„Omul de zăpadă” din copilăria bunicii

Am fost iarna aceasta la bunica. Mă gândeam să o întreb și pe ea despre omul de zăpadă din copilărie, poate aflu ceva diferit, poate oamenii lor de zăpadă nu semănau cu ai noștri. Bunica, așezată într-un fotoliu, cu păr sur și ochelari pe nas pentru a putea privi la televizor, după întrebarea mea a stat preț de câteva secunde, a oftat și a zis: „Ah, iernile noastre nu erau ca cele de acum. Nici nu știu cum să le povestesc ca să nu fie fioroase”. Apoi a râs. Undeva deja înțelegeam că omuleții mei de zăpadă trec pe planul secund.

Bunica s-a născut după război, în ’49, atunci când Basarabia fusese cuprinsă de foamete. Iernile erau grele, înghețau oamenii în propriile case, în sat năvăleau lupii, focul se făcea cu paie și o duceau greu cu toții. O duceau greu chiar și cei cu puțini copii, iar în familia bunicii au fost 12. Trei dintre ei au decedat în timpul războiului, rămânând nouă. Pe atunci era copilă, nu le înțelegea pe toate, iar copilăria, știți voi, parcă la toți a fost frumoasă.

Nu mai ține minte câți ani avea, probabil vreo șase-șapte, fiindcă îi era „locul mai mult pe cuptor”. În acel an a nins mult: „Când m-am trezit, auzeam doar scârțâitul lopeții în omăt. Nu se vedea nici peste ferestre, nici într-o parte, nici în alta”. A ieșit afară să vadă ce se întâmplă.

„Peste tot era doar omăt. Gardurile și casele erau acoperite. Tata arunca omătul în sus și deja se uita cam în ce parte ar trebui să fie fântâna”, își amintește astăzi bunica.

Pe atunci, casele nu erau chiar înalte și ușile se deschideau înăuntru. Acest lucru îți oferea posibilitatea să deschizi ușa atunci când ninge și, cu lopețile care erau în tindă, să poți râni omătul.

„Peste câteva zile nu a mai nins. A mai spulberat, l-a mai cârnit, l-a mai sucit și am început și noi ca țâstărașii să ieșim afară și să vedem ce-i cu ninunea aceasta. Gardurile, fiind mititele, s-au acoperit. Lucrul acesta cred că a fost cel mai interesant pentru mine. Nu erau gardurile ce te împiedicau să mergi de la unul sau la altul [prin ogradă]. Puteam să mergem pe unde doream. Era așa o bucurie, casele erau mici și nouă ne părea că suntem cei mai mari. Mergeam în dreptul geamurilor”, povestește bunica râzând.

Ea își mai amintește că pe alocuri nu putea să vadă decât niște vârfuri de gard. Potrivit bunicii, înainte, majoritatea gardurilor erau făcute din bețe de floarea-soarelui și iarna mai că nu rămânea nimic din ele: „Se prăvăleau și în dreapta și în stânga, iar primăvara o luai de la început și făceai altul”.

„Răsuflecai și de trei ori cufoaica numai ca să fii și tu îmbrăcat”

Potrivit bunicii, înainte, primii fulgi năvăleau încă de la mijlocul toamnei: „Mătincă trecea septembrie și deja ningea”. Odată cu fulgii, spălatul rufelor devenea o adevărată provocare pentru familie.

„Mă trimitea mama să pun rând la izvor. Îți puneai peticuța ta – tărcățică, porumbacă și așteptai să îți vină rândul. De obicei, femeile erau punctuale și mai rar vreuna dintre ele ți-o lua în față.”

Apa de la izvor era caldă, fiindcă vedea de sub pământ. Când mama ei termina de spălat, bunica își amintește că aceasta „lovea tare în fustă sau pestelcă pentru ca să poată să meargă”. Haina îi era deja înghețată. Cei mai mici aduceau încet rufele acasă.

„Puneam fiecare haină pe bățul ei ca să o putem duce câte doi. Ne ridicam încet la deal: mergeai doi pași și – în genunchi, doi pași și – în genunchi.”

Anume din acele motive bunica crede că ea și frații ei au avut mai apoi probleme cu oasele: „Au îmbătrânit mai repede, este răceala pe care am avut-o de mici”.

