Memoriile celui de-Al Doilea Război Mondial. Andrei Cușco, doctor în istorie: „Eroismul nu era norma de pe câmpul de luptă”

Cert este că cel de-Al Doilea Război Mondial a marcat evoluția întregii umanități, iar orânduirile politice continuă să rescrie istoria în propria favoare. În timpul dezbaterii online „După 75 de ani, (tot) între mituri și realități”, organizată în cadrul proiectului multimedia „AntiNostalgia – privind spre viitor” realizat de Europa Liberă, invitații au încercat să ajute tinerii să înțeleagă că perceperea realităților, mai ales a celor care s-au produs, este o muncă dificilă.

— Cum să le predăm istoria tinerilor de azi, în afară de datele și detaliile concrete? Cum putem educa tânăra generație altfel, mai interactiv?

— Evident că, în prezent, nu este suficient – și nici eficient – să ne axăm pe cronologie, lucruri mult prea abstracte sau detalii care nu găsesc ecou în experiența cotidiană a tinerilor de azi. Mie mi se par esențiale două lucruri pentru o abordare modernă și interactivă a predării și învățării istoriei. În primul rând, ar trebui să facem toate eforturile posibile pentru a le arăta tinerilor că adevărul nu este niciodată simplu și, de cele mai multe ori, nu este nici alb-negru. Asta nu înseamnă nici pe departe să relativizăm anumite evaluări, judecăți sau semnificația unor evenimente, ci să încercăm să deslușim toate fațetele unui eveniment sau fenomen, să descoperim nuanțele, contradicțiile și incertitudinile care constituie, de fapt, substanța istoriei. În al doilea rând, ar trebui, cred eu, să se pună un accent mult mai mare pe subiectele care rezonează cu experiența și istoria familială a tinerilor. De exemplu, în cazul unor subiecte traumatice, cum ar fi războiul sau deportările, elevii și studenții ar trebui implicați direct, prin prezentarea istoriilor de viață ale membrilor familiilor lor. Și, cu siguranță, ar trebui folosite sursele vizuale de toate genurile într-o măsură mult mai mare decât se practică în general.

— Ce ar mai trebui să știe tinerii despre cel de-Al Doilea Război Mondial, pe lângă date concrete, numărul victimelor și pierderile materiale?

— Tinerii ar trebui confruntați cu lucrurile incomode sau cu anumite adevăruri dureroase care nu s-au spus decât parțial. Acest lucru este valabil inclusiv pentru ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul Basarabiei în anii Războiului II Mondial. În primul rând, ar trebui evitată cu orice preț eroizarea războiului. Pentru toată lumea – și mai ales pentru tineri – ar trebui să fie clar că războiul a fost un dezastru uman, o experiență-limită care, de cele mai multe ori, s-a încheiat pentru cei implicați cu răni adânci – fie ele de natură fizică sau mentală – și nu cu acte de eroism. Firește, asta nu înseamnă devalorizarea actelor autentice de curaj și sacrificiu, dar ar trebui să spunem clar că eroismul nu era norma de pe câmpul de luptă. Din păcate, norma era măcelul, carnagiul și încercarea disperată de a supraviețui. În al doilea rând, ar trebui să vorbim despre ambele dimensiuni ale victimizării populației basarabene. Este perfect legitim și necesar să abordăm în mod echilibrat subiectul ocupației sovietice și a deportărilor, colectivizării, foametei, mobilizărilor la munci forțate și al altor politici represive care au afectat populația de aici după 1940 și, din nou, după 1944. Dar, atâta timp cât această poveste nu este însoțită de analiza a ceea ce a însemnat Holocaustul în Basarabia, inclusiv colaborarea și participarea directă în aceste evenimente a unei părți din populația basarabeană, nu va fi deloc în regulă. Noi, românii basarabeni, ar trebui să ne asumăm paginile dureroase ale propriului trecut, să-i învățăm pe tineri că nu am deținut monopolul victimizării. Nu am fost singurele victime și nici nu am fost mereu doar victime. Altfel, vom suferi întotdeauna de orbire morală și naționalism îngust. Or, cu siguranță nu aceasta este misiunea istoriei într-o țară din Europa în secolul XXI.

— Amintirile ce țin de istorie, datele pot fi ușor manipulate în contexte politice. Cum facem diferența dintre opinii și date concrete ce țin de cel de-Al Doilea Război Mondial?

