În acest interviu o cunoaștem pe Anastasia Tutunaru, cea care ne-a povestit despre experiența sa de protezare, despre adaptarea cu noua sa condiție fizică și despre susținerea apropiaților.
Anastasia Tutunaru are vârsta de 40 de ani și activează în calitate de profesoară la Gimnaziul „Grigore Vieru” din comuna Iurceni. În prezent, se află în concediu de îngrijire a copilului, dar pe lângă asta, mai are activități care o pasionează.
„Sunt căsătorită cu preotul Vasile Tutunaru, am trei copii minunați. Pe lângă activitatea de bază, mai sunt și regent (conducătoare de cor) la biserica din sat. Îmi place foarte mult cântarea bisericească, simt că îmi alină sufletul”, spune Anastasia.
Povestea Anastasiei a început în anul 2001, când a suferit o lovitură puternică pe gheață, în urma căreia s-a ales cu o tumoare de femur. Deși inițial nu i-a acordat prea multă atenție, trauma s-a agravat în mod agresiv pe fonul sarcinii sale care a decurs și ea dificil din cauza durerilor de coapsă. Chiar dacă copilul s-a născut fără complicații, tânăra mămică a plecat de urgență la intervenția de înlăturare a tumorii. Din 2004, au început îndelungatele vizite la spital și, ulterior, un șir de intervenții chirurgicale.
„Foarte mult timp din an eram internată în spital, iar soțul era cu copilul acasă. Ne ajutau și părinții, dar ei, fiind departe de noi, nu reușeau întotdeauna să ne viziteze. Anume această perioadă a fost cea mai dificilă din punct de vedere psihologic, deoarece copilul creștea fără mine, însă anume aceste emoții materne m-au întărit și mi-au dat puteri să nu cedez”, spune Anastasia despre acea perioadă.
Odată cu apariția celui de-al doilea copil, starea de sănătate a Anastasiei s-a agravat și mai mult, iar în urma mai multor intervenții complicate și costisitoare, a fost nevoită să recurgă la amputarea piciorului în anul 2008.
Deoarece cunoștea riscurile și problemele tratamentului și a menținerii tumorii, ea însăși a insistat să i se amputeze piciorul. Conștientizând faptul că procesul de recuperare nu va fi ușor, înarmându-se cu motivație și răbdare, Anastasia spune că era sigură că va reuși să depășească această perioadă și să găsească soluție pentru orice urmează să-i apară în cale.
Inițial, și-a făcut protezarea în Moldova și spune că era „bucuroasă că se poate deplasa”, dar mai apoi, a început să își dorească ceva mai mult. Astfel, la inițiativa unor prieteni și cu ajutorul lor, a ajuns să își facă proteza în Rusia. Însă, întreținerea protezei începuse să devină costisitoare pentru bugetul familiei sale din cauza multiplelor deplasări costisitoare îndelungate.
Astfel, atunci când a aflat că în Moldova există un centru de protezare performant numit Ortolife și când a descoperit că specialistul calificat în protezare și inițiatorul noului centru îi este deja cunoscut, fiindu-i protezist anterior într-un alt centru, a apelat la serviciile sale fără să ezite.
„Știind ca dl Alexandru Pînzaru este un specialist bun, care își iubește enorm meseria, nu a fost deloc o problemă să ajung la Ortolife. Am hotărât să facem o proteză cu totul nouă pentru mine, după alte metode și tehnologii. Proteza s-a dovedit a fi una foarte bună, cu toate că am avut mult de muncit, la propriu, am învățat din nou să merg, ceea ce nu este deloc ușor după niște deprinderi greșite.
Domnul Alexandru mi-a fost mereu alături cu susținere și ghidaj specializat și împreună am reușit timp de aproape doi ani să ajungem la rezultate bune pentru mine și la un nou rezultat pentru d-lui. A durat atât de mult timp, pentru că tocmai în această perioadă am adus-o pe lume pe fetița noastră Marta.
Atitudinea domnului Alexandru a fost întotdeauna prietenoasă și s-a bazat pe înțelegere reciprocă, iar dumnealui este foarte perseverent și omenos”, spune Anastasia despre experiența sa la Ortolife.
Fiind întrebată despre susținerea pe care a avut-o din partea familiei, Anastasia spune că, pe parcursul întregii perioade, a fost susținută și ajutată de către soțul ei. La fel au făcut și părinții, și copiii săi. Cu toate astea, femeia spune că această perioadă a fost o încercare zdravănă atât pentru ea, cât și pentru soțul său, care a făcut-o să capete o sensibilitate aparte în raport cu mămicile bolnave pe care le cunoaște, încercând să contribuie „măcar cu o vorbă de încurajare”.
De asemenea, Anastasia spune că această experiență a învățat-o să aibă mai multă răbdare, să înțeleagă că totul este trecător și că „suferințele trec și ele odată și odată”, să aibă visuri și să tindă spre realizarea lor, să nu acorde atenție privirilor celor din jur „care te zdruncină dacă le accepți măcar o dată”.
În prezent, Anastasia obișnuiește să-și petreacă timpul liber confecționând articole handmade și decorațiuni pentru casă cu diverse tematici; îi place să brodeze. De curând însă, cea mai mare parte din timpul său o ocupă fetița cea mica Marta, care „este bucuria casei”.
Într-un sfârșit, Anastasia susține că singura dizabilitate este atitudinea nepotrivită.
