Subiectul persoanelor LGBTQ din Georgia este unul discutat intens în mass media din Europa. Autoritatea bisericii, a familiei patriarhale, conservative și apariția unor organizații și grupuri ultra-naționaliste sau de extremă dreaptă creează multe tensiuni într-o societatea ce aspiră să adere la Uniunea Europeană. În acest an urma să aibă loc primul marș Tbilisi Pride, fapt ce a stârnit multe controverse. Dar șirul de proteste începute în ziua de 20 iunie au eclipsat discuțiile în jurul comunității LGBTQ.
Timp de o lună am studiat modul de viață al persoanelor LGBTQ din Tbilisi, dorințele, temerile lor, dar și felul în care își petrec timpul. De asemenea, am încercat să fac o comparație cu situația persoanelor LGBTQ din Moldova, atitudinea societății vizavi de acestea și să înțeleg unde totuși #dejaemaibine.
Eu nu știam că libertatea poate fi atât de diversă, că există mai multe „sorturi”. Nu mă refer la libertate interioară sau exterioară, puncte din Constituție sau tratate filozofice. Eu nu știam că poți s-o vezi și s-o simți diferit.
Eu nu știam că libertatea poate fi vulnerabilă. Și, cu siguranță, nu îmi închipuiam că această libertate poate fi atât de frumoasă.
În tot clubul, care chiar nu s-a obosit prea mult în a părea altceva decât un subsol, era atât de cald încât mai mult de jumătate din cei prezenți erau fără tricou. De altfel, mulți dintre ei așa au și venit.
Strașnic!
Câteva minute fără muzică – și mai strașnic!
«Девочки и мальчики
Сахарные улицы
А под облаками
Милиционеры целуются
Девочки и мальчики»
Apropo, nimeni nu e deranjat de versurile în rusă. Mai mult, toți încep să strige și să aplaude.
Acuș o să fie ceva!
În următoarele 10 minute pe scenă are loc un Drag queen show. Și în aceste 10 minute eu găsesc îmbinarea potrivită – libertate vulnerabilă. Veseli, mândri, îndrăzneți și atât de fragili. Chiar dacă unii au peste 40, pe scenă toți par copii. Un grup de copii care se bucură de viață și al doilea gând (primul e bucurie) e să-i aperi, cumva să-i protejezi, să le aperi libertatea atât de intensă în aceste 10 minute, încât mai să se spargă. Libertatea pe care te temi să n-o sperii, te strădui să nu te apropii prea tare – o privești dintr-o parte, te uiți în jur să n-o fure cineva – o libertate-căprioară.
Сначала торжества, потом аресты, потом решили совместить
Pe 23 iunie, trebuia să aibă loc primul marș LGBTQ Pride. Ministerul Afacerilor Interne a refuzat să asigure protecția participanților, chiar dacă acest aspect este prevăzut de Constituție. La scurt timp a apărut și reacția Bisericii Ortodoxe Georgiene, care, încă odată, i-a amintit omenirii de Sodoma și Gomora. Totodată, aceasta a făcut apel către populație să ia măsuri, să nu permită desfășurarea acestui marș. În acest context e important de menționat că în 2013, de Ziua Internațională împotriva Homofobiei, au avut loc ciocniri violente între comunitatea LGBTQ, susținătorii acesteia și Biserica Ortodoxă Georgiană, Organizația „Marșul Georgian” și grupuri de ultra naționaliști. Drept rezultat, Biserica s-a ales cu o imagine cam proastă, fotografia unui preot care aleargă mânios cu un scaun în mână a devenit una emblematică.
Așa că de această dată, Biserica a decis să fie mai reținută în declarații, dar totodată să îi încurajeze pe alții „do the dirty job”. Împotriva marșului Pride s-a mobilizat și omul de afaceri Levan Vasadze (urmează o prezentare), Partidul Patrioților, și, bineînțeles, „Marșul Georgian”.
Apoi a fost noapte. Noapte de pe 20 iunie, când mii de oameni au ieșit la protest ca reacție la venirea unui deputat rus, Serghei Gavrilov, și gestul acestuia de a vorbi de pe scaunul speakerului. Din nou o imagine emblematică în care figurează un scaun. În acea noapte, forțele speciale au folosit împotriva protestatarilor gaz lacrimogen și gloanțe de cauciuc. Drept rezultat, 240 de persoane au fost rănite, două persoane și-au pierdut câte un ochi, iar 305 au fost reținute. Protestele continuă până în ziua de azi.
Tbilisi Pride au fost nevoiți să anuleze marșul preconizat pentru data de 23 iunie. În final, a fost aleasă data de 7 iulie. Doar că pe 6 iulie, jurnalistul Giorgi Gabunia i-a adresat în direct un mesaj lui Vladimir Putin. Acest gest a servit drept pretext perfect de a ieși în stradă pentru partidele pro-ruse. Așa că pe 7 iulie, aveau loc concomitent trei proteste/manifestații: pro-rușii cu blesteme și amenințări la adresa lui Gabunia și a comunității LGBTQ, protestul pașnic anti-Gavrilov/anti-Kremlin și un marș foarte modest Tbilisi Pride.
Din fața Parlamentului, cu toiagul în mână, Levan Vasadze privea neputincios cum deasupra lui și a urmașilor săi flutură liber un steag colorat, purtat de o dronă satanică pe cerul întins, brăzdat de nori de ploaie.
Burn the Witch
Există o tehnică veche, aplicată cu succes deja de multe secole încoace – tehnica identificării unui dușman comun. Funcționează ca un fel de Pokemon Go. Dușmanul e toată rasa de pokemoni, pe care trebuie să-i urmărești și să-i prinzi pentru ca binele și frumosul să pună din nou stăpânire pe lume. Important e să nu-i cauți în biserică, o regulă de aur actuală atât în sec. 12, cât și astăzi.
În ultimii ani, Georgia se confruntă cu o creștere a nivelului sărăciei și a ratei șomajului. Beka Gabadadze este un queer activist și social worker la ONG-ul „Tanadgoma” ce oferă servicii de informare și sprijin privind sănătatea reproductivă și bolile cu transmitere sexuală, în special persoanelor din comunitatea LGBTQ. De asemenea, Beka este membru al boardului Asociației Comunitare „Temida”, a cărei misiune e integrarea socială a membrilor comunității LGBTQ.
În compania a vreo cinci pisici, în curtea sediului organizației „Tanadgoma”, Beka mi-a povestit despre situația comunității LGBTQ din Georgia, modul în care politicienii abordează problemele persoanelor LGBTQ în apărarea propriilor interese și viziunea sa în privința modului în care ar trebui promovată toleranța și incluziunea socială a comunității LGBTQ.
„Homofobia în Georgia este politizată, partidele politice folosesc tema LGBTQ pentru a-şi promova propriile interese. E un instrument de manipulare. Chiar și din punct de vedere geopolitic. Unele partide preiau practica din Rusia, fiind și finanțate de Kremlin. Același lucru se întâmplă și în cazul grupurilor de extremă dreaptă. Poți observa cum folosesc până și aceeași retorică. De cele mai multe ori, membrii grupurilor de extremă dreaptă sunt tinerii sau persoanele de vârstă mijlocie care provin dintr-un mediu sărac, sunt șomeri sau au un salariu foarte mic. Anume ei sunt ușor de manipulat.
În realitate, sărăcia e dușmanul. Noi cu ei avem mult mai multe în comun decât ne-ar părea la prima vedere.
Eu pledez pentru găsirea acestor puncte comune, și nu separarea în două tabere. Anume din acest motiv cred că cel mai important lucru în promovarea drepturilor persoanelor LGBTQ, a toleranței, este educația. Este nevoie ca educația sexuală să fie predată în școli. Ceea ce avem acum e o abordare foarte superficială. În continuare este răspândită fraza: «Iar tema aceasta o veți studia singurei, acasă». De asemenea, e nevoie de mai multe campanii sociale care ar promova toleranța, educarea societății, comunitatea LGBTQ are nevoie de vizibilitate. În așa caz e importantă implicarea partidului de guvernământ, iar «Georgian Dream» în această privință e foarte imprevizibil. Printre ei sunt și conservatori, și liberali, e foarte confuz. Spre exemplu, în 2014, au adoptat Legea împotriva discriminării, care face referință și la discriminarea în bază de orientare sexuală. Însă tot ei, în 2017, au inclus în Constituție definiția căsătoriei – o uniune între un bărbat și o femeie. Se creează impresia că ei acționează în intereselor lor, orientându-se după contextul social.
