

„Eram într-o deplasare la Kiev pentru câteva zile, dar m-a sunat iubita mea și m-a rugat să vin să o ajut să rezolve niște chestiuni neprevăzute. La patru dimineața, m-am trezit de la un zgomot puternic. Atunci îmi părea puternic… Credeam că e o ciocnire dintre militarii noștri și cei din RPD. L-am sunat pe șeful meu de la Kiev să îl anunț că probabil nu vom deschide magazinele, dar am auzit: «Știu, Dimon. La noi e aceeași situație».

Atunci am înțeles că a început războiul.

Toată ziua am petrecut-o în discuții cu angajații, împușcături se auzeau, dar undeva departe de noi. A doua zi am mers la magazin după produse. În jur era agiotaj, lumea încărca coșurile cu tot felul de cumpărături, eu am luat doar ce lipsea din frigider. 

În a treia zi, împușcăturile s-au întețit și am decis să mă mut la prietenii mei, apartamentul meu era chiar în apropierea uzinei Azovstal. Iubita mea a rămas la părinții ei.

Mi-am pus în rucsac câteva produse, pentru că nu vii la oameni cu mâna goală, m-am îmbrăcat în niște haine mai vechi, nu știu de ce îmi părea că așa e mai potrivit și am plecat. Am luat doar o sumă mică de bani, restul au rămas în apartament. În locuința prietenului meu deja se refugiaseră vecinii săi de bloc – un cuplu cu un copil mic –, așa că în total eram trei bărbați, două femei și doi copii.

Era vesel, trăiam ca într-un cămin. Găteam împreună, discutam la bucătărie, mai beam o bere. Apartamentul se afla în sectorul Kirov. Pe 2 martie în sectorul Kirov au început schimburi de focuri intense. Ne-am mutat în coridor. Spaima devenea tot mai mare. Vecinul prietenului meu, cel care trăia cu noi, a început să cedeze nervos. Dacă e s-o zic așa cum este, și-a ieșit din minți. Îndruga ceva despre dumnezei, cum toți sunt dumnezei, că e managerul lumii, fraze ciudate, absurde. La un moment dat, a luat un cuțit și și-a tăiat mâna. Am reușit să îi smulgem cuțitul și l-am dus în apartamentul său. În dimineața următoare, am mers la el. Toate obiectele din casă erau răsturnate, pereții erau desenați, într-un colț crease un fel de altar pentru rugăciuni, avea pumnii în sânge, fața spartă. Am chemat ambulanța. Atunci încă puteai chema ambulanța. L-au internat la psihiatrie, era prima lui ieșire de acest fel, până atunci nu a avut nicio problemă legată de sănătatea mintală.

Am rămas doar eu și prietenul meu cu soția și copilul. Electricitate și apă deja nu mai era. Deși mai aveam niște rezerve de produse, am mers la piață și prin magazine după provizii. Încă mai găseai câte ceva, dar prețurile deja erau de două, trei ori mai mari. Cu apa era mai complicat – nu o mai găseai nicăieri.

Seara, ne-am așezat cu toții la un ceai. Un țiuit lung, apoi o bubuitură puternică – atac cu aruncătoare de mine.

Am fugit cu toții în coridor. Eu și prietenul meu ne-am culcat peste soția lui și copilul. Țiuit, explozia încărcăturii, țiuit, explozia încărcăturii, țiuit, explozia încărcăturii. Atacurile erau la un interval de 10-15 minute. Am calculat următoarea pauză și am ieșit repede din apartament.

Știți cum se zice că trebuie să ai pregătit rucsacul la ușă?! Tâmpenii. Ai timp doar să-ți salvezi viața. Am fugit desculți până în subsol, unde deja era tot blocul.

Țiuit, explozia încărcăturii, țiuit, explozia încărcăturii, țiuit, explozia încărcăturii. În următoarea pauză de 15 minute am mers repede în apartament după lucruri. Toată casa era în cioburi.

Încleiați geamurile cu scoci, zicea lumea… Prostii. Nu ajută nimic. Ferestrele au zburat cu tot cu ramă și s-au făcut țăndări. Am luat câteva produse, o apă, pături și am fugit cu picioarele însângerate în cel mai apropiat adăpost antibombă.”

