Pe 30 septembrie, 2018, Vitali Safarov, un tânăr activist pentru drepturile omului, a fost ucis în apropierea unui bar din centrul orașului Tbilisi. Au fost reținute două persoane suspectate de săvârșirea unui omor în grup. Cu o săptămână înainte de începerea procesului, procuratura a recalificat acuzația de la crimă premeditată la crimă comisă în circumstanțe agravante – din cauza intoleranței rasiale, religioase, naționale sau etnice. Pe 27 iunie, 2019, Giorgi Sokhadze și Avtandil Kandelakishvili au fost condamnați la 15 ani de închisoare pentru omor intenționat săvârșit în grup. Instanța nu a recunoscut că omorul a fost comis în circumstanțe agravante – pe motiv de intoleranță rasială, religioasă, națională sau etnică.
Printre oamenii veniți la înmormântarea lui Vitali Safarov era și o doamnă cu un băiețel. A aflat din știri și a decis să vină.
Erau într-un centru comercial și băiatul ei voia mult o înghețată mare cu vată de zahăr. Ea nu își putea permite să-i cumpere și încerca să-i explice, să-l oprească din plâns. Un tânăr cu părul creț s-a apropiat și a întrebat ce s-a întâmplat. A ascultat, i-a dat să-i țină rucsacul și l-a luat pe băiat. Au mers împreună la toate plimbările cu amuzament, iar înapoi s-au întors având fiecare câte o înghețată cu vată de zahăr mare. Vitali avea toată barba plină de vată. Râdeau.
Așa părinții și prietenii lui Vitali mai fură ceva din el, câte ceva din ce n-au apucat.
Vitali Safarov în vârstă de 25 de ani a murit în dimineața zilei de 30 septembrie, 2018, în apropierea barului „Warszawa” aflat în centrul orașului Tbilisi. I-au fost aplicate nouă lovituri de cuțit. Peste nouă luni, doi tineri – Avtandil Kandelakishvili (21 de ani) și Giorgi Sokhadze (cunoscut ca Slayer, 24 de ani) au fost condamnați la 15 ani de închisoare.
În tot acest timp, procuratura, prietenii, avocații familiei lui Vitali au insistat că a fost săvârșită o crimă motivată de ură. Vitali era evreu.
Vitali Safarov activa în cadrul ONG-ului „Centrul pentru Participare și Dezvoltare”, fiind în mod special responsabil de desfășurarea unor proiecte îndreptate spre înlăturarea xenofobiei, rasismului și a discriminării. Timp de mai mulți ani acesta se implica activ în organizarea unor tabere de vară ce aveau drept scop promovarea toleranței în rândul tinerilor.
Noaptea/dimineața zilei de 30 septembrie, 2018
Safarov a venit în barul „Warszawa” cu prietenul său din copilărie – Otar Gelashvili. Irakli Beltadze, un cunoscut de-a lui Gelashvili, se afla în compania a două fete din străinătate. Kandelakishvili, Slayer și Shanava au venit în trei. În bar se afla și Zurab Morchiladze, care era cunoscut cu ambele părți ale conflictului iscat ulterior.
Irakli Beltadze a observat că Slayer pare nemulțumit că acesta vorbește cu fetele în rusă. Irakli s-a apropiat de Slayer și i-a vorbit în georgiană, explicându-i că fetele nu sunt din Georgia și sunt vorbitoare de limba rusă.
În aceeași manieră, Beltadze s-a apropiat de Slayer de câteva ori, insistând cu replici ca: iubim Georgia, cu toții suntem georgienii etc. Slayer i-a replicat să-l lase în pace.
Otar Gelashvili a remarcat că situația pare să ia o întorsătură negativă și s-a apropiat pentru a-l lua la o parte pe Irakli. În acel moment Kandelakishvili a propus ca discuția să continue într-un loc ferit de camerele de supraveghere.
Toți șapte au trecut pe lângă camera localului „Subway” și au coborât pe scări.
În acele 20 de minute Vitali a primit o lovitură de la Shanava și a căzut. Imediat s-a apropiat Kandelakishvili și l-a înfipt de nouă ori cu un cuțit: în inimă, plămâni, ficat, stomac și în coapse. Concomitent, a intervenit și Slayer, care l-a lovit în cap și față cu o rozetă (castetă). Cinci răni din nouă erau incompatibile cu viața.
Conform mărturiilor, Vitali a ieșit pentru a aplana conflictul. A zis că nu are rost să se certe pentru că sunt o națiune.
„Suntem diferiți. Eu, spre exemplu, sunt evreu, dar trăiesc în Georgia și iubesc Georgia.”
A urmat Slayer – „Omorâți-l pe evreu, s-o f** pe maică’sa.”
Niciunul nu i-a sărit în apărare lui Vitali.
În acea seară Vitali putea fi în altă parte. Prietenul și colegul lui, Giorgi Marjanishvili, îl chema insistent la un restaurant unde era tot colectivul de la lucru. Era o seară de rămas bun, una dintre colege pleca la Kiev. Îl rugau pe Vitali să se alăture lor, mai ales că el s-a propus să o petreacă dimineața pe colegă la aeroport. L-au sunat insistent de mai multe ori, dar era sâmbătă și era dreptul lui să-și petreacă timpul liber unde voia el.
Am discutat cu Giorgi despre tot ce a urmat după acea noapte și propria lui investigație în privința morții lui Vitali.
— Când ai aflat că Vitali a murit?
— Am aflat dimineața.
Era aproape de 10. M-a sunat sora lui, Lika, și m-a întrebat dacă Vitali nu a rămas la mine, deoarece nu s-a întors acasă. M-am gândit că a mers direct la colega noastră ca să o petreacă la aeroport. Însă nimeni nu l-a văzut. Apoi m-a sunat, din nou, sora lui. Mi-a zis că a venit poliția la ei. Îl caută pe Vitali. Primul gând a fost că a avut loc o bătaie și Vitali a fost arestat în rând cu alții. De multe ori poliția, la prima etapă, îi arestează pe toți prezenți…
Cât timp încercam să dau de el, m-a sunat o cunoștință comună și mi-a zis că Vitali a murit. Aflase de la un prieten polițist. Mi-a zis-o în timp ce se urca spre apartamentului părinților lui Vitali.
Peste două minute m-a sunat Lika și mi-a zis că Vitali a fost ucis… mai departe strigăte, plânset, țipete…
— Ai avut ocazia să discuți cu martorii? Mă refer, în special, la Otar, cel care a ieșit cu Vitali în acea seară. Ai ajuns să înțelegi comportamentul lor? De ce pe parcurs și-au schimbat mărturia?
De ce nimeni din ei nu a încercat să-i sară în apărare lui Vitali, totuși erau trei…
— Da. Am discutat atât personal, cât și în prezența avocatului nostru.
Eu înțeleg de ce mărturiile lui erau contradictorii. El înțelegea că Vitali a fost omorât din cauza lui. Din cauza prietenului lui Otar a început toată cearta, respectiv el se temea să nu fie învinuit.
De asemenea, el evita să vorbească despre motiv. Când l-am întrebat de la ce a început totul, el mi-a tăiat-o cu fraza: nu e nimic legat de xenofobie. Știindu-l, pot afirma 100% sigur că el nu cunoștea termenul de xenofobie. Posibil chiar la poliție i-au sugerat să nu menționeze nimic de xenofobie, deoarece acest lucru le va îngreuna mult desfășurarea anchetei.
Nu au intervenit pentru că s-au speriat de cuțit și înțelegeau că, de fapt, trebuiau să-i ucidă pe ei. Aici chiar îi cred pe cuvânt. Pur și simplu, așa sunt ei.
— Bănuiesc că nu odată ai încercat să recreezi în minte ce exact s-a întâmplat în acea noapte, clipă după clipă, mai ales după ce ai văzut și înregistrările camerelor de supraveghere. Până la urmă, tu cum vezi întâmplările din acea seară?
