„Lumea lui Zaharia” este o carte lansată de Nicolae Pojoga la editura Cartier, ce cuprinde 204 fotografii realizate de fotograful Zaharia Cușnir. Echipa #diez a realizat un material amplu despre descoperirea negativelor lui Zaharia Cușnir, valoarea acestora, însăși persoana fotografului din Roșietici și a unei lumi dispărute, dar găsite în podul unei case pustii.

Cine iubește și lasă. Cine găsește și iubește

Prima oară am aflat de Zaharia Cușnir la premiera filmului de debut al lui Victor Gălușcă, „Cine iubește și lasă”. Mai exact, m-am dus la proiecție de dragul titlului, poate și a ros urechile, dar oricum place. În cadrul prezentării filmului, Nicolae Pojoga a povestit celor prezenți despre descoperirea lui Victor – fotograful Zaharia Cușnir. Era foarte întuneric și eu, în continuare, foarte mioapă, iar pe întuneric –
jale de tot. Aș fi vrut să fi ținut minte mai multe detalii, dar unica ce mi s-a întipărit, poate pentru că e ceea ce cât de cât am deslușit, e fotografia cu un bou. Dacă nu mă înșel figura și un om. Nicolae Pojoga povestea cu mare pasiune despre efectul acestui cadru, cum coarnele boului parcă ar ieși din fotografie. Am plecat de acolo cu imaginea acelui bou, numele și istoria descoperii lui Zaharia Cușnir și cu gândul la geamantanul buneilor din Zăbriceni.

Spre bucuria mea și poate a altora, m-am înșelat în privința viitorului destin al acelor pelicule. Credeam că în scurt timp vor fi uitate sau vor fi puse la păstrare într-un depozit al Academiei de Arte sau în vreo arhivă…

Dar se pare că încăpăținarea lui Zaharia se manifestă și în prezent. El s-a încăpăținat să nu fie uitat. Țin să cred că e aceeași încăpăținare cu care Zaharia făcea fotografii, pentru că așa vrea el, într-un context spațial în care totul trebuie să aibă un aspect practic, o finalitate și, de dorit, un rezultat palpabil… palpabil ca un popuşoi sau harag. Nicolae Pojoga susține că fotografia pentru Zaharia era un moft. Nu-i cel mai îndrăgit cuvânt de către țărani, mofturile sunt pentru lenoși, alintați și cei care vor ca până și posmagii să fie înmuiați.

Dorul e considerat unul din cele mai reprezentative cuvinte ale limbii române. Pentru mine, dorul e un moft. Reiese că Zaharia purta la gât un dor, și asemeni tuturor dorurilor, unul intim, neînţeles și atât de viu, de roade ceafa.

Pe 2 noiembrie, la Librăria din Centru, a avut loc lansarea albumului fotografic „Lumea lui Zaharia”, o carte în care sunt incluse 204 fotografii realizate de Zaharia Cușnir, după ce au fost salvate și lecuite de către Nicolae Pojoga.

Coperta e neagră. Nu cunosc detalii despre designul acesteia, dar prima asociere la văzul ei a fost fotobumaga (hârtie fotografică), plicurile în care se vindea fotobumaga. E un negru deosebit, seamănă cu o tablă de școală veche, care, oricât ai șterge-o, oricum păstrează urme de cretă. Pe copertă este și o amprentă. E chiar amprenta lui Zaharia Cușnir lăsată pe unul din negative. Un deget mare, numai bun de aruncat pământ.

Victor Galușca a găsit peliculele în timp ce lucra asupra filmului său de licență. Într-o casă părăsită din satul Roșietici (Florești) a găsit niște fotografii și negative. Le-a strâns pe toate, le-a dus la Chișinău, le-a studiat atent și a înțeles că au valoare, așa că a decis să mai caute prin casa din Roșietici. La a doua venire, iarăși, pe jos erau negative. Eu aș fi interpretat această descoperire repetată ca un semn, un fapt supranatural, măcar și o conspirație. Victor a gândit logic. Dacă fotografii apar din nou, înseamnă că ele de undeva cad și nu ca mană cerească, și nici aduse de un tricolici, pricolici domesticit cândva de Zaharia Cușnir. Victor a urmat șirul logic al gândurilor: fotografiile cad, dacă ele cad, înseamnă că de sus, iar sus e podul. Evrica.