Осторожно, двери зачиняются, наступный прыпынок – adăpostul antibombă

„În adăpost erau în jur de o sută de oameni, locuri nu mai erau. Cu greu ne-au permis să ne ghemuim într-un colț. Periodic, ieșeam afară în speranța că voi prinde semnal. Nimic. Țin minte cum stăteam afară, iar în apropiere ardea un bloc cu nouă etaje. Nicio mașină de pompieri, nicio ambulanță. Pur și simplu ardea. Atunci am înțeles că suntem pe cont propriu. Da, mai circulau mașini de salvare, poliția, armata, dar era clar că nu fac față situației. Am ajuns la etapa când deja e târziu.

Am petrecut trei zile în acel adăpost. Lângă mine era o domnișoară care citea Biblia cu voce tare. O femeie poveste basme copiilor. Cineva încerca să acorde ajutor medical. În a treia zi au venit niște prieteni și ne-au zis să ne gătim de evacuare, fiindcă va fi coridor verde. Mașina era distrusă, fără uși, în cioburi, dar mergea.

Pe 6 martie am mers la Teatrul Dramatic, acolo se forma coloana de mașini pentru evacuare. Un polițist s-a apropiat de noi și ne-a zis să nu riscăm, pentru că în Zaporijjea au loc ciocniri foarte violente, pur și simplu nu vom ajunge vii. Așa am decis să rămânem. Mâncarea pe care o aveam o dăruisem celor rămași în adăpost…

Pentru că acolo nu mai erau locuri, am hotărât să mergem la adăpostul antibombă de la Terrasport.
– Băieți nu mai sunt locuri. Lumea se sufocă. Sunt peste 1 500 de oameni.
– Se poate măcar să intru să strig numele iubitei mele, poate dau de ea?

Nu era și nici nu auzise cineva de ea. 

În apropiere mai erau două adăposturi, dar nici acolo nu ne-am permis, era aceeași situație. Schimburile de arme deveneau neîntrerupte, fiecare ieșire era un mare risc. Probabil, fiind privați de somn, nu realizam la ce pericol ne expunem.

Am decis că cel mai sigur e să mergem la spitalul regional unde lucrau prietenii noștri. La urma urmei, e spital… doar nu s-or apuca să-mpuște în spitale…”

Осторожно, двери зачиняются, наступный прыпынок – spitalul regional

„Odată ajunși, am găsit o sumedenie de membri ai defensivei terestre și câțiva militari printre ei. Cu o zi înainte, spitalul nimerise sub schimburi de focuri… Erau mulți oameni, toți fugeau de colo-n colo, era aglomerat și părea haotic. Toți medicii și-au adus familiile. După cum avea să aflu mai târziu, nu era nici pe aproape aglomerat…

Ne-au dat mâncare caldă, ceai, credeam că gata, revenim la normalitate. Eram foarte naivi. Până la urmă, ne-au zis că soția prietenului și copilul pot rămâne, iar noi trebuie să mergem în apartamentul unui medic. Locuința se afla peste drum de spital. După ce ne-am revenit puțin în fire, am luat câteva produse și am mers în acel apartament cu unul dintre medici. Am ieșit din spital și undeva la jumătate de drum, adică peste cam cinci minute a început un atac cu aruncătoare de mine. Electricitate nu era, nu puteam deschide ușa din scara blocului. Aveam câteva secunde la dispoziție. Până la urmă, ne-a reușit și am ajuns teferi în apartament. Am stat câteva minute, ne-am uitat în jur și am înțeles că dacă rămânem, nu supraviețuim. Blocul era amplasat exact pe linia traiectoriei de unde împușcau. Așa că am hrănit pisica, am luat câteva produse, pături… și, o să râdeți, dar mi-am luat și câteva perechi de chiloți. M-am gândit că dacă duș nu pot face, măcar să-mi schimb lenjeria. Am strâns totul și am fugit spre spital. Din nou, împușcături. Prin minune am ajuns cu bine.

De prietena mea nu mai știam nimic. Umblam prin spital cu fotografia ei și o arătam când voluntarilor, când militarilor, când răniților.

«Nu-ți fă griji, pe malul stâng e relativ liniște», mă încurajau cei din jur.

Prima noapte am petrecut-o la etajul șase. Speram mult să dorm. Aviație, schimburi de rachete, schimburi de focuri – fără întreruperi. Poate am dormit o oră, nu mai mult. Când m-am trezit, prietenul meu nu era lângă mine. M-am speriat. Am coborât repede jos. Era la etajul unul, unde ziua se aduna toată lumea din spital.