Pe lângă faptul că era frig, în acea vreme o problemă majoră erau și hainele sau încălțămintea. Bunica își amintește că purta ceea „ce rămânea de la cei mai mari, răsuflecai și de trei ori cufoaica numai ca să fii și tu îmbrăcat”. De asemenea, în picioare avea o pereche de papuci întorși.

„În cursul verii se uscau, li se întorceau boturile în sus și așa umblai iarna cu dânșii prin omăt. Dar încă era bine când îi aveai și pe aceștia. Ciorapi întregi iarna nu prea țin minte să fi avut. Ciordeai câte unul de la cei mai mari și îl puneai măcar pe un picior să îți fie cald. Acum e mult mai bine față de înainte. Strașnic a mai fost“, afirmă ea.

În Ignăței, satul de baștină al bunicii, existau, ca peste tot probabil, mai multe lunecușuri, sau „șuiuri”, cum le zice ea.

Când era mică, cel mai des, bunica mergea la lunecușul din apropierea casei sale. Își amintește că era format dintr-o „hudiță ce avea o cotitură bruscă” și că mereu la el „se adunau mamele copiilor”: „Ei cum să nu ajung și eu acolo!?”.

„Era omăt și gheață. Șuiul era pentru cei mari, dar și noi ne socoteam mari și gazu prin dânșii. Mă uitam unde este vreun frate de-al meu, poate mă găbjesc pe lângă dânsul. Acolo ei turnau în cursul zilei apă. Acum te așezai și acum erai în râpă. Erau două fântâni seci și una nu era astupată. Eu știam de ea și mă gândeam: «Doamne, numai în fântâna ceea să nu cad». Dar nu te puteai opri așa ușor. Doar de te lovea vreunul și zburai într-un gard. Acesta cred că a fost cel mai interesant șui din copilăria mea”, afirmă bunica.

Luați cu joaca, frica de frig trecea pe alt plan. „Nu puteai îndoi picioarele. Înghețai, dar așa stăteai”, își amintește ea. Motivul pentru care de obicei stătea la acest lunecuș nu era neapărat lipsa de variante: „Nu te puteai duce tare departe, fiindcă înapoi nu nimereai casa și cine avea să te aducă?”.

Un alt lunecuș despre care își amintește astăzi bunica era unul din apropierea casei părintești a mamei sale. Urcați pe un deal înalt, la vale, pe unde urmau să se treacă cu sania, se vedeau niște copaci mari și groși. „Trebuia să fii tare atent să nu te trăsnești în vreunul dintre ei. Dacă se lovea cineva, îi zburau bourii la sanie – unul în dreapta și unul în stânga – și care rămânea pe o bucată, care pe cealaltă, care rămânea și jos. Țin minte că am pățit-o și eu o dată”, zice bunica.

Și cum fiecare lunecuș destoinic trebuie să se încheie sau să aibă pe alături o râpă, nici cel de-al doilea nu era excepție. Iarna, pârăul nu trebuia să fie o mare problemă, doar sporește viteza saniei. Totuși, problema era că în locul unde tot cădeau săniile începea să țâșnească apă. Acesta era semnalul că bunica deja trebuia să plece pe lejancă: „Se umpleau bocanii cu apă și cosăște-o măi băiete acasă!”.

Pe atunci galoși nu erau. Erau doar niște galoși mari care se îmbrăcau la pâsle: „Aceștia erau a părinților. Nici nu îi mai puteai târâi. Puteai să intri și tu în pâsla ceea”.

„Acuma ies și părinții cu copiii la lunecuș, au grijă de ei. Pe vremea mea, dacă fugeai de acasă, apoi gustai din paharul acesta, dacă nu – nu. Mai ales eu, fată… Restul erau frați și câteodată mă luam după dânșii. Când mă mai lăsa mama, când nu, când mai luam câte o mătură nemotivată. Eh, așa a fost copilăria”, menționează bunica.

Bunica își mai amintește cum mama sa i-a cusut prima haină personală în clasa a 5-a. Îi ziceau bușlat și era până aproape de genunchi.

„Măăăi, d-apoi când mi-a făcut bușlat în clasa a 5-a, apoi puteam și două ore să întârzii acasă, îmi era cald, era horoșo. Până atunci luam câte o mantie, căreia îi era rupt buzunarul, căreia îi cădea mâneca, dar eram boievaia, fiindcă o am. Așa erau vremurile. Eu sunt născută în ’49, când deja era făcut colhozul. Erau deja strânse și vacile de la oameni”, povestește bunica.

Un alt moment memorabil din copilăria bunicii au fost sărbătorile de iarnă: „Îmi era ciudă că mama punea țoluri, deoarece când săream jos, ne dureau picioarele”. În restul timpului podeaua casei era acoperită cu paie. Din paie erau făcute și paturile oamenilor ce urmau să fie acoperite cu diferite țesături din cânepă.

Într-un an, pe la sfârșitul iernii, bunica își amintește că au început să fete oile. Pentru că afară era frig și riscau să moară, animalele nou-născute erau aduse în casă. Seara, cât mama bunicii făcea mâncare în altă cameră, ea și cu frații ei se jucau prin casă. Mai exact, săreau de pe cuptor pe o laiță unde noaptea dormea tatăl lor. Ei bine, câteodată mai ajungeau și pe jos. La podea, în legea lor, săreau cârlanii.

La un moment dat, țipetele și săriturile copiilor au încetat brusc: „Cineva a înțeles ce-i cozul și a zis: «Tăceți ca să nu vină mama să vadă ce am făcut». Mama ne striga la mâncat, dar noi tăceam”, își amintește astăzi bunica.

S-au ascuns pe cuptor. Întrebați repetat dacă nu vor să mănânce, aceștia au răspuns într-un glas: „Nu!”. Mai jos de ei, lângă prispă, nevăzut de mama bunicii atunci când a intrat în casă să afle dacă copiii sigur nu vor să mănânce stătea un cârlan bine așezat cu capul pe labe și cu limba puțin scoasă afară.

„Când a venit tata, cum erau vremuri grele, rău, a zis: «Să nu fie de ochi Alexandra [numele mamei bunicii], când i-ai hrănit de toți tac?». Tata lucra doctor veterinar, venea noaptea și se ducea noaptea. Noi de frică deja aproape că adormisem, dar am auzit cum a zis: «Măăăi, dar ce că-s cuminți copiii, uite cât de cuminte e și cârlanul acesta! Uite cum stă și se uită»”, își amintește bunica.

Auzind cuvintele tatălui, peste câteva minute, unul câte unul, nedumeriți copiii se furișau la marginea cuptorului și se uitau cum a fost posibil să învie cârlanul peste care cineva călcase anterior în timp ce fugea prin casă.

„Ei lasă-i Alexandră, dacă nu le este foame, lasă-i să doarmă sănătoși”, își amintește bunica cuvintele tatălui.

Dimineața s-au trezit mai devreme să vadă unde-i cârlanul. Nu mai era unde fusese cu o seară mai devreme.

„Așa cum era greu și sărăcie, tata nu ne-a mai făcut nimic”, își amintește bunica râzând.

Dar să revenim puțin la sărbătorile de iarnă. În acea vreme, lucrurile stăteau tare diferit de ceea ce avem acum. Ziua colindau cei mici, seara – cei mai mari. Bunica nu a prea fost cu colindul sau cu uratul, însă își amintește câte ceva din experiența fratelui ei mai mic, cel care, mulțumită vârstei, era luat să colinde cu anumite condiții: „Cei mari colindau, iar el [fratele mai mic] era cu adusul torbei cu nuci acasă”.

Înainte, colindătorii nu primeau bani sau dulciuri, nici biscuiți – „câte unul tare dacă se întâmpla”. Covrigii și nucile erau în modă.

„A adus vreo trei traiste de nuci. Papucii nu chiar îi ajungeau la pantaloni. Traista îl lovea de picior. Și la a patra traistă a zis că nu mai îi trebuie nici nuci, nici colindă. Înghețaseră”, își amintește bunica experiența fratelui ei.

A treia zi după Crăciun, la casa bunicii se grămădeau frații mamei și ai tatălui ei. Masa nu era tare încărcată. Bunica ține minte cum adormea ascultând colindele oaspeților. Cântau „Canagalele” – un colind specific localității Ignăței – și „Trei crai de la răsărit”. Apoi, „La Nistru la mărgioară”. „Plângeau și cântau. Aceasta nu pot să uit”, își amintește astăzi bunica.

Iarna năvăleau lupii în sat. Tatăl bunicii, lucrând veterinar, când murea vreun animal, îl aducea câinilor de acasă. Acest lucru, dar și amplasarea geografică a casei, ducea la faptul că lupii dădeau mai des târcoale în gospodăria lor.

Când veneau, ei se auzeau de după geam cum se luptă cu câinii. În acele momente era important ca nimeni să nu deschidă ușa ca nu cumva vreun lup să intre și în casă. Bunica ține minte cum familia ei a depistat într-o dimineață după ușă câinele lor. „Toată noaptea se luptase și era deja dărâmat. A murit încercând să deschidă ușa. Țin minte că am plâns cu toții chiar dacă eram încă mici.”

Bunica mai ține minte cum în una dintre zile tatăl ei a adus un animal mort și l-a atârnat într-un copac din ogradă ce putea fi văzut printr-un geam din casă. Noaptea, vreun lup urma să vină să îl mănânce, iar tatăl bunicii îl aștepta cu pușca.

„Era omăt și se vedea. Noi ne duceam la fereastră și ne uitam cum o să vină lupul și o să se urce la purcel să-l fure. L-am păzit noi cât l-am păzit și dimineața nu mai era. Probabil lupul a venit și el mai spre dimineață, când noi deja adormisem”, își amintește bunica.

Un lucru interesant este că atunci când ningea tare, oamenii ajungeau dintr-un sat în altul orientându-se după copaci. De obicei, aceștia erau sădiți pe la marginile drumurilor principale. Tatăl bunicii era doctor veterinar „pe 17 sate”. Cum am menționat și anterior, nu mereu venea ziua acasă. În una dintre nopți, aflat la granița dintre satul Ignăței și satul vecin Peciște, a observat în spatele lui două luminițe mici ce străluceau. Peste câteva minute luminițele s-au îndesit. Erau ochii lupilor.

Iarna, tatăl bunicii nu putea merge cu calul, căci trebuia să îi ia prea multă mâncare în bitcă (căruță mică cu două roți). Venea pe jos de la raion și avea cu el niște hârtii, care îi trebuiau pentru a cântări anumite prafuri medicale, și niște ziare. De departe auzea cum urlă câinii din sat, ceea ce însemna că se afla aproape.

„A avut noroc că avea hârtiile cu dânsul. Tot vedea că vin lupii din urma lui și când și-a dat seama că îl înconjoară, a început să le aprindă”, își amintește astăzi bunica din cele auzite de la tatăl său.

Până în sat, cu ajutorul focului, a reușit să îi țină la distanță. Aceasta nu a fost nici prima, nici ultima dată când dânsul fusese urmărit de lupi, dar, probabil, „a fost ziua când ei au fost cel mai aproape”.

Bunica își amintește că în anii ’60 era „deficit de toate”. Începând cu mâncarea și terminând cu hainele: „Tocmai peste vreo 10 ani au apărut pantalonii”.

„Era în listă să primim câte două pâini, dar nu le puteai lua de la același magazin. Stăteai la rând și înghețai. Cu gazul pentru lampă tot așa era. Strângeai bani și cumpărai câte puțin în fiecare zi”, își amintește bunica.

Pe atunci, lumină nu era. Erau lămpi cu gaz. Una mai mare pentru sărbători, una pentru cusut și una de toate zilele. Focul îl făceau cu paie. Astăzi, bunica se miră cum de nu a aprins niciodată nimic. În sat ardeau des casele. Mâncau dintr-o farfurie mare cu toții: „Trebuia să te miști repede dacă doreai să apuci ceva”, zice bunica astăzi zâmbind.

Aha da, despre oamenii de zăpadă nu am spus nimic. Erau ca oamenii de zăpadă obișnuiți. Albi, cu ochi din cărbuni, poate și nasturi, dacă ajungeau pietre și, spre deosebire de cei de astăzi, aveau în cap „câte o cușmă de asta voennaia sau o bască cu stea în frunte.” Spre primăvară s-au topit…