În podul casei Victor a găsit sute de pelicule. Se spune că erau păstrate într-un geamantan, cineva a vrut să-l fure, însă îndată ce l-a apucat, sute de negative și fotografii s-au împrăștiat prin tot podul. Geamantanul a dispărut, iar „satul Roșieteci și locuitorii săi de acum 60 de ani” au rămas în podul casei. Victor își descrie descoperirea ca fiind ceva „Unic. Incomparabil. De o intensitate atât de mare încât nu pot s-o compar cu altceva. Euforie”.

Descoperirea lui Victor Gălușcă l-a impresionat prea mult pe Nicolae Pojoga ca să se limiteze la rolul de critic, îndrumător. Nicolae Pojoga și-a lăsat la o parte proiectele curente și a mers în satul lui Zaharia. Așa au aflat de la vecini, rude cine era omul care umbla prin Roșietici cu aparatul foto și o bucată de stofă pentru fundal.

Searching for Sugarman

Zaharia Cușnir s-a născut în 1912. A apucat patru epoci istorice distincte: copilăria în cadrul Imperiului Rus, adolescența în România Mare, apoi cele două veniri (1940 și 1944) ale sovieticilor, trecând prin foamete, colectivizarea forțată etc.

Provenea dintr-o familie cu mulți copii, fiind mezinul (al şaisprezecelea), din tatăl Iacob Cușnir și mama Ana, de proveniență germană. A făcut școala primară în satul vecin Rogojeni, comună istorică din stânga râului Răut, familia fiind stabilită în Climăuți (actualul Roșieticii Noi) de pe malul opus, localități unite cu o punte funcțională și azi.

Din căsătoria cu Daria a avut patru copii, doi dintre ei (fiicele Viorica și Ioana) i-au fost și elevi la școala primară de după 1944, unde fusese, în mod miraculos, acceptat în calitate de învățător.

De-a lungul vieții a reușit să facă și pușcărie, și armată și copiilor să le predea geografia. A fost o vreme edinolichnik (țăran care nu era membru colhozul/se opunea acestuia), adică se opunea colectivizării, o poziție personală curajoasă și riscantă pentru vremurile respective. În prezent nu se cunoaște despre nicio călătorie cathartică, un vis prorocitor, o întâlnire cu un înțelept, guru sau, pur și simplu, un om din Occidentul „desfrânat”, Zaharia avea o viață ca cea a majorității locuitorilor din satul respectiv. Din cartea sa de muncă aflăm că a lucrat ca fierar, zidar, sobar, aruncător de pământ, a curățit popușoi, a săpat pământ înghețat, a cărat lut etc. Și undeva între curățitul popuşoiului și aruncatul pământului, de altfel o ocupație foarte stranie, parcă ruptă din vreo fabulă sau pildă, acesta găsea timp să fotografieze. De la sapă la aparat de fotografiat. Din ceea ce se cunoaște, Zaharia a învățat meseria de la un fotograf din alt sat, cu care a și împărțit „zonele de influenţă”. Oamenii îl chemau la evenimentele importante din viața lor ca: nuntă, cumătrie, înmormântare sau când aveau nevoie de fotografii pentru acte sau o fotografie de familie. Fotografi asemeni lui erau prin multe sate, era și aceasta o metodă de a face bani. Doar că pentru comenzi de a fotografia la o nuntă, pentru aruncat pământ și cărat lut Zaharia Cușnir primea ceva, bani sau plata în natură, iar pentru fotografiere din moft Zaharia nu primea nimic, doar de satisfacție. Zaharia avea o pasiune și pasiunea era mare, intensă, mai vie ca iezii primăvara dacă îi dedica atât de mult timp, își asuma riscuri și idee nu am cum reușea s-o materializeze, mai exact să developeze peliculele. În apartamente pentru aceasta exista baia, ușa închisă, becul stins, o tablă peste cadă și înainte.
Zaharia o făcea noaptea, lângă sobă.

Road Photography

Când vine vorba de street photography, majoritatea oamenilor care nu au o tangență directă cu domeniul fotografic își amintesc de Vivian Maier. Probabil acest fapt se explică prin misterul acestei fotografe, a unei mediatizării înalte, dar bineînțeles și a valorii lucrărilor sale.
Numele lui Vivian Maier a devenit cunoscut în 2009, când John Malof, un amator al târgurilor de mărunțișuri, a publicat pe Flicker câteva fotografii ale lui Maier. Acesta a intrat în posesia lor la un târg de mărunțișuri/lucruri vechi. Malof s-a ales cu câteva cutii mari pline de negative. Odată cu publicarea unor fotografii pe Internet, Vivian Maier a devenit una din cele mai cunoscute artiste din sfera street photography. În scurt timp, despre Vivian Maier și lucrările acesteia vorbeau toți. Atenția numeroaselor surse mass media era concentrată asupra acestei femei de un mister parcă inspirat din filme noir. Arta fotografică a devenit un subiect de discuție în masă. În 2013 a fost lansat filmul documentar „În căutarea lui Vivian Maier”. Pe lângă încă un val de mediatizare intensă, lumea a aflat mai multe despre viața artistei.

Vivian Maier

Vivian Maier lucra ca dădacă, era o fire închisă, strângătoare, ciudată și mereu cu aparatul foto la gât.
Nimeni nu știa că are mii de negative, nimeni nu cunoștea cât de mare e pasiunea ei pentru fotografie.
Vivian Maier a călătorit împreună cu aparatul său foto Rolleiflex în Franța, SUA și numeroase țări din America Latină. S-ar părea că fotografia era o obsesie pentru Maier, însă un moment din viața acesteia mă determină s-o privesc din altă perspectivă. Maier i-a trimis o scrisoare directorului unui studio foto cu invitația de a colabora, de a lansa o serie de vederi cu fotografiile realizate de ea. Din scrisoare reiese că Maier era conștientă de talentul său, cunoștea valoarea lucrărilor sale și dorea să fie recunoscută ca și fotografă.

Zaharia Cușnir făcea fotografii în sat. Lumea știa că fotografiază, era o prezență curioasă, dar nu atât de excentrică încât să fie considerat un marginal. Street photopraphy presupune să realizezi fotografii spontan, cu eroi necunoscuți, să prinzi momente ce redau spiritul unui oraș, să faci fotografii, mergând pe străzi sau în mijloace de transport etc.

În sate nu sunt străzi, este drum. Cu oameni necunoscuți – tot e greu. Populația e împărțită în mahale și fiecare om e al cuiva. Reiese că Zaharia Cușnir era un fotograf al drumului. În afară de comenzile pentru nunți, cumătrii sau fotografii de familie, Zaharia ieșea în drum cu aparatul și fotografia oamenii. Să-l numești fotograf documentalist tot e greu din simplul motiv că e puțin probabil ca el să se fi perceput așa. Zaharia Cușnir a devenit fotograf documentalist fără să vrea. Fotografiile sale, deși sunt în mare parte setate au reușit să prindă spiritul timpului anilor ’50, ’60 din mediul rural.

Există o tendință a oamenilor de a găsi mereu personalităților un analog: Noua Edith Piaf, Angelina Jolie de Moldova etc. Probabil unii vor încerca să-l ticsească și pe Zaharia Cușnir într-o formulare de acest tip.
În pofida repulsiei mele față de aceste catalogări, am încercat să îi găsesc un analog. Deși nu am făcut o cercetare complexă, Zaharia chiar e unic. Nu are prea multe în comun cu Vivian Maier, motivele le-am enumerat mai sus. Nu îl pot compara cu Costică Acsinte, deoarece ultimul a fost fotograf jurnalist, a fost recunoscut ca fotograf în timpul vieții, a realizat portrete ale multor personalități din familia regală și anturajul acesteia etc.