Destul de repede m-am orientat cum funcționează lucrurile, cine de ce e responsabil și mi-am oferit și eu ajutorul. Deja stăteam la etajul întâi, locul rezervat nouă era în cabinetul de radiografie. Aici era puțin mai cald. Apă potabilă nu mai era, doar tehnică.

Noroc că cei de la serviciul situații excepționale aduceau butelii cu apă pe teritoriul spitalului, pentru că numărul persoanelor în spital tot continua să crească. În fiecare zi, câte 100, 200 noi veniți.

Ajutorul meu consta în transportarea răniților și a morților de la un etaj la altul. Nu credeam că o să văd vreodată atâția răniți și morți. Militarii ne ajutau mult. Ne aduceau medicamente, hrană pentru copii, lapte praf, produse de igienă.

Tot ei ne răspundeau la toate întrebările, chiar aveau răbdare să asculte și întrebările despre iubita mea. Tot lor le-am transmis să meargă la magazinele mele, să spargă vitrinele și să împartă ce găsesc potrivit oamenilor din adăposturi.

Cei răniți nu se rețineau mult. Cel mai des auzeai: «Coaseți-mă, dați-mi niște pastile și-am plecat înapoi la băieți!».

Medicii lucrau fără oprire în pofida riscurilor. Răniții pentru operații trebuiau transportați în blocul de chirurgie, care se află în altă clădire. Ca să ajungi acolo trebuia să fugi în timpul schimburilor de focuri care nu conteneau. Blocul de chirurgie avea geamurile foarte mari și pereții subțiri. Era cea mai nesigură și periculoasă încăpere. Chiar și așa, sălile de chirurgie erau pline.”

„Când armata rusă a bombardat maternitatea, câteva femei au fost aduse la noi. Una dintre ele a murit pe masa de operație. Unul dintre medici ne-a chemat să ajutăm la transportarea corpului. Am intrat în sală, pe masă era o tânără moartă, iar alături – copilul ei mort. Pregăteam pachetele pentru transportare și a început un schimb de focuri puternic. Ne-am culcat toți jos. Pe aceeași podea, lângă noi, o femeie era în plin proces de naștere. Surorile medicale plângeau și își făceau cruce. La un moment dat, eu și prietenul meu ne-am ridicat, ne-am așezat pe canapea și ne-am aprins câte-o țigară. Fumam și așteptam încetinirea focurilor ca să ducem la morgă o mamă și pe pruncul ei. Focurile s-au rărit și am coborât, doar că îndată ce am ajuns jos au pornit din nou.

Atunci am cedat. Prietenul meu s-a ascuns, iar eu stăteam în mijlocul încăperii și priveam în gol. Cred că fiecare are o limită. Se pare că aceasta era limita mea. Mama și pruncul. Nu mai voiam nimic.”

„În acea noapte m-am culcat și i-am scris pe telegram iubitei mele. Evident nu era conexiune, nu era nimic, trimiteam mesaje în gol, dar din ele mi-am împletit o speranță. Mesajele acestea, ritualul acesta de a-i scrie în fiecare seară, mă ajutau să lupt pentru viață. Eu trăiam pentru acele mesaje, pentru acest ritual.

Informație nu aveam, țin minte doar că a ajuns cumva la noi noutatea că Mariupol a fost declarat oraș erou. Ne uitam unul la altul și ne gândeam cât de ciudat sună… sună de undeva de departe și parcă deloc despre noi. La acea etapă, după tot ce văzusem, eram siguri că nu vom supraviețui. Pur și simplu vom muri sub dărâmături.

Medicii făceau operații, iar în toate părțile zburau schije. Odată, în timpul unei operații, s-a început un schimb de focuri masiv și o parte din personal repede a ieșit să se ascundă, la care chirurgul a strigat: «Toți înapoi! N-am înțeles, voi știți ceva ce nu știu eu?! Știți dacă va cădea un exploziv fix încoa’?! Înapoi și continuăm».

Nu întrebam de soarta răniților pe care îi transportam, știam că vor muri. Dacă nu mureau pe masa de operație, mureau după, din lipsă de medicamente și îngrijire cuvenită. E greu de zis câți în total au murit pe teritoriul spitalului. Cred că aproximativ 100. De trei ori a venit mașina să ia corpurile, în total ies vreo 100. Dar apoi deja nu mai venea nicio mașină. Ultima oară când am coborât în morgă erau în jur de 15 corpuri.

Da, la început când am venit în spital erau speranțe, mai auzeam ceva despre negocieri, noi chiar speram că vorbesc despre noi. Toate speranțele ne-au părăsit în ziua în care spitalul a fost capturat.

Cu câteva zile înainte, militarii au venit la spital să își ia camarazii. Cei din defensiva terestră au lăsat armele în subsol și s-au îmbrăcat în civil. Și pentru că eram conștienți că nu mai avem nicio șansă, am decis să organizăm o masă mare, un fel de petrecere de rămas bun.

Am scos toate rezervele de produse, aveam niște bomboane, conserve, printre care una de ananas, terciuri, cola. Având în vedere că e spital, colectiv de medici, alcool era mai mult decât de-ajuns… whisky, coniac. Aveam și un pachet de țigări Parlament… Cu o lună înainte de război, am fost mușcat de un câine, respectiv îmi făcusem vaccinul antirabic și îmi era contraindicat să beau. I-am zis unui medic toate astea și l-am întrebat dacă pot bea puțin. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit: «Dimon… acum se poate tot».

Am băut, am fumat, am mâncat și ne-am culcat cu gândul că dimineața va fi sfârșitul.

Nu mai aveam nicio frică. Pentru prima oară am dormit strâns”.

Осторожно, двери зачиняются, наступный прыпынок – capturarea spitalului

„Dimineața au intrat militarii ruși [din așa-numita Republică Populară Donețk] în spital. Spre mirarea noastră doar au zis că spitalul e capturat și că totul va fi bine.

Spitalul era închis, oricine încerca să se apropie de clădire era împușcat pe loc. A doua zi au început verificările. Au găsit armamentul în morgă și îi căutau pe cei din apărarea defensivă. Intrau în fiecare cameră. Au intrat și la noi, ne-au zis să ieșim. Eram patru bărbați. Trei au fost lăsați să plece îndată, pentru că aveau copii, și am rămas doar eu și un militar.

Mi-a zis să mă dezbrac până la brâu… doar că eu am un tatuaj… ceea ce și căutau.

– Ce înseamnă? E în germană, da? Fascist?
– Nu, nu. E în italiană.

Speriat și dezorientat nu mi-a venit în cap nimic mai bun decât să zic adevărul: «Născut liber – liber voi muri». A luat arma și a început să strige: «Ție libertate nu ți-a ajuns, da? Ți-o părut puțin, da?».

Pur și simplu am avut noroc că a intervenit un alt militar și l-a chemat să meargă cu el. Așa am scăpat.

Am ieșit în coridor să fumez și un soldat, de această dată rus [din Federația Rusă], s-a apropiat și căuta capăt cu vorbă cu mine: «Scuze, eu chiar nu știu ce se întâmplă și cum am ajuns aici. Nu am ucis pe nimeni și nici n-am de gând. Eu sunt rezervist, nimeni nu ne-a zis că mergem în Ucraina…».

Nu pot zice dacă îl credeam. Mai degrabă-l ignoram. Nu mă interesa, a venit în orașul meu, mi-a distrus casa, știa, nu știa – nu contează.

În a doua zi, un bărbat a pătruns pe teritoriul spitalului, s-a apropiat de militari și i-a întrebat: «De-ai noștri sau nu? Ia zi poleanâțea [un soi de pită în ucraineană, cuvânt pe care vorbitorii de rusă îl pronunță cu greu, prin urmare este un test folosit în depistarea inamicilor]!». Haios, nu? Eu tot am râs când am auzit. Acel bărbat a fost scos de pe teritoriul spitalului și a fost împușcat.

În aceeași zi, militarii ne-au zis tuturor să trecem în aripa stângă a spitalului, deoarece se așteaptă o lovitură aeriană din dreapta. Așa și s-a întâmplat. Blocul cu nouă etaje din dreapta spitalului în scurt timp s-a transformat în ruine. Toți răniții capabili să se deplaseze au venit la spital. Ceilalți au rămas sub dărâmături. Spitalul era arhiplin.”