La etapa actuală, consider că Levan Vasadze chiar reprezintă un pericol. Omul acesta cheamă lumea să iasă cu toiaguri și să lupte cu «kasami» («petuhi» în georgiană). El nici măcar nu folosește termeni ca gay, LGBTQ etc. Până și vocabularul lui este unul intenționat arhaic, pentru a demonstra cât e de fidel tradițiilor și valorilor strămoșești. Și acest tip caraghios are șanse să intre în Parlament!
Eu am fost împotriva desfășurării marșului Pride. Consider că nu e momentul potrivit. Din cinci organizații dedicate comunității LGBTQ, patru au declarat că nu vor participa la marșul Pride.”
The Light Knight Rises
Levan Vasadze este o versiune foarte înstărită, extravagantă, sclipitoare a lui Ghenadie Văluță. Așa că, Ghenadie Văluță ar putea depune mai mult efort, lucra mai cu tragere de inimă, piept sau orice alt organ responsabil de valorile creștinești.
Levan Vasadze este și un om de afaceri care și-a construit averea în Federația Rusă. De asemenea, acesta este fondatorul „Societății Demografice Georgiene XXI” și participant, invitat de onoare la „Congresul Mondial al Familiilor”. Bineînțeles, acesta, tată a opt copii, a participat și la Congresul Mondial al Familiilor ce a avut loc la Chișinău anul trecut. Bineînțeles, a discutat mult și cu tatăl a trei băieți – Președintele Igor Dodon. De fapt, cei doi tați se întâlnesc destul de des. Au și multe fotografii împreună.
Până nu demult, Levan Vasadze nu era luat în serios în Georgia, cel puțin ca un eventual politician. Însă la etapa actuală, mulți activiști LGBTQ remarcă creșterea popularității acestuia, anume datorită modului în care acesta speculează pe tema comunităților LGBTQ și a patriotismului .
Pe 17 iunie, Ministerul de Interne al Georgiei a inițiat o investigație privind crearea unui «detașament popular» de către omul de afaceri Levan Vasadze. Potrivit Ministerului, ancheta se desfășoară în temeiul articolului 223 din Codul penal al Georgiei (crearea unei formațiuni ilegale sau gestionarea acesteia).
Miko Shakh activează în cadrul ONG-ului Tbilisi Pride – organizația care și-a asumat responsabilitatea de desfășurare a marșului, în pofida presiunilor, amenințărilor și refuzului Ministerului Afacerilor Interne de a le oferi protecție. Miko înțelege punctul de vedere al organizațiilor care au refuzat să participe la marș, dar consideră că așteptarea momentului potrivit poate dura până la nesfârșit.
„Noi suntem pașnici, nu instigăm la violență, respectăm legea, plătim impozitele și tot ce vrem e să ni se ofere dreptul la exprimare. Pe când Vasadze și susținătorii lui declară că tradiția, valorile georgiene sunt superioare legislației.
Comunitatea LGBTQ a obosit să se ascundă, să mintă. E obositor să minți părinților, prietenilor, colegilor de lucru… Și e una când lumea nu te întreabă și fiecare își vede de viața lui, însă în societatea georgiană este acest obicei de fi băgăreț, mai ales între rude, iar rude noi avem multe…”
Cu Miko am discutat într-o ceainărie de pe Bulevardul Rustaveli. Toate mesele erau ocupate, amplasate foarte aproape una de alta, iar noi vorbeam destul de tare. Nimeni nu ne-a băgat în seamă, nici măcar n-am fost onorați cu o privire mai ostentativă. Și totuși, e important să reamintesc că eram în centrul Tbilisi, și nu undeva la periferie. Tbilisi e orașul contrastelor, oricât de banal, clișeic, turistic ar suna.
Pe la ora cinci dimineața, încet, dar chiar încet, lumea părăsește clubul și se îndreaptă spre taxi. De regulă, cel puțin o oră se mai rețin pe băncile improvizate din fața clubului. Entuziasmată, confuză și extrem de impresionată, căutam pe cine aș putea aborda pentru o discuție privată. Mi-a reușit din a doua încercare. Prima discuție a fost foarte plăcută, interesantă, doar că persoanele s-au dovedit a fi heterosexuale. Așa am înțeles că mulți heterosexuali vin anume la aceste petreceri pentru că le place cum se simt acolo, e mai cald, sincer, confortabil în comparație cu petrecerile techno obișnuite.
A doua zi, trei băieți m-au invitat la un ceai. Toți trei erau gay, cei de la petrecerea Queer. Mi-au povestit despre viața lor de zi cu zi. În opinia lor, cel puțin în Tbilisi, au avut loc schimbări majore. Se simt mult mai în siguranță, au unde petrece timpul, iar locurile mai periculoase încearcă să le evite. Bineînțeles, în continuare, nu pot merge de mână sau săruta în spațiul public, dar mulți se hotărăsc să facă coming out, menționează orientarea sexuală pe FB, sunt deschiși pe Grindr, iar pentru un cercel în ureche nimeni nu se mai ia de tine. Deși cu toții recunosc că în perioada Pride-ului, atitudinea homofobă se manifestă mai intens. Doar unul din ei i-a mărturisit mamei despre orientarea sa sexuală, cu mențiunea: „Tatei nu-i zic, că mă omoară”. Uneori se gândesc să plece în Europa de Vest, mai ales când părinții, rudele insistă cu întrebări din seria „Când aduci o fată-n casă?”. Dar cu timpul, au reușit să adune un arsenal de glume, replici care îi scot din situație fără să roșească. Până și industria divertismentului se adaptează intereselor persoanelor LGBTQ, unii turiști vin la Tbilisi anume pentru petrecerile, localurile queer de aici.
Generația în etate, în continuare, nu îi acceptă, însă cu tinerii nu prea au probleme. Cu cât mai mulți tineri călătoresc, vizitează țările din UE, cu atât mai mulți devin deschiși către comunitatea LGBTQ. Mai mult, în opinia lor, deja cam fiecare tânăr are în cercul lui de prieteni o persoană care are o altă orientare sexuală. O schimbare majoră în societate a avut loc odată cu publicarea de către partidul Georgian Dream a unor sex tapes ce vizau diferite persoane publice heterosexuale. Reacția societății a fost una extrem de negativă. Georgienii au început să pună accent pe importanța respectării intimității fiecăruia și să fie mai puțini băgăreți. Drept consecință, unii au devenit și mai rezervați față de comunitatea LGBTQ. Societatea a încetat să se mai comporte ca localnicii unei „curți italiene” atât de specifice arhitecturii georgiene.
În alte regiuni schimbările decurg mai încet, persoanele LGBTQ sunt mai reținute, iar populația mai agresivă.
„Uneori chiar nu-i înțeleg. Spre exemplu, fac cunoștință pe Grindr cu un tip din Rustavi. Eu îi trimit un album întreg cu fotografii de-ale mele, iar el nu-mi trimite nici măcar o imagine cu el în care nu se vede fața!”, îmi mărturisește Luka.
Cercetările cantitative efectuate într-un studiu recent la scară largă din iunie 2016 au identificat faptul că atitudinile negative față de persoanele LGBTQ rămân dominante în Georgia. Atitudinile negative față de grupurile selectate variază în funcție de sat/oraș/capital, sex, vârstă, nivel de contact/cunoștință cu comunitatea LGBTQ și nivel de cunoaștere despre homosexualitate. Atitudinile homo/bi/transphobic au fost în mare măsură determinate de percepția respondenților asupra rolurilor tradiționale ale genurilor și a nivelului fundamentalismului religios.
În octombrie 2017, jucătorul georgian Guram Kashia și-a exprimat sprijinul pentru comunitatea LGBTQ, ieșind pe teren la meciul din Olanda cu un bandaj curcubeu de Ziua Națională a Coming out-ului. Grupurile de extremă dreaptă au organizat proteste și revolte violente în fața Federației de Fotbal din Georgia, cerând excluderea lui Kashia din echipa națională. 8 persoane au fost arestate în timpul revoltelor. În 2018, Kashia, care a fost ales de atunci căpitanul echipei naționale de fotbal a Georgiei, a primit Premiul UEFA #EqualGame pentru sprijinul său față de comunitatea LGBT.