— Vitali nu era conflictual. Nu era genul care începe un conflict. El avea un talent aparte în a media conflictele… de orice fel, cu părinții, la lucru, cu prietena.
Vitali se comporta ca la un training. Eu știu cum el o făcea. El avea un zâmbet specific în așa momente. Poate prea încrezut, cert e că era mimica unuia care e convins că știe ce face. Acest zâmbet putea să atingă pe cineva, să creeze impresia că îl ia în batjocoră.
Ce ține de fraza: Sunt evreu, dar trăiesc aici și iubesc Georgia… E fraza lui. O folosea și când era martor la niște certuri, încăierări, și la discuții cu partenerii de lucru, și la închinarea unui toast. E fraza care îl caracterizează pe Vito. Până acum îl văd/aud rostind-o.
El a ieșit să medieze un conflict. El nu a ieșit să se bată.
Vitali era fost rugbist. Se antrena în diferite arte marțiale. Era înalt, bine-făcut, puternic… Nu cred să fi crezut pe vreun moment că lucrurile vor lua o astfel de întorsătură. Dacă el ar fi mers acolo știind că va urma o bătaie, crede-mă, Vitali avea să fie viu.
Pur și simplu nu a reușit să realizeze ce se întâmplă. Slayer l-a lovit cu rozeta, a căzut, iar mai departe a urmat cuțitul.
Deși rozeta nu figurează în dosar, iar Slayer insistă că era un simplu inel din ceramică, pe camerele de supraveghere se vede că Slayer poartă rozetă. Plus, fetele care lucrau la bar au zis că el întotdeauna purta rozetă. Odată chiar a pus-o pe masa de la bar și era în sânge. Au și chemat de multe ori poliția, dar ei continuau să vină.
— Până la urmă ce impresie ți-au creat Slayer și Kandelakishvili? Fac parte dintr-o grupare neo nazi, au un lider sau nu, cât de răspândită e ideologia neo nazistă, ultra naționalismul în rândul tinerilor?
— Slayer creează impresia unui individ deștept, citit, cu studii, e dintr-o familie de intelectuali. În cadrul ședințelor de judecată vorbea foarte încrezut, avea un discurs argumentat, bine structurat. Insista că este doar pasionat de lectură, în special de tot ce e legat de ideologii politice. Îi lua în derâdere pe membrii organizației „Marșul Georgian” (organizație ultranaționalistă).
Însă eu am reușit să găsesc cadre foto/video pe rețelele de socializare în care el poartă căciulă cu insigna SS. Cine poartă, pur și simplu, fără motiv, o astfel de insignă?!
Kandelakishvili e dintr-o familie social vulnerabilă. E dintr-un cartier sărac. Nu are studii superioare.
Slayer în mod evident era liderul.
Ce ține de grupuri, lideri… eu cred că există două grupuri.
Din primul, fac parte cei mai în vârstă. Ei se bazează mai mult pe respectarea tradițiilor, religiei, sunt conservatori… În mare parte aceștia fac parte din „Marșul Georgian”.
Noul grup încă nu e format, sunt mai mult în spațiul online, sunt tineri, până când nu au un lider, nu au o strategie definită. Slayer cred că făcea parte din aceasta. Ei au o altă viziune, anume neo nazistă.
Shanava a menționat în una din audieri: Slayer mi-a zis că nu pot face parte din grupul lor și totodată fi creștin, deoarece Isus era evreu.
Eu cred că Slayer avea potențialul de a uni în jurul său toți acești tineri cu viziuni neo naziste, de a deveni primul lider recunoscut.
— Slayer și Kandelakishvili au fost condamnați la 15 ani de închisoare pentru omor intenționat săvârșit în grup, cu dreptul la apel și la liberare condiționată. Judecătoarea a decis să excludă săvârșirea unei crime motivate de ură. De ce crezi că până la urmă s-a renunțat, chiar dacă timp de aproape nouă luni partea acuzatoare insista pe acest aspect? Ce urmează să întreprindeți mai departe?
— Noi vrem să fie un precedent. Cazul Vitali Sfararov să fie recunoscut ca hate crime.
Mai departe vom merge la Curtea de Apel, dacă nu reușim – mergem la Curtea Supremă de Justiție, dacă și acolo nu obținem ce vrem, vom apela la Curtea de la Strasbourg.
Părerea mea e că decizia judecătoarei a avut un caracter politic. A fost influențată de protestele ce au loc acum. În mass media de propagandă din Rusia se scrie mult precum că Tbilisi a devenit un oraș periculos pentru străini, protestatarii sunt ultra naționaliști, rusofobi etc.
Nu cred că va rămâne așa. Acest caz este în vizorul instituțiilor europene, a SUA.
Cazul dat figurează în raportul pentru Drepturile Omului în Georgia a Departamentului SUA.
— Zi-mi ceva despre Vito.
— Îmi lipsește. Îmi lipsește mult.
Îmi lipsește creativitatea lui, ideile lui, calmitatea, capacitatea de a analiza orice situație în mod echilibrat, de a media orice conflict.
Zâmbetul lui.
La ultima ședință de judecată au fost prezenți și observatori străini, printre care și Alexandra Novitchkova (Public Alternative Foundation, Ucraina).
Aceasta a declarat că, anterior, au mai fost cazuri ce aveau la bază motivul de ură, însă nu a fost niciun deces, doar vătămare corporală. În toate cele trei cazuri victime erau persoanele LGBTQ.
În opinia acesteia, există motive temeinice pentru ca sentința să fie recalificată din omor în grup în crimă motivată de ură.
„În primul rând, sunt probe ca screenshoturi a diverse postări, fotografii, cadre video care indică că cei doi aveau o inclinație spre ideologia neo nazi. Aceste probe nu au fost folosite în cadrul procesului.
În al doilea rând, patru martori au confirmat că Sokhadze (Slayer) și Kandelakishvili erau cunoscuți ca fiind agresivi în raport cu persoanele care frecventau barul, în deosebi cu cei care se deosebeau la exterior.”
De asemenea, aceasta a adăugat că cel mai probabil Shanava, care a figurat ca martor împotriva prietenilor săi Slayer și Kandelakishvili, va fi acuzat de nedenunțare.
Barul „Warszawa” rămâne a fi popular. Într-o noapte de vineri e plin de oameni, printre care foarte mulți turiști, care se bucură de shoturi ieftine, muzică și agitație. E exact așa cum o menționează turiștii pe tripadviser: Beer and fun, Wild hangover, crazy night. Doi turiști se întrec la cine pe cine servește, o tânără localnică le povestește unor străini despre ultima sa relație, un bărbat mai timid, cel mai probabil turist, tot așteaptă să fie observat de bartender (very bad idea). Aglomerat, să vrei, că n-ai unde scăpa un telefon…
Unul din bartenderi, un tânăr afro-american, e de acord să discute cu mine câteva minute despre experiența sa în „Warszawa”, și în Tbilisi.
„Lucrez aici de trei ani. Mă ciocnesc cu rasism în fiecare zi. De fapt, cel mai recent incident a avut loc acum 10 minute. Un individ mi s-a adresat cu «Hey, nigger» (în georgiană: zangi, shavkaniani). Fără te rog, îmi cer scuze…
Același lucru se întâmplă și zi de zi în stradă. Sunt aici de 6 ani și atitudinea rasistă deja face parte din rutina mea, mă confrunt cu acesta în fiecare zi.
Pe parcursul acestor trei ani nu pot spune că a avut loc un progres considerabil în acest sens. Tânăra generație înțelege că nu e corect. Dar nu e de-ajuns.
Îți dau un exemplu simplu, destul de recent. Îmi parcasem motocicleta în apropiere și încercam să repar o defecțiune. Câțiva tineri de vreo 17-18 ani m-au văzut și au chemat poliția, zicând că «un negru» încearcă să fure o motocicletă. Am vorbit cu poliția, însă fără rezultat. A fost nevoie să intervină câțiva prieteni, să le explice că e motocicleta mea, că le pot prezenta toate documentele etc. Doar atunci au zis ok și au plecat.
Nimeni nu și-a cerut scuze.
Ce ține de bar, cel mai des au de suferit persoanele LGBTQ. Se întâmplă frecvent să se ia de ei… În așa cazuri îi oblig pe agresori să părăsească barul sau chem poliția.”
Practic cu fiecare georgian cu care am interacționat am vorbit despre cazul Safarov. Practic de fiecare dată imediat primeam o replică care începea cu aceeași frază: Georgia e unica țară în care nu există antisemitism. În Centrul Vechi, la o distanță de câțiva metri una de alta, se afla biserica ortodoxă georgiană, biserica ortodoxă armeană, moscheea și sinagoga. Și e adevărat, în 15 minute faci înconjurul a toate cinci. Apoi te poți plimba prin cartierul evreiesc, poți găsi și localuri cu bucătărie evreiască, care se pot afla chiar vizavi de un restaurant iranian.
Primele comunități evreiești au fost înființate în secolul al VI-lea î.Hr. de către coloniștii care au fost eliberați din captivitatea babiloniană. De-a lungul timpului, s-au alăturat imigranți din țările din Orientul Mijlociu și Asia Mică. Centrul primei comunități evreiești era Mtskheta. În Evul Mediu, evreii au trăit în toată Georgia, formând comunități în marile orașe și sate. În multe orașe s-au păstrat sinagogi până în zilele noastre.
Prin urmare, e foarte greu să-ți dai seama dacă este sau nu antisemitism, xenofobie în Georgia. Pe de-o parte cinci biserici diferite pe un colț de pietonală, pe de altă parte niște bărbați care mărșăluiesc pe Rustaveli, strigând „Sieg Heil”…
O bună parte din cei prezenți la protestele ce au început pe 20 iunie scandează lozinci, poartă pancarte adresate lui Bidzina Ivanishvili, liderul partidului Georgian Dream aflat la putere. Se spune că e evreu, însă nu am auzit/văzut/citit pe nimeni să facă vreo aluzie la etnia sa în timpul protestelor ce au loc, inclusiv, împotriva lui, a partidului.
Și sunt moldovenii. Care au participat la pogromuri, la Holocaust și până în ziua de azi la vreo știre legată de un om de afaceri/politician corupt (bineînțeles Ilan Shor) scriu în comentarii: jidan împuțit, jidan răpănos, jigodie de jidan sau pur și simplu „jidan”, în principiu și așa e de-ajuns. Și când le citesc parcă și aud cum le pronunță moldovenii, cu „j-ul” nostru specific, accentuat, gras, parcă și cu un soi de jind după vremurile când puteai sparge o prăvălie evreiască fără a fi pedepsit.
Și totuși, oficial, la noi nu a fost înregistrat niciun caz de crimă motivată de ură.
Vineri, pe la 2-3 dimineața, barul „Warszawa” e viu ca un protest georgian. Cu greu îți faci loc până la bar, baia încerci s-o eviți și până la urmă te așezi jos, afară. „Warszawa” are un specific aparte, deoarece e atât de micuț și fumatul în încăpere e interzis, în fața lui stă grămădită o mulțime de oameni. Și dacă te uiți dintr-o parte, e destul de greu să înțelegi unde se începe și unde se termină „Warszawa”, câți dintre acei oameni au venit acolo special sau au ieșit la fumat din fast-foodul „Subway” aflat exact alături.
Poate cam așa e și cu xenofobia în Georgia, e greu să înțelegi unde se începe și unde se termină, cine chiar iese cu swastika pe piept și îndemnul de-a ucide, cine, pur și simplu, trece pe alături și se oprește să fumeze o țigară.
Acest material a fost elaborat în cadrul programului de fellowship finanțat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), în cadrul Proiectului “Giving Voice, Driving Change – from the Borderland to the Steppes”. Punctele de vedere și opiniile exprimate în acest articol sunt cele ale autoarei și nu reflectă neapărat politica sau poziția oficială a IWPR.