— Pentru a atinge acest scop, ar trebui, înainte de toate, să deconstruim aceste manipulări, să vedem care sunt distorsiunile sau chiar minciunile despre război care înlocuiesc în continuare o analiză echilibrată a evenimentelor. Până la urmă, faptele referitoare la război sunt destul de clare în ziua de azi. Nimeni, de exemplu, nu poate nega rolul de principal agresor al Germaniei naziste sau semnificația victoriei coaliției antihitleriste. Tocmai aici intervine rolul istoricului onest, care ar trebui să facă diferența între adevăr și ficțiune. Mă gândesc, în acest caz, la polemica iscată în anii 1990 în jurul cărților fostului spion sovietic exilat în Occident, Viktor Suvorov (pe numele său adevărat Vladimir Rezun). Bazându-se pe o lectură extrem de manipulatoare și selectivă a surselor, Suvorov pretindea că URSS intenționa să invadeze Germania nazistă în iulie 1941 și că planul Barbarossa de invadare a URSS-ului, pus în aplicare pe 22 iunie 1941, nu era decât o „lovitură preventivă” a lui Hitler contra lui Stalin. Asemenea teze provocatoare, deși cu totul nefondate, prind foarte bine la public. Un alt exemplu este opinia – destul de larg răspândită în SUA – că atacul japonez de la Pearl Harbor, care a atras SUA în război, ar fi putut fi prevenit și că președintele Roosevelt ar fi știut despre intențiile japoneze, dar ar fi lăsat atacul să se desfășoare tocmai pentru ca SUA să intre în război. Asemenea teorii ale conspirației nu-și au locul într-o analiză istorică solidă, iar libertatea de opinie nu este absolută: ea se oprește atunci când degenerează în minciuni. Istoricul nu trebuie în niciun caz să propage miturile, ci să le combată.

— Filmele istorice din spațiul post-sovietic ne prezintă cel de-Al Doilea Război Mondial într-o alură „victorioasă”. De ce se pune accent pe victorie și se trec sub tăcere toate pierderile umane/materiale? 

— Fiindcă acesta era mesajul ideologic promovat de aceste filme, fie că era vorba de URSS-ul din perioada comunistă sau de Rusia lui Putin. Era mult mai comod – și chiar necesar pentru regim – să prezinte războiul ca o poveste a triumfului „băieților buni” asupra „băieților răi” decât să arate, de fapt, suferințele cotidiene ale oamenilor pe front. Există, desigur, o diferență majoră între memoria oficială, promovată de stat, și experiențele reale ale veteranilor. Tocmai de aceea, pe de o parte, victoria a devenit mitul colectiv cel mai important al Rusiei contemporane, iar pe de altă parte, majoritatea absolută a participanților la război evitau să vorbească despre cele trăite pe front chiar și în sânul familiei. Totuși, chiar și în perioada sovietică existau excepții. Este vorba, de pildă, despre scriitori precum Viktor Astafiev sau Fiodor Abramov sau despre filme ca Иди и смотри, care încercau să construiască o contra-narațiune în raport cu mesajul dominant al autorităților. Cu riscul de a suna provocator, aș afirma chiar că spațiul pentru asemenea povești și viziuni alternative ale războiului era mai mare în ultima perioadă de existență a URSS (anii 1970-1980) decât în Rusia de astăzi.

— La școală, în funcție de convingerile profesorilor, riscăm să cădem în extreme despre război. Din ce surse putem să ne informăm veridic despre cel de-Al Doilea Război Mondial? 

— Bibliografia dedicată celui de-al Doilea Război Mondial este pur și simplu imensă, sunt mii de cărți și zeci de mii de studii scrise pe acest subiect, așa că mi-ar fi foarte greu să recomand câteva surse sau lucrări concrete. Pe de o parte, există cărți precum cea a lui Timothy Snyder, Bloodlands (tradusă în română sub titlul de Tărâmul morții), care încearcă să reconstituie atrocitățile naziste din Europa de Est între 1941 și 1945, punând accentul pe victime, pe rolul spațiului nostru ca spațiu al genocidului și al suferinței și pe intențiile personale ale lui Hitler și Stalin. Snyder încearcă să arate natura criminală a ambelor regimuri – stalinist și nazist – și destinul tragic al țărilor situate între cei doi coloși- Germania și URSS. Această carte se citește foarte bine, dar eu aș avea mari rezerve în privința unor aspecte ale poziției și analizei autorului. Pe urmă, există biografii sintetice majore ale celor doi dictatori – Hitler și Stalin – care contribuie foarte mult la înțelegerea cauzelor și motivațiilor celor două mari puteri în preajma și în timpul războiului. În cazul lui Stalin, aș aminti biografia recentă – proiectată în 3 volume – a istoricului american Stephen Kotkin, care mi se pare cea mai bună și completă sinteză de până acum. În cazul lui Hitler, există două biografii clasice, una scrisă de Ian Kershaw, și alta, mai recentă, care îi aparține istoricului german Völker Ullrich și care analizează în mod admirabil perioada dintre 1939 și 1945. În ceea ce privește reconstruirea Europei după război și consecințele imediate ale războiului, cea mai bună lucrare pe care o cunosc este cartea istoricului american Ian Buruma, 1945: Anul zero, tradusă și ea recent în română. Repet, însă, aceste recomandări sunt doar o picătură în oceanul scrierilor despre război. Totuși, ele oferă o introducere panoramică, generală, foarte bună și mi se par mult mai relevante și interesante pentru tineri decât orice lucrare de istorie militară.   

— Oficial, în Uniunea Sovietică s-a început „Războiul de apărare a patriei” în 1941. În regiunea noastră, ce se știa despre război în anii 39 ai secolului trecut? 

— Evident că data de 22 iunie 1941 drept început al războiului, așa cum este vehiculată în discursul oficial rus, nu este una neutră din punct de vedere politic. Ea este menită să înlăture orice dubii privind superioritatea morală a Uniunii Sovietice în confruntarea cu nazismul și să camufleze  – sau, cel puțin, să minimalizeze – comportamentul ambiguu, iar uneori chiar cinic și agresiv, al regimului sovietic în perioada anilor 1939-41. Cu alte cuvinte, prin accentuarea semnificației datei de 22 iunie URSS este transformată imediat în victimă a agresiunii naziste, iar toate înțelegerile și compromisurile sovieto-germane dintre 23 august 1939 și primăvara anului 1941 sunt șterse cu buretele. Este o poziție foarte confortabilă pentru narațiunea oficială rusă. Sigur că Rusia ripostează imediat oricui amintește despre Pactul germano-sovietic din august 1939, subliniind – pe bună dreptate – că și Occidentul a avut momentul său rușinos de înțelegere cu naziștii, „cârdășia de la München” din septembrie 1938, care a avut drept urmare dezmembrarea Cehoslovaciei. Însă această strategie a „arătării cu degetul”, a transferului vinovăției pe umerii celuilalt, este cea mai proastă cu putință și nu rezolvă nimic, adâncind și mai mult conflictele mnemonice. Adevărul este că al Doilea Război Mondial a început în diferite momente, pe diferite fronturi, ceea ce nu diminuează câtuși de puțin caracterul său global. De exemplu, războiul din Asia a început încă în iulie 1937, odată cu invadarea masivă a Chinei de către Japonia. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul, că războiul mondial, cu implicarea a două coaliții rivale, a început în Europa pe 1 septembrie 1939, fiind declanșat de Germania. Evident că regiunea noastră fusese deja grav afectată de conflagrația mondială cu mult înainte de vara anului 1941, chiar dacă nici România, nici URSS nu intraseră oficial în conflict. Să nu uităm că în septembrie 1939 URSS invadează estul Poloniei, pentru a-și „recupera” pământurile bieloruse și ucrainene (evident, fără a declara nimănui război). Să nu uităm de războiul sovieto-finlandez din iarna anilor 1939-40, de amputările teritoriale grave suferite de România în vara anului 1940 ca urmare directă a înțelegerii germano-sovietice, sau de ocuparea Țărilor Baltice de către URSS cu zece zile înainte de intrarea trupelor sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord. În fine, să nu uităm despre refugiații polonezi sosiți în România în septembrie 1939 sau despre invazia trupelor Axei în Iugoslavia și Grecia, în prima jumătate a anului 1941. Așa că, din acest punct de vedere, războiul devenise deja o realitate directă și pentru regiunea noastră, aproape imediat după 1 septembrie 1939.      

— În spațiul post-sovietic se sărbătorește victoria în cel de-Al Doilea Război Mondial, pe când tot restul lumii comemorează consecințele acestui război. În ce termeni e periculoasă, dacă e periculoasă, sărbătorirea victoriei?

— În acest caz aș vrea să fiu tranșant: sărbătorirea victoriei în sine nu este deloc periculoasă, dimpotrivă: este necesară, firească și salutabilă. Victoria împotriva Germaniei naziste în Europa a însemnat premisa indispensabilă pentru tot ceea ce a urmat: proiectul integrării europene, crearea instituțiilor comune și, până la urmă, apariția Uniunii Europene. De aceea, insist că Ziua Victoriei și Ziua Europei nu sunt și nu trebuie să fie opuse una alteia, ele celebrează, de fapt, același lucru. Ziua Victoriei în Europa (V-E Day), așa cum este cunoscută în Marea Britanie și SUA, se sărbătorește acolo, la fel ca în Rusia, doar că pe 8 mai (din cauza diferențelor de fus orar dintre Moscova și Europa Occidentală). Este cu totul altceva însă atunci când ziua de 9 mai este confiscată doar de Rusia, atunci când ea devine un prilej de excludere a celorlalți și o emblemă de apartenență la „lumea rusă”. Și aici aveți dreptate: Ziua Victoriei nu trebuie să fie o zi a triumfului, a reactualizării rușinii celor învinși și a proiectării unor fantasme imperiale din trecut asupra zilei de azi, ci o zi a comemorării celor căzuți și a lecțiilor pentru prezent. Aici este și greșeala regimului de la Moscova, cum la fel de greșită e și părerea arogantă și ignorantă a unor americani și britanici că doar ei au câștigat războiul. Această victorie a fost o victorie comună a Aliaților, și asta trebuie să se rețină. Nu este normal să se întâmple ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, la Chișinău, în 2010, atunci când susținătorii „lumii ruse” de aici au blocat încercarea de implicare a unui detașament al armatei americane în ceremoniile de celebrare a victoriei. Da, să admitem că SUA și URSS, iar mai apoi SUA și Rusia lui Putin au ajuns adversari geopolitici, dar acest lucru nu este un prilej să te faci de râs prin negarea victoriei comune, ruso-americano-britanice, din război. Ambele părți, dar, în cazul nostru, mai ales Rusia, ar trebui să fie foarte atente și prudente în ceea ce spun și în modul de reprezentare a victoriei.       

— Autoