Îndrăznețe, curajoase, scandaloase sau chiar inacceptabile pentru societate, așa s-au poziționat unele opere din literatura română, care, la un moment dat, s-au ciocnit de critică socială.
Haideți să facem un exercițiu imaginar mai mult decât simplu. Tot ce trebuie e să vă creați o imagine din cuvintele ce urmează. Așadar, la un moment dat, un autor publică, să zicem, o nuvelă sau un roman în care există o temă tabu. Care temă? Sexul.
În prezent, temele erotice în literatură nu ne mai intimidează sau indignează. Asta cu siguranță nu este specific și literaturii române a secolului al XX-lea, care a fost scrisă când încă se vorbea în șoaptă și cu lumina stinsă despre sex. Dar haideți să recunoaștem că picanteria celor scrise de un autor – căruia îi este interzis de societate să se exprime astfel – despre învelișul corpului, plăcerile carnale, erotism și senzualitate, chiar și voalat, capătă un ton articulat de curaj și se transformă într-un manifest artistic literar.
În continuare, vă vom prezenta câteva titluri și fragmente din operele din literatura română, care au depășit pragul „cumințeniei” sociale ce, din punct de vedere moral, interzicea discuțiile despre plăcerile corpului.
# „Ion” de Liviu Rebreanu
„Ion strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung.
– Dă-mi drumul, Ionică! murmură fata ușor, cu mulțumire în glas.
– Să vii, Anuță… știi tu unde! zice Ion domol.
Ana nu răspunde, privirea ei însă lucește de bucurie. Se smucește să scape din îmbrățișare, șoptind într-un moale:
– Dă-mi drumul, Ionică… zău, dă-mi drumul!…
Flăcăul o trage mai aproape, cu un zâmbet aprins, o apucă cu o mână de țâțe și i le strânge ca pe două mere, încât Ana sâsâie de durere.
– Să nu cumva să nu vii! repetă Ion înfingând în ochii ei o privire poruncitoare și lacomă.”
# „Adam și Eva” de Liviu Rebreanu
„În vreme ce brahmanii își împlineau pocăința zilnică, scufundați în contemplarea sufletului lor, Mahavira privea, cu inima dornică, desișul codrului, așteptând parcă să se ivească o fecioară cerească Apsara, să-l mângâie și să-i șoptească vorbe frumoase. Încet-încet dorul i se înfiripă în ochii sufletului: o
fecioară subțire, mlădioasă, învelită într-o haină străvezie care-i alintă formele, cu ochii verzi ca pajiștea spălată de rouă înainte de arătarea trandafiriei Aruna. O vedea râzând: gura ei era roșie ca lotusul cel mai scump.
[…] Mahavira întoarse privirea peste capul înțeleptului. Un lanț de fecioare zglobii, în văluri subțiri ce le înmuiau trupurile gingașe, se fugăreau împrejurul lacului, râzând, chemându-se… Lui Mahavira i se părea că vede aievea o ceată de fecioare cerești, cum le visase el altădată în poiana sfântă. Inima îi bătea de o bucurie nemărginită. Între ele zări una cu trupul plăpând ca trestia încovoiată de mângâierea zeului Vayu. Tocmai se desprinsese din cerc, acoperindu-și cu mâinile albe sânii ce tremurau de oboseală ca două porumbițe înfricoșate. Auzi pe celelalte strigând-o cu drag:
– Navamalika!… Navamalika!
Fecioara se întoarse și Mahavira îi întâlni ochii mai verzi ca pajiștea ce împrejmuia locul. În blândețea lor tainică Mahavira își citi într-o singură clipire tot trecutul și viitorul. Privirea lor îi deschidea parcă porțile cerului și-i arăta calea unirii eterne în Brahma. Văzându-l, râsul fecioarei încremeni pe buzele umede.”
# „Ora 25” de Constantin Virgil Gheorghiu
„– Să mă ierți, Suzano, a mai zis el. în lagăr te visam totdeauna goală. Așa e când ești arestat, îți spun drept… Te visam cum erai goală, pe iarbă, în grădina din spatele casei voastre… A fost cea mai frumoasă vară din viața noastră!
Suzana s-a apropiat și mai mult de el, sprijinindu-și capul de umărul lui. El i-a mângâiat umerii și spatele. Pe urmă i-a băgat mâna-n sân.
– Ai să-ți boțești frumusețea de rochie pe care-ai păstrat-o atâția ani!
Ea a vrut să spună că nu și-o boțea, dar a tăcut.
– Scoate-o, mai bine, și întinde-o pe iarbă, cum făceai la Fântâna!
Ea și-a tras rochia peste cap, repede, parcă ascunzându-se de el. Rămăsese goală. Trupul ei era alb ca marmura pe verdele ierbii. Stătea tot departe. El a cuprins-o cu brațul și iar s-a mirat:
– Tu ești la fel ca la Fântâna. Nu te-ai schimbat deloc! Ca atunci când ne întâlneam în grădină… Cum de nu te-ai schimbat?
– Nu-i adevărat! a zis ea. Eu am îmbătrânit. Dar tu ești la fel!
Moritz a cuprins-o de mijloc; ea s-a ferit.
– Și te ferești ca atunci! a zis el. Parcă n-ar fi trecut treisprezece ani!
Ea gândea tot așa despre el: la fel o cuprinsese de mijloc…
A tras-o spre el și i-a astupat gura cu gura lui, de nu mai putea să răsufle. Ea i-a simțit pieptul ca o platoșă. Totul era ca atunci…
– Trupul tău miroase a iarbă din Fântâna! a zis ea. Totdeauna ți-a mirosit trupul a iarbă și a fân cosit. Și eu numai la tine m-am gândit, să știi! Ți-o jur! Zi și noapte m-am gândit la tine, cu toate gândurile mele! Numai tu ai fost soarele meu, bărbatul meu, cerul meu! Numai al meu!…
Johann Moritz simțea că ea nu minte. Fusese numai a lui. O simțea din dogoarea trupului ei, din bătăile inimii, din vorbele ei, care îi ardeau urechea. Johann Moritz știe că el este soarele ei, cerul ei, și că ea numai la el s-a gândit. Că numai pe el l-a așteptat. Cei treisprezece ani scurși în gol și toate încercările s-au spulberat! El și ea sunt din nou împreună, ca atunci. Ei, amândoi, și-n fața lor – viața!”
# „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda
„Ea m-a apucat strâns de braț și s-a lipit de mine. Stătea prin apropiere. Într-o casă fără lumină electrică, dar altfel bine clădită, mare și asemeni celor din cartier scăldată în flori și pomi cu coroane bogate.
Am intrat, ea a aprins lampa și a început să se dezbrace. I-am spus în glas cu ceva care îi cerea parcă nici eu nu știu ce, că trăiesc o clipă de irealitate ți n-aș vrea să se spulbere așa curând… Și atunci ea mi-a răspuns într-o șoaptă minunată: «Nici nu se va spulbera». Și s-a apropiat de mine, m-a înlănțuit și început să mă sărute într-adevăr fără grabă, dar cu o patimă pe care nu i-o bănuiam, potolindu-mi bătăile prea puternice ale inimii, care mă paralizau. Și abia astfel trupul ei gol care îmi păruse brusc inaccesibil în primele clipe când ea se dezbrăcase deveni tangibil și trezi în mine, cu violență, dorința care mă torturase atâția ani în singurătate și în vis…
Era chiar ca în vis când mă trezii în intimitatea ființei ei, ca într-un miracol care într-adevăr nu se spulbera și ea care nu iubea ca mine pentru întâia oară scotea suspine ca și când eu eram cel puternic și experimentat și ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care până atunci îi fusese frică. Dar eram, chiar fără să știu, experimentat, fiindcă după primul val care trecu repede, nu-i dădui drumul din brațe și în minutele care urmară bucuria care mă năpădi fu atât de covârșitoare încât în chiar acele clipe mă îndrăgostii de ea cu toată puterea sufletului.”
