De Hramul orașului Chișinău, pe 14 octombrie, am decis să organizăm noua întâlnire a Clubului de carte #diez și Librăriile Cartier. Așa cum v-am obișnuit, aceasta va începe la ora 13.00 în Librăria din Centru din municipiul Chișinău, bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, numărul 126. Cartea pe care o vom dezbate este „Limba de hârtie”, scrisă de Tamara Carauș.
„Limba de hârtie” este o carte de non-ficțiune, un jurnal care analizează relația autoarei cu limba română, de la complexele necunoașterii sale, la grammar nazi (n.r. terorizarea celorlalți care comit greșeli de gramatică), de la vânătoarea de neologisme la traducerea în cuvinte simple a propriilor idei. Este o dedicație de dragoste limbii române.
Cartea începe cu amintirea primului jurnal al Tamarei Cărăuș, scris în 1986, la vârsta de 14 ani, imitând o comsomolistă, eroină din cel de-al doilea Război Mondial și continuă cu amintiri despre relația sa cu româna pe parcursul studiilor sale.
Jurnalul este scris într-un stil creativ și umoristic.
Pentru a vă trezi curiozitatea, vă invităm să lecturați un fragment din jurnal.
E drept că uneori vorbitul meu „frumos” m-a salvat. O dată m-a salvat ca printr-o minune, și dacă ar fi fost să umplu cu expresii și cuvinte zeci de carnete doar pentru această salvare, tot ar fi meritat. M- a salvat într-o situație care nu poate fi descrisă decât în termeni penali, și ar fi greșit să fac uz de instrumentarul antropologiei rurale pentru a o putea povesti, fie și de o antropologie a satului din RM de cândva, din secolul trecut. Termenii penali fiind, grație limbii „frumoase”, evitați, rămân cei vag antropologici, dar care nu trebuie să justifice nimic.
E greu să sondezi în anii 1990 fără furie și reînvierea umilințelor, dar încerc. Era toamna anului 1992. Am mers la nunta unei colege, cea cu care împărțisem banca în școala care ne aduna la careu. Colega cu care m-am întâlnit întâmplător peste ani și care îmi spunea, ah, dumneavoastră… Și toate experiențele pe care ți le poate da o bancă comună erau considerate experiențe care te umpleau de un soi de simbolism și care făceau prezența obligatorie la nuntă, mai ales a celei care 112 se mărita prima. Măritatul mai era încă o prioritate și trebuia să se întâmple devreme, pentru a nu ajunge fată bătrână. Am mers la nuntă într-un sat oarecare mai spre nord. Plouase, sau poate glodul era dintotdeauna. Și poalele rochiei miresei fremătau în noroi. Nunta cu toate ritualurile ei se desfășura într-un cort împodobit cu toate covoarele de pe la rudele miresei. Și lumea era încă multă prin sate, și se adunau cu toții să vadă nunta. Și se pare că mai toți împărtășeau (încă) o viziune de gen și despre „străină în satul nostru”. O viziune penal-monstruoasă, potentată și de alcoolul în care se scăldau nunțile. O viziune despre disponibilitatea „străinei în satul nostru”, căci altfel ce caută ea în sat străin? Auzisem de această viziune, dar nu crezusem că se întâmplă de-adevăratelea, și bineînțeles nu crezusem vreodată că pot fi eu văzută drept „străina disponibilă”. De ce nu am presupus că toate reprezentantele genului eram la fel de vulnerabile? Poate și pentru că educația de gen de atunci presupunea o discriminare clara între „fete rele” și „fete cuminți”, și care trecea ca o distincție între disponibilitate și inviolabil. Or, vina pentru disponibilitate – atribuită de ceilalți! – era în „fetele rele”. Se pare că, dacă eram într-un sat străin – ce căutam acolo? –, intram automat în categoria „fetelor rele”, și trebuia să îmi asum consecințele acestei acțiuni care îmi trăda și etala disponibilitatea.
Cartea poate fi procurată din Librăria din Centru, librăriile Librarius sau librăriile Cărturești.
De asemenea, pentru a nu pierde nicio noutate referitoare la următoarele ședințe, te invităm să te înscrii în acest grup de Facebook.
În data de 23 septembrie la Librăria din Centru s-a desfășurat a noua ședință a Clubului de carte #diez și al Librăriilor Cartier. Cartea despre care am discutat a fost romanul „Montana” scris de Alexandru Popescu.
Mai jos lăsăm și câteva fotografii de la întâlnire.
Sursă foto: Otilian Alinescu