Costică Acsinte

Angelo Rizzuto a studiat la Harvard, avea o tulburare mintală ce-l făcea să creadă că e victima unei conspirații și a avut grijă ca fotografiile sale să fie păstrate în Librăria Congresului American, un lucru destul de costisitor. Poate unica ce l-ar lega cumva de Zaharia Cușnir e cartea lansată după moartea lui Rizzuto, intitulată „Angel’s World”. Undeva sunt îngeri, undeva Dumnezeu ține minte (numele Zaharia înseamnă „Dumnezeu își amintește”).

Angelo Rizzuto

Poate unica personalitate din domeniul fotografiei cu care s-ar putea să aibă mai multe tangențe e fotografa Paraska Plytka-Horytsvit. Paraska, timp de 30 de ani, a fotografiat oamenii, viața, tradițiile din satul Krivorivnya, Ucraina. Negativele ei, de asemenea, au fost găsite întâmplător în casa acesteia, tot păstrate într-un geamantan și odată descoperite, au fost supuse unui proces meticulos de prelucrare și restabilire. Paraska și Zaharia au activat cam în aceeași perioadă.

Concomitent, în două sate diferite, situate la mii de km distanță, doi oameni își dedicau timpul unei pasiuni, fără a aștepta recunoaștere, apreciere sau, cel puțin, niște bunuri materiale. Totuși, destinul lui Paraska diferă de cel al lui Zaharia, aceasta alegând un mod de viață ascet.

Paraska Plytka-Horytsvit

În plan secund

Всегда на самом деле что–то важнее, чем то, что происходит
И.Б.

Obsesia mea pentru planul secund a început cu o fotografie din arhiva familiei. Am privit-o de zeci de ori înainte de a descoperi că planul secund este, de fapt, cel mai important sau cel puțin cel mai emoționant.

În planul secund eu am văzut iubirea. Un cadru făcut înainte de cadrul setat a prins iubirea. De atunci, când privesc fotografii, picturi sau filme întotdeauna atrag atenția la planul secund. Uneori e prima la ce atrag atenția. Așa mi-am antrenat ochii. Așa am descoperit scena iubită în unul din filmele iubite. Până acum periodic caut pe google Dacă cineva a mai făcut această descoperire. Deocamdată mă pot alinta cu jocul de-a unicitatea.

Zaharia Cușnir pare să fi avut o pasiune aparte pentru planul secund, poate chiar devenită cu timpul atașament. Deocamdată nu putem afirma nimic cu certitudine, dar pare a fi mai mult decât o coincidență că în multe din fotografiile sale apar personaje ce „strică” cadrul și în acest mod îl fac special. Nicolae Pojoga susține că a zărit din prima această caracteristică a fotografiilor lui Zaharia. În multe cadre setate cineva rupe armonia și așa fotografia devine vie. Acest plan secund zădără imaginația și nu te poți abține să nu creezi scenarii.

L-am întrebat și pe Nicolae Pojoga, și pe Victor Galușcă dacă au vreun cadru iubit realizat de Zaharia. Ambii au răspuns că nu și nici nu își imaginează cum ar fi posibil.

„Ar fi o mare nedreptate și o slăbiciune din partea noastră. Sunt și unele fotografii în care se vede doar un picioruș al cuiva, restul e compromis. Cum să nu-ți fie drag acel picioruș?!”  – Nicolae Pojoga.

 

collage

în stânga - femeia care își îndreaptă băsmaua în dreapta - fetița care privește din spatele bârnelor și casa „cu ochi”

în stânga – femeia care își îndreaptă băsmaua
în dreapta – fetița care privește din spatele bârnelor și casa „cu ochi”

în dreapta - băiețelul care privește prin roata bicicletei

în dreapta – băiețelul care privește prin roata bicicletei

în stânga - fetița care-i leagă băsmaua celeilalte mai mici în dreapta - siluetele ce se reflectă în geamuri

în stânga – fetița care-i leagă băsmaua celeilalte mai mici
în dreapta – siluetele ce se reflectă în geamuri

collage5

collage6

în dreapta - unul din personajele lumii lui Zaharia care mi-aș dori să fie găsit și fotografit în ziua de azi (după scenariul fetei Afgane)

