Olga (nume schimbat) este o tânără cu Virusul Imunodeficienței Umane (HIV) și are o istorie de viață care servește drept exemplu pentru toți cei ce luptă cu acest virus.
„Întotdeauna am fost o rebelă. La 16 ani am încercat marijuana împreună cu prietenii. Mi-a plăcut și am început să consum regulat. Cu timpul, am ajuns la droguri injectabile. Sincer vorbind, îmi era frică, dar dorința de a arăta cool în fața altora „mi-a dat puteri”.
Odată, în apartamentul în care ne drogam, a venit poliția. Au făcut percheziții, au găsit seringi și substanțe narcotice, însă toți se făceau într-o ureche, cică n-au treabă. De una singură am ieșit în față și am spus: „Totul este al meu”. După asta, m-au închis în izolator. Reacția părinților când au aflat despre asta m-a pus pe gânduri: „Cum ai putut să ne faci familia de rușine în așa hal?”. Acum îmi dau seama că dacă ei ar fi acordat mai multă atenție familiei și nu verificării caietelor sau elaborării planurilor școlare poate nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am ajuns cu dosar penal și chemată la judecăți, la care niciodată nu veneam. Cam în perioada aia am aflat că am HIV. Probabil, m-am infectat în urma folosirii în comun a seringelor. Eu am reacționat normal la noutate. Părinții însă nu chiar. Tatăl începea să se enerveze când foloseam cana lui să-mi fac ceai sau când din neatenție îmi ștergeam mâinile de ștergarul său.
În timp ce continuam să folosesc droguri, aveam un iubit. Atunci, pentru prima dată în viață am rămas gravidă. Am cântărit toate plusurile și minusurile și am decis să întrerup sarcina. Termenul era serios, inima copilului deja bătea, însă oricum am făcut avort.
Odată m-a reținut poliția. Eu veneam de la un dealer și aveam o doză la mine. Am reușit să o arunc însă mi-au pus heroină în glugă și m-au închis în pușcărie. Părinții nici n-au încercat să mă scoată de acolo, pentru ei asta era o rușine. După eliberare, am plecat în alt oraș ca să îmi adun gândurile, însă am rămas acolo pe lungi șapte ani.
Voi încerca să vă explic cum a trecut acest timp. Trăiam cu un boyfriend, pe care l-am cunoscut acolo. El era dintr-o familie înstărită și tot era narcoman. Dimineața noastră începea cu decizia în ce cantitate cumpărăm narcotice. Nici nu mâncam, pur și simplu, comandam un taxi și mergeam la dealer. Micul dejun, prânzul și cina le-au înlocuit trei doze standard. Peste câțiva ani prietenul meu a murit, iar eu am decis să mă întorc acasă.
Toate documentele mele aveau termenul expirat, așa că am trecut frontiera pe apă, pe o barcă. Pe celălalt mal trebuia să mă întâlnească tata. Țin minte că am luat cu mine o doză pentru orice eventualitate. Însă când am văzut fața obosită a tatălui, care deja era sur la cap, l-am cuprins și am simțit că sunt acasă, iar la veceul de la graniță am aruncat narcoticele.
Curând a început sevrajul. Zile în șir eu stăteam în fața televizorului, scrâșnind din dinți de durere. Mama doar îmi aducea mâncare și tăcut ieșea din cameră. Sevrajul a durat câteva luni. În tot acest timp, la mine venea nepoțica. O iubeam și o iubesc foarte mult. Ea simțea asta și când intra în cameră, pur și simplu se așeza alături și aștepta. Într-o zi, eu i-am propus să ieșim la o plimbare.
E imposibil de greu să începi totul de la capăt. Dar m-au ajutat părinții, ei m-au iertat și mi-au acceptat problemele. Acum, avem niște relații la care nici nu visam.
Până ce mă însănătoșeam de la boala cu denumirea „dependență de droguri”, a început să-mi facă curte viitorul meu soț. El era foarte insistent, îmi oferea flori, cadouri, întâlniri romantice. Dar eu mă gândeam doar la un singur lucru: „Cum să-i spun că sunt HIV pozitivă?”. Mult timp încercam să fac acest pas și, până la urmă, l-am făcut. Răspunsul său mi-a spulberat toate fricile: „Ei și ce?”.
Ne-am căsătorit și eram cea mai fericită soție din lume. Dar nu-mi ajungea un copilaș. Mult timp am încercat să rămân gravidă, însă la un moment dat am înțeles că asta e plata pentru acel avort. Am început să merg la biserică, să mă rog și, în sfârșit, am rămas însărcinată. Însă la ecografie doctorul a observat că fătul are un nas neobișnuit de mic – un semn clar al deficiențelor mintale. Medicul mi-a sugerat să fac avort. Am plâns tot drumul spre casă. După ce ne-am sfătuit cu soțul, am decis să păstrăm copilul și să-l iubim așa cum va fi.
„Salut, sunt mama ta” – au fost unicele cuvinte pe care le-am putut spune printre lacrimi. Copilul era absolut sănătos. Pentru profilaxie, el trebuie să treacă regulat tratamentul ARV, ultima analiză o dăm peste câteva luni, când va avea 1 an și 8 luni. Chiar dacă toate rezultatele spun că el nu are HIV, eu mă voi liniști doar atunci când ne vor scoate de la evidență și voi fi sigură că e sănătos.
Acum, lucrez într-un ONG și ofer consultații oamenilor care au aflat că au HIV. Nu le povestesc istoria mea, unui om simplu îi este greu să audă asta. Dar le spun principalul – cu HIV poți trăi, crea familii, naște copii sănătoși și avea o carieră de succes. Vă sfătui să aveți grijă de voi și să vă gândiți înainte de a face pasul greșit, care vă poate schimba soarta totalmente. Țineți minte: avem o singură viață. Și asta e cel mai de preț dar, pe care trebuie să-l păstrăm”.
Mulțumim organizației Inițiativa Pozitivă pentru ajutor.
Datele au fost prezentate de UNFPA Moldova.