La alegerile locale din 2017, Nino Bolkvadze, o candidată care se declară lesbiană, a candidat pentru un loc în Consiliul Municipal. Bolkvadze a fost prima persoană LGBTQ care a candidat la o funcția publică din Georgia.
În 2018, un sondaj realizat de Institutul Național Democrat (NDI) a arătat că doar 23% din populația georgiană crede că protecția drepturilor LGBT este importantă, în timp ce 44% consideră că protecția drepturilor LGBT nu este importantă, iar 26% au o atitudine neutră.
Conform proiectului Rainbow Europe, finanțat de Uniunea Europeană, Georgia se află pe locul 25 la capitolul respectării drepturile persoanelor LGBTQ în lista țărilor din Europa. Moldova ocupă locul 41 din 49.
În Georgia activează mai multe organizații ce apără interesele persoanelor LGBTQ, inclusiv în regiuni. În prezent, în Tbilisi, o dată sau de două ori pe lună, au loc Queer parties (Hoorum și Kiki) în cluburile Bassiani și Khidi. De asemenea, există două localuri gay: Success și Cafe Gallery. Mai multe localuri se declară gay friendly, printre ele e și barul Warszawa (în apropierea căruia a fost ucis Vitali Safarov).
Acest articol trebuia să includă și un studiu comparativ între situația comunității LGBTQ din Georgia și cea din Tbilisi, doar că obiectivul s-a dovedit a fi mai greu de atins. În Georgia au loc marșuri neo-naziste, oameni de afaceri cheamă populația să iasă cu toiagul și să se năpustească asupra celor care nu împărtășesc valorile tradiționaliste. O peliculă, co-producție suedezo-georgiană, apreciată la Festivalul de la Cannes, urmează a fi proiectată în diferite orașe din lume, inclusă în competiții la diverse festivaluri, dar e interzisă în Georgia. În cazul unui marș, persoanele LGBTQ se expun unui risc real de a fi agresați fizic sau chiar uciși. Riscul e atât de mare încât MAI nu vor să își asume reponsabilitatea de a le asigura protecția.
Pe când în Moldova, deja al șaptelea an are loc marșul Pride. Cel mai recent a fost chiar pașnic. Oamenii au mers cu stegulețe-curcubeu, însoțiți de jandarmi. Contramanifestanții nu au rupt cordonul, nici nu prea au încercat mult… Câțiva au venit cu pancarte, un preot stropea la nimereală cu aghiazmă, iar într-un final toți s-au adunat să cânte rugăciuni în fața monumentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Totodată, nu avem cluburi sau baruri gay, avem câteva petreceri queer, dar sunt mai modeste și organizate mai rar. Este adevărat că nu avem nici grupuri radicale, neo-naziști, doar că noi nici oameni nu prea avem.
În Moldova se termină oamenii.
Vara, în Chișinău, în centrul capitalei cu greu găsești un suflet de om… și tot, riscul e mare să fie un măturător, paznic sau boschetar.
În Tbilisi au loc schimbări, uneori absurde, care te buimăcesc, la un moment dat obosești să privești concomitent trei live-uri cu proteste, dar simți că orașul e viu, chiar dacă și ei se confruntă cu problema migrației. Poate undeva la Malina Mică este un tânăr tuns chel, care știe pe de rost toate discursurile lui Goebbels, doarme cu Mein Kampf sub pernă, poartă o Swastika pe spate, îngână Sieg Heil când se uită-n oglindă, dar „nu mai ai cu cine, n-ai…”.
Din spusele persoanelor LGBTQ, la protestul de pe 20 iunie, aproximativ 20% din cei prezenți erau membri ai comunității în cauză. „Noi toți iubim libertatea”, mi-a zis Tornike când ne pregăteam deja să plecăm. Și nu a sunat pe nicio clipă, din nicio perspectivă, cu nicio silabă patetic.
Acest material a fost elaborat în cadrul programului de fellowship finanțat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), în cadrul Proiectului “Giving Voice, Driving Change – from the Borderland to the Steppes”. Punctele de vedere și opiniile exprimate în acest articol sunt cele ale autoarei și nu reflectă neapărat politica sau poziția oficială a IWPR.