# „Delirul” de Marin Preda
„El îi ridică iar fusta și ea nu se mai împotrivi. În întunericul grădinii trupul ei, cu fața în sus, avea lucirea pânzei de prin poieni, pe care el îl acoperi cu o mișcare violentă, ai fi zis că vrea s-o omoare. Pieriră parcă împreună în somnul ierburilor și al salcâmilor neclintiți… Nu se auzi nici o șoaptă, nici un murmur; tăcerea dintre ei doi începu să se consume într-o încordare știută numai de pământul pe care spinarea fetei îl făcea să ardă și de ierburile strivite, care se încălziseră și ele și îi învăluiau cu mirosul lor puternic, de sevă bogată, țâșnită din tijele fragede… Curând zbaterea ierbii se potoli și fata se ridică în capul oaselor și începu să-și dreagă părul în dezordine.”
# „Patul lui Procust” de Camil Petrescu
„Sunt mai întâi stingherit ca om, căci nu vreau să mi se știe momentul exact când sunt cu o femeie, când sunt în exercițiul virilității mele. Și nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu știe, să nu bănuiască ce se petrece în același interior cu ea. E penibil să fii închipuit în exercițiul funcțiilor fiziologice, oricare ar fi.
Totuși trecem în dormitor. Emilia se dezbracă tăcută. A ridicat deasupra capului cu brațele întinse rochia cafenie, apoi combinezonul și a rămas goală, cu mijlocul plin, cu o carne molatecă și puțin mai fumurie, care nu așteaptă decât o înclinare a corpului ca să se îndoaie în dungi groase. Sânii îi sunt prinși, ca la dansatoare în carapace, în cupele de plasă negre ale brasierei (plase care amintesc de acelea pe care bărbații le pun ca să-și fixeze părul). O centură albastră îi presează puțin pântecele, și de ea spânzură lateral jartierele care întind ciorapii. Încadrată între centură și cele două jartiere care coboară în interiorul coapselor, o floare mică bălaie, pe o perniță de carne, echilateral triunghiulară din cauza lățimii pântecului tânăr, e centrul magiei ei de femeie.
Dezbrăcarea asta mi se pare neverosimil de precisă, e pentru mine un fel de prag trecut, căci știu cât de lung e uneori drumul până aici, cât de incert. N-am fost însurat, n-am fost nici măcar «colat» și orice femeie care s-a dezbrăcat simplu, pentru mine, mi-a fixat, uimit, totu-i în mine, cum ți se fixează respirația în pragul unei așteptări. Femeia aceasta voinică, albă, care a simțit că-mi place să văd o femeie goală, își desface de la spate centura, care se desprinde cu tot aparatul de panglici late și elastice, lăsând trupul gol, ca spatele unui cal tânăr, după ce i se ridică hamurile.
S-au desprins acum și scufele de plasă de pe sâni. Vede că mă uit la ea și mă întreabă mirată, așa cum ai întreba pe cineva dacă nu stă pe scaun, cu ochi mari și fără strălucire, ca niște ape verzi stătute: «Nu te dezbraci?» Așteaptă trântită pe patul larg, conjugal, de pe care a dat un colț al cuverturii verzi la o parte, și după ce a pus prevăzătoare sub perină un prosop mic.
În îmbrățișare o simt străină, corp aparte, poate pentru că sunt puțin obsedat de gândul că sora ei din bucătărie să nu descopere evoluția acestei vizite (deși e cert că tocmai de aceea nu va veni, că e o înțelegere între ele), dar și pentru că Emilia dă ceva programatic acestui fapt care în această împrejurare își merită termenul de dicționar, act.
Rămân uscat și simte această neparticipare a mea. Ca să mă antreneze face, rece, exces de zel. Se mișcă sacadat, zvârcolit, își dilată nările, își îngreunează respirația până la gâfâială. E inutil dramatică, de-mi amintește de întâia dată când am văzut-o.”