„Din spital nu permiteau nimănui să iasă. Apoi avea să aflăm că, de fapt, suntem prizonieri. În jurul spitalului erau două tancuri, unul dintr-o parte, altul – din cealaltă. Împușcau din ambele. La fiecare împușcătură se cutreiera tavanul și cădeau bucăți de tencuială. Militarii ucraineni știau de noi și nu puteau lovi în spital. Rușii ne foloseau ca pe scut viu. Având în vedere că nu mai aveam nicio teamă, îi întrebam direct de ce împușcă în case, în blocuri de locuit. «Acolo stau țintași», răspundeau.

La un moment dat, ne-au zis că putem fi evacuați în Rostov, dar pentru asta trebuie să apărem într-un reportaj al unui post prorus povestind cât de rău am trăit până la venirea lor, cum vorbitorii de rusă erau persecutați. Au refuzat toți.”

Осторожно, двери зачиняются, наступный прыпынок – Vitaiu v Ukraine!

„Unul dintre medici a mituit un militar ca să permită personalului și familiilor lor să iasă de pe teritoriul spitalului. Au zis că ne dau voie, dar e treaba noastră cum ajungem. Șansele erau 50 la 50. La nivel oficial, nu a fost anunțat niciun coridor verde.
Am format o coloană din 17 mașini și am pornit. Am ieșit din Mariupol în scurta mea albastră, cu adidașii rupți și-n lenjerie străină.

Cu o oră înaintea noastră s-a tras în două mașini. Când am trecut pe lângă ele, încă ardeau. Ocoleam mine și cadavre. La ieșirea din oraș, militarii ruși stăteau lângă depozitele Skirâi Kum [rețea de magazine alimentare] și împărțeau prin mașinile din coloană sucuri, ciocolate… Luam, zâmbeam, mulțumeam, dar în suflet îi uram. După 10 ore de drum și o sumedenie de puncte de control rusești, am ajuns la cel ucrainean: «Vitaiu v Ukraine!» [Bun venit în Ucraina!].

Nu-mi venea să cred, eram atât de bucuros să-i văd.

Primul gând era să mă încălzesc, să mă spăl și să mănânc pe săturate.

Ne-am cazat la două femei care ne-au primit cu tartine, ceai, biscuiți și rassolnik. Oricum nu m-am săturat. Timp de o lună, indiferent cât mâncam, oricum simțeam că mi-e foame.

Exact în aceeași zi și iubita mea a reușit să plece din Mariupol. În aceeași seară ne-am întâlnit. Mesajele mele au ajuns la ea. Mai târziu, dar au ajuns.”

Acum Dima se află la Ternopil, dar periodic pleacă la Kiev în deplasări de lucru. Tot la Ternopil și-a adus părinții, familia surorii și mai urmează părinții iubitei care încă sunt în Mariupol. Blocul în care locuia se afla în apropiere de Azovstal, așa că a fost distrus complet. Casa iubitei sale a ars. Nu-i pare rău nici după banii pe care i-a lăsat, nici după hainele scumpe pentru care a prins gust exact iarna asta, când a înțeles că în sfârșit își poate permite. După un singur obiect regretă. Chitara. Era unicul cadou de la tata.

Când era în spital, Dima a alcătuit o listă de lucruri pe care și-a promis să le facă dacă iese viu de acolo. Respectiv, chiar în a doua zi și-a cumpărat un borcan de zgușcionkă [lapte condensat] și l-a băut dintr-o înghițitură. Acum speră să treacă la îndeplinirea celorlalte puncte: să meargă la saună și… să-i ceară mâna iubitei.

Pe canalele dedicate Mariupolului încearcă să intre mai rar. În continuare își vede viața doar acolo, în orașul care a fost. Marikul în care fiecare zi începea cu 15 minute pe malul mării. În orașul în care doar marea a rămas neschimbată. După tot ce a văzut. Rece.

***

Mesajul lui Dima

Niciodată nu m-am gândit că o să ajung în așa situație. Că voi fi nevoit să cer ajutor de la oameni necunoscuți, dar viața și-a impus propriile reguli. După toate cele trăite în Mariupol, am reușit să ajung într-o regiune din țară cât de cât sigură și acum încerc să-mi construiesc din nou viața. De unul singur este imposibil. Chiar și când merg să iau ajutor umanitar simt rușine. Eu chiar nu știu cum formulezi corect astfel de rugăminți…

Dacă este cineva dispus să ne ajute, vă rog mult să-i scrieți reporterei #diez Djein Vacari.
Vă mulțumesc mult!