în dreapta – unul din personajele lumii lui Zaharia care mi-aș dori să fie găsit și fotografit în ziua de azi (după scenariul fetei Afgane)

Lumea de Apoi Lumii lui Zaharia

Negativele și istoria lui Zaharia, dar mai ales a lumii sale continuă să fie studiate, prelucrate. De toate acestea continuă să se ocupe Nicolae Pojoga și Victor Gălușcă, doar că lor li s-au mai alăturat și alte persoane. Este foarte posibil ca Zaharia să răscolească arhivele de stat, cele din valize sau cele prinse cu piuneze de perete, în case unde doar pereții și au rămas.

Mai multe detalii privind acțiunile de mai departe am aflat de la Nicolae Pojoga:
„Acum aflăm tot mai multe. Unele fotografii sunt mai ușor de descifrat. Avem și persoane care ne ajută, patru informatori din anturajul lui Zaharia. Am făcut cunoștință cu un criminalist și el mă ajută în identificarea persoanelor. Împreună încercăm să aflăm cât mai multe despre oamenii din fotografiile lui Zaharia. Folosim aceleași metode aplicate și în criminalistică. Spre exemplu, putem identifica aceeași persoană în mai multe fotografii sau având anul nașterii, putem stabili vârsta persoanei într-o anumită fotografie. Intrăm într-o rutină care durează, dar e sclipitoare ca aventură.

El este unic ca valoare artistică și documentară. El nu are niciun analog. Nu sunt o persoană care se aprinde repede, dar el cred că nu are un reper clar de valoarea lui, cel puțin în istoria fotografiei.    

Pe mine mă interesează lumea lui Zaharia, epoca aceea, este o perioadă de timp extrem de sensibilă pentru istorici, anii ’50, ’60, care are specificul ei în fotografie. Noi avem o atitudine absolut ciudată față de propria istorie, e o constatare personală. Cred că studierea arhivelor fotografice este o cale foarte importantă. Sunt documente care așteaptă să fie cercetate, iar Zaharia a venit ca un impuls, catalizator: aveți grijă că lucrurile se pot schimba și lucrurile se schimbă întotdeauna.

Concomitent au loc și filmări, dar nu se știe unde vom ajunge. E ca și cum ai face o casă din cărămizi. Noi acum facem cărămizi. Pot spune doar că regizoarea este Elena Donciu și că filmul se preconizează să fie un studiu al epocii, Zaharia fiind figura centrală”.

Fiecare cu lumea lui

Descoperind lumea lui Zaharia mi-am amintit încă o dată de lumea din Zăbriceni, păstrată și ea într-o valiză. Valiza a făcut încă o călătorie Zăbriceni-Chișinău, un traseu parcurs de nenumărate ori cu posesoarea sa – mătușa mea. O noapte am studiat toate fotografiile. Marea majoritate sunt prea personale pentru a le arăta tuturor. Nu că ar dezvălui multe, dar parcă ar fura din magia lor. Ce iubești mai tare, vrei să ții departe de ochii lumii.

Cred că sunt mulți care au câte o lume acasă. Unele fotografii pot avea o valoare mai mare sau mai mică din punct de vedere documentar sau artistic, dar e interesant să le scoți la lumină. Țin să cred că sunt multe sate ascunse în geamantane sau măcar o mahala într-un plic.

E interesantă această practică cu geamantanele. Majoritatea fotografiilor au fost păstrate sau sunt descoperite în geamantane. Îmi dau seama că nu e cazul să romantizezi, acestea erau cele mai potrivite din punct de vedere practic. Cât mai departe de umiditate, praf, lumină etc. Și totuși, imaginea aceasta de fotografii păstrate în valiză chiar e simbolică. De parcă ai ține tot ce îți este mai drag într-un geamantan ca în caz de ceva, incendiu, război, furtună să-ți iei lumea-n ̶c̶a̶p̶, în mâini și să fugi unde te-or duce ochii.