Suntem cu Vasile Cașu nu doar dintr-o generație, ci dintr-un an. Mai eram încă studenți – eu la filologie, el la actorie – când l-am văzut pentru prima dată în scenă, într-un spectacol al Teatrului Poetic – teatrul regretatului Andrei Vartic, instituție care nouă atunci ni se părea întruchiparea noutății și a modernismului în arta scenică de la Chișinău. Nu pot să uit până astăzi senzația de prospețime și entuziasm pe care mi-a lăsat-o în acea epocă spectacolul „Lupii”, după „Letopisețul” lui Miron Costin. Apoi, memorabilul spectacol-manifest din timpul perestroikăi – „Ce vor scriitorii”.
Recunosc că după noutatea primelor spectacole de poezie pe care le-am văzut pe scena acestui teatru, mi-am dorit, la fel ca multă altă lume, mai mult de la echipa lui Vartic. Țin minte că toți îl împingeam pe Andrei spre teatrul dramatic, iar el opunea o rezistență îndârjită, declarând că teatrul pe care l-a fondat este unul dedicat în exclusivitate poeziei. În cele din urmă a cedat, admițând în repertoriu și spectacole dramatice, dar care nu au marcat în mod deosebit viața teatrală de la noi. În cele din urmă, Teatrul „Alexei Mateevici” a îmbrățișat o formulă hibridă, aceasta incluzând atât spectacole dramatice, cât și de poezie, tendință căreia îi rămâne fidel până astăzi.
Am făcut acest preambul desfășurat pentru a spune de fapt că amprenta aceasta a teatrului poetic le făcea actorilor angajați acolo, inclusiv unui Vasile Cașu, mult bine, dar și destul rău, pentru că îi condamna la un singur registru și o anume îngustare profesională pe care mai apoi unui interpret nu-i este deloc ușor să o depășească. Și dacă exemple cu actori dramatici care au venit să joace la „Mateevici” se mai cunosc, cele opuse, cu actori de la teatrul poetic „replantați” cu succes pe scena dramatică, sunt mult mai puține. Una din fericitele excepții în acest sens o constituie tocmai Vasile Cașu, care, după „teatrul alb-negru” al poeziei, s-a parașutat reușit în exuberanța coloristică și stilistică a teatrului „Satiricus”. Și am văzut cum pe parcurs avea să depășească acea rigiditate și „monocromie” impusă de rigorile unui teatru dedicat în exclusivitate versului, cuvântului. Mai ales că la „Satiricus” Sandu Grecu, fondatorul și directorul artistic, a operat el însuși de-a lungul celor peste 27 de ani de existență a teatrului permanente schimbări și ajustări de stil și de gen. De la umorul de farsă spre satira grotescă, apoi la comedia dramatică și tragicomedie, ca în final să ajungă la drame pure. Acest spirit „omnivor” al lui Grecu i-a condamnat și pe actorii lui la o perpetuă remodelare și reînnoire a stilului de joc și a procedeelor artistice. Ei au trebuit să se adapteze oarecum din mers la diverse estetici și urgențe sociale.
Stilul de joc de la „Satiricus” impune o mai mare maleabilitate și flexibilitate decât în alte teatre. Aici registrele se schimbă nu de la spectacol la spectacol, ci chiar în cadrul aceleiași montări. Din punctul acesta de vedere, dacă ar trebui să mă gândesc la un fel de mascotă a acestui teatru din lumea animalelor, acesta ar fi un cameleon. Spun asta nu numai pentru că animalul în cauză își schimbă ușor culoarea pigmenților pielii, ci și pentru că e vorba de o cromatică foarte vie. Vizual, teatrul „Satiricus” îți lasă impresia unei explozii de culori.
Vasile Cașu, în acest sens, este actorul care a testat pe propria piele această perpetuă schimbare și reînnoire de registre; el a parcurs toate etapele de la începuturile Teatrului „Satiricus” și până astăzi, când procesul în cauză încă mai este în derulare. Și cu toate că Vasile abordează cu același apetit registrul comic ca și pe cel dramatic, nota inconfundabilă pe care o marchează în corul de actori polivalenți ai „Satiricus”-ului rămâne, în opinia mea, predilecția sa pentru dramatic; el se simte mai firesc în veșmântul gravului decât în cel al hilarului, fapt ilustrat cu prisosință și de cele trei roluri interpretate în trei dintre spectacolele după piesele mele din repertoriul actual al Teatrului „Satiricus”. De la ambițiosul, nervosul și ratatul regizor de film Robert din „Totul despre noi”, la durul și totodată excentricul decan din Made in Moldova și până la aproape tragicul combatant Valeriu din „Țara asta a uitat de noi!”.
Vasile Cașu este actorul fără a cărui personalitate și contribuție nu ne mai putem imagina astăzi arta Teatrului „Satiricus”. El reprezintă, fără îndoială, unul dintre pilonii de bază ai acestei instituții.
Autor: Constantin Cheianu