# „Maitreyi”, de Mircea Eliade
„Încet-încet, am cuprins-o în brațe, ezitând la început s-o apropii prea mult de mine, așa prea goală cum era, dar întâlnindu-i șoldurile încă acoperite de sari, am coborât într-o singură mângâiere mâinile de-a lungul spatelui ei arcuit și am dezvelit-o până la pulpe, tremurând tot de acest sacrilegiu și îngenunchind în fața acestui trup gol, care depășise pentru mine orice frumusețe și participa acum la miracol.
Și-a înlănțuit ea singură brațele de umerii mei, implorându-mă să mă ridic, fără o vorbă (căci tremura toată, și imensa bucurie care o adusese în odaia mea nu putea izgoni totuși spaima ceasului acela). S-a apropiat de pat cu pași mici și moi, și întreg trupul căpătase un alt ritm în acea înaintare. Am vrut s-o duc în brațe, dar s-a împotrivit și s-a culcat ea singură, sărutându-mi perna.
Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflând și chemându-mă. În clipa următoare închideam ferestrele cu oblonul de lemn, și încăperea noastră se topi în întunerec. Am simțit-o lângă mine, strângându-se toată, parcă ar fi încercat să se ascundă, să se uite. Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, așa cum trecuse sufletul ei. Nu-mi mai amintesc nimic apoi; căci am cunoscut-o fără să știu, fără memorie.”
# „Cimitirul Buna Vestire”, de Tudor Arghezi
„Scandalizată de o presimțire, domnișoara veni de-a fuga și dete de părete ușa uitată fără zăvor, tocmai când mărțișoarele țărăncii, înghesuită cu capul de zid și lovind cu creștetul faianța, scoteau sute de cădelniți. Răbdind cu o bucurie adâncă și utilizând oftatul la perfectul simplu întrerupt, gorjanca bâlbâia o întrebare: «Ce făcuși mamă, domnișorule?…»
Domnișoara fu cutremurată și scârbită, dar și-a rectificat fără să știe, instantaneu, revolta, cu ispita irezistibilă a mânzei care a mirosit armăsarul. Scăpărând din mădulare, ea puse, tremurând, cârligul și încuie și a doua ușă, care despărțea, printr-un vestibul îngust, pentru peschire, coridorul de baie. O urechelniță de foc o cutreieră din creștet la picioare și de la picioare la ceafă. Ar fi voit să se intercaleze, să sufere maimuța ei chinuită, din două străpungeri una, și să fie izbită crâncen, cu aceeași vigoare ritmică a spinărilor, puse una peste alta, încleștate la umeri și izbite la șolduri.”
# „Răscoala” de Liviu Rebreanu
„Atunci băgă de seamă că Petre, strângând-o și sărutând-o, se retrăsese până aproape de divanul cu plapoma boțită de pe care se sculase ea adineauri. Și, fără a-și fi ridicat fața dintre sânii ei, călăuzit numai de lăcomia instinctului, o așeză încet pe spate, de-a curmezișul canapelei, încolăcindu-i mijlocul cu un braț, iar cu celălalt sprijinindu-se. Nadina îți înfipse degetele în părul lui, zgâlțâind cu furie. Deodată simți mâna lui grea ca un mai între pulpele ei lipite, despărțindu-le și făcând loc genunchilor lui. Aceeași mână îi pipăi o clipă pântecele cu mișcări aspre. Nadina se zvârcolea neputincioasă sub greutatea bărbatului, legănându-și capul pe dunga canapelei.”
Atunci când corpul uman, impulsurile carnale și dragostea ajung în mâinile unui autor și se transformă în verbe, inhibițiile comune ale unei societăți treptat pot fi depășite. Nu vă fie teamă de autori care vorbesc frumos și poetic despre dragoste și sex, așa reușiți să cunoașteți mai bine adevărata epocă a scrierii, nu datorită actului descris în sine, ci grație curajului cu care autorul și-a proiectat opera.
Dacă cunoașteți titluri cu care putem completa lista, nu ezitați să ne scrieți ca să-i putem oferi continuare acestui articol!
