Marina Musteață este o aventurieră adevărată, pentru că la un moment dat și-a luat pasiunea din inimă, a pus-o în mâini și a început să călătorească gastronomic, cunoscând „anatomia” bucătăriei la care visa încă de când era adolescentă. Anumite întâmplări au adus-o la locul și timpul potrivit în Statele Unite, unde a lucrat ca patiseră la un restaurant Michelin din San Francisco. Acolo, a reușit să delecteze cu deserturi papilele gustative ale fostului președinte al Statelor Unite, Barack Obama, precum și ale diferitelor delegații europene, case de modă italiene și, desigur, oameni celebri locali, printre care Margaret Cho sau Mark Zuckerberg. De asemenea, Marina a reușit să introducă în meniul restaurantului câteva deserturi tradiționale moldovenești, cum ar fi „Cușma lui Guguță” și „Babă Neagră ca la Nord”.
„Pentru mine, gătitul e o modalitate de a le arăta oamenilor pe care-i iubesc valoarea lor pentru mine”
Marina ne spune că pasiunea pentru gătit și mâncare n-a apărut deloc întâmplător, ba din contra, toată viața a avut exemple care i-au inspirat această pasiune – femeile din viața ei: bunica, mama și mătușa Liza. Povestește că ele au fost cele care i-au servit drept model prin felul în care adunau familia la masă.
Prin mâncare, noi nu doar ne hrănim corpurile, spune tânăra, dar „transmitem și emoții, amintiri și grijă față de cei din jur, pentru că pentru mine gătitul e o modalitate de a le arăta oamenilor pe care-i iubesc valoarea lor pentru mine”.
Deseori, societatea în care trăim ne limitează conform anumitor reguli nescrise sau tipare potrivit cărora anumite meserii nu „sunt la modă” și, cu părere de rău, tinerii aleg de cele mai multe ori să facă ceea ce le-ar dicta standardele societății.
Marina povestește că atunci când trebuia să meargă la facultate după liceu, n-a avut posibilitatea să facă o școală de bucătari în Moldova, din motivul descris mai sus –pur și simplu „nu era la modă”. Povestește că „se credea că ești incapabil sa faci o școală mai bună, dar mai eram și dezamăgită de felul cum arată bucătăria noastră, mă refer la amprentele post-sovietice, flori sculptate în roșii și farfurii decorate cu frunze de pătrunjel”.
Așa a ajuns să aleagă facultatea de limbi și literaturi străine, apoi a obținut o bursă de studii în Spania în același domeniu, dar n-a lucrat nicio zi pe profesie. Atunci, spune Marina, „am înțeles importanța în susținerea și încurajarea tinerilor de a-și explora potențialul, visurile și oportunitățile”.
„Am ales să-mi urmez visul”
După o perioadă, viața a adus-o pe protagonista noastră în Statele Unite, a pus-o față în față cu visul ei și i-a dat șansa să mai aleagă o dată.
„Am ales să-mi urmez visul. După doi ani și jumătate de facultate și lucru în același timp, am primit o ofertă de lucru ca patiseră într-un restaurant Michelin din San Francisco. Atunci, am abandonat studiile cu promisiunea să revin. Până în prezent, am absolvit doar ramura de patiser, dar nu și cea de bucătar. Să fac o școală de bucătari în Statele Unite a fost o alegere pe care mi-am asumat-o conștient”, așa a început aventura Marinei în cunoașterea anatomiei bucătăriei.
La Spruce, restaurantul cu două stele Michelin, la care a lucrat Marina ca patiseră, a reușit să adauge în meniul lor deserturi tradiționale moldovenești, cum ar fi „Cușma lui Guguță”, „Babă Neagră ca la Nord”, uneori în meniu mai erau incluși și păpănașii sau tortul cu miere „Medovik”. Despre reacția oaspeților deserviți la Spruce cu aceste deserturi spune că „în primul rând erau impresionați de simplitatea desertului, ca să fiu mai clară, meniul într-un astfel de restaurant este foarte detaliat, astfel oaspetelui i se verbalizează componentele fiecărui preparat din farfurie. Deci, erau impresionați de simplitate, gust, dar și de faptul că era un desert sănătos. Cușma lui Guguță am servit-o cu un sorbet de sfeclă roșie și ghimbir.”
Pagina de Instagram a Marinei Musteață este un adevărat „curcubeu pe cerul gurii”, așa încât cei care deschid pagina ei lesne pot mânca mai întâi cu ochii.
Secretul unui preparat culinar gustos rămâne a fi „iubirea și pasiunea”, spune Marina, după care urmează „calitatea produselor, neapărat proaspete și din surse sigure, cel mai bine de la oameni de la țară, fermieri, care la rândul lor au făcut același lucru – au muncit cu dragoste și grijă. Apoi, vin cunoștințele – trebuie sa cunoști chimia care stă în spate, dar și bazele profesiei. Urmează intuiția și imaginația. Toate lucrează împreună, nu poți găti gustos dacă ceva lipsește. Ca sarea în bucate – parcă nesemnificativă, dar atât de importantă”.
Din noiembrie 2019, Marina a început să lucreze în alt local, la un hotel istoric din centrul orașului San Francisco, care se numește Westin San Francisco și este parte din lanțul de hotele mondiale Marriot. Aici are poziția de sous-chef. Povestește că bucătarul patiser (the Pastry Chef) este un domn francez care muncește acolo de peste 20 de ani.
„Scopul meu era să muncesc alături de cineva de la care aș putea să învăț și să cresc profesional, dar și de la care aș putea să-mi perfecționez tehnicile de lucru franceze.”
„Bucătarii vorbesc prin mâncare, fără a avea nevoie de cuvinte”
Nu este suficient ca mâncarea să fie doar gustoasă, pentru că, de regulă, noi mâncăm mai întâi cu ochii. Marina susține ferm această idee, ba chiar mai mult, ea crede că „analizăm datorită simțului vizual, acesta ulterior transmite semnale și emoții creierului care ne face flămânzi sau pofticioși. De exemplu, datorită culorilor, putem identifica valoarea nutritivă: când vedem verde-n farfurie, percepem «o porție de sănătate», iar când vedem culorile roz sau galben – «o porție de dulcișor»”.
„Mâncarea care arată bine e un exemplu de amestecuri de texturi, forme și culori. Asta vorbește despre talentul bucătarului, despre imaginația lui. Transmite un mesaj, e o formă de exprimare care s-a născut din trăiri și emoții. Iar când reușește să te convingă vizual, probabil te cucerește și gustativ. Asta e foarte frumos și profund. Bucătarii vorbesc prin mâncare, fără a avea nevoie de cuvinte. E un fel de limbaj tare personal.”
„Patiseria m-a ales pe mine”
Creatoarea deserturilor iscusite de care tot vorbim mai sus spune că nu și-a dorit niciodată să devină patiseră, ci bucătăreasă. Inițial, îi era teamă de aluat, pentru că înțelegea că este viu. Acum însă, înțelege că totul s-a întâmplat invers, „patiseria m-a ales pe mine”.
„Când m-am pomenit cu o echipă de opt oameni pe capul meu și cu peste 1 000 de torturi de pregătit și livrat peste noapte, am înțeles ca nu mai aveam unde fugi. Ne-am îmbrățișat reciproc și mergem împreună de mână deja de câțiva ani.”
Eram curioși totuși să aflăm care a fost primul desert personal pe care l-a gătit pentru cineva, la care Marina ne-a povestit că „prima dată când conștient am pregătit un desert pentru cineva, a fost atunci când l-am cunoscut pe partenerul meu de viață – cu aproape nouă ani în urmă. Am fost în vizită la el acasă, unde m-a servit cu ecleruri pregătite de mama lui. M-a impresionat prin felul în care vorbea despre cât de gustos pregătește maică-sa deserturi și atunci am vrut sa încerc și eu. Nu mi-au reușit, pentru că nu aveam cântar (a treia mână a unui patiser)”.
„Lucrul cu aluatul și făcutul pâinii sunt terapie”
Vă amintiți cum mamele sau bunicile voastre, înainte de a coace pâine, parcă aveau un ritual special? Indubitabil, coacerea pâinii este un subiect aparte, deoarece se spune că pâinea mereu trebuie plămădită și coaptă fiind cu sufletul împăcat.
Marina, în timp, a redescoperit în sine încă o pasiune – cea pentru pâinea coaptă pe bază de maia naturală. Ne spune că ea coace pâine de dorul casei, de dorul mamei, al bunicii și al mătușii Eliza – cele care sunt temelia pasiunii Marinei pentru gastronomie.
„Lucrul cu aluatul și făcutul pâinii sunt terapie. E o plăcere imensă, îți liniștește sistemul nervos, e un fel de meditație. Ai timp să-ți asculți gândurile și vocea interioară, e timpul tău cu tine și cu pâinea pe care o creezi. Iar rezultatul final pe care-l obții e direct proporțional cu emoțiile pe care le trăiești. E produsul simțurilor tale.
Bunica mea Parascovia, dar și mama, atunci când coceau pâine, întotdeauna aveau grijă să creeze un mediu favorabil. Temperatură, gânduri bune, rugăciune. Eu nu sunt o persoană religioasă, dar această amintire îmi încălzește sufletul. Bunica, înainte sa dea pâinea la cuptor, îi făcea semnul crucii de trei ori. Ea zicea: «Cer binecuvântare de la Dumnezeu ca să crească mare!».
Când pâinea era gata, zicea o rugăciune de mulțumire și se închina până la pământ în fața icoanei. După ce-am povestit acest lucru mai multor prieteni străini, ei au ținut neapărat să îmi spună că și bunicile lor așa făceau. Am rămas plăcut surprinsă și emoționată de această legătură sufletească cu pâinea, indiferent de naționalitate”, ne istorisește Marina.
Cert este faptul că a coace pâine este un proces destul de complex și necesită multă exersare. Despre pâinea „așa cum mi-o doresc”, Marinea spune că „întotdeauna e loc de învățare”.
Pe lângă faptul că este o perfecționistă și propriul cel mai dur critic, rar este mulțumită de rezultat și mereu explorează căi de îmbunătățire a produsului final. Ne povestește că, înainte să ajungă la rezultatul pe care-l vedem acum, a avut nevoie de câțiva ani.
„Procesul de învățare începe atunci când pentru prima dată îți pui întrebări și începi să cauți răspunsuri. Încerci, greșești, te dezamăgești. Am avut săptămâni întregi în care am testat formule, făinuri, diferite temperaturi de lucru, dar și am încercat să-mi înțeleg cuptorul. Cel mai important într-un astfel de proces e să continui să mergi înainte și să-ți depășești zona de confort. Cum zice maică-mea: «O viață trăiești, o viață înveți!».”
„Secretul este să nu te oprești niciodată și să-ți înveți lecția”
Eșecurile, spune Marina, sunt „cei mai buni învățători!”. Când ceva nu-i reușește, zâmbește și mai încearcă o dată.
„O iau înapoi pas cu pas ca sa înțeleg unde s-a produs eroarea. Poate e vorba de temperatură, umiditate, tehnică, gramaj etc. Din greșeli trebuie sa iei ce-i mai bun, să te bucuri că s-au întâmplat, pentru că e o șansă să te descoperi pe tine și potențialul tău”, afirmă protagonista noastră.
Despre visuri, spune că sunt multe și mărețe, dar la moment lucrează mult pentru o carte de deserturi, care este de fapt o colecție din deserturile copilăriei.
Marina Musteață a menționat că în carte se vor regăsi 85 de deserturi tradiționale, adăugând că această idee este de fapt o necesitate personală, născută din dragoste și dor, dar și pentru că ea crede că ele merită sa fie știute de o lume întreagă.
În lista celor mai mari visuri, se adaugă și dorința de a aduce în Moldova „ghidul Michelin”.
Este foarte important, ba chiar vital, să avem curaj și îndrăzneală să ne trăim pasiunile și visurile. Să riscăm și, poate, să rămânem fericiți și împăcați cu noi după aia, toată viața!
Pentru a putea gusta cu ochii mai multe lucrări de-ale Marinei, accesați pagina ei de Instagram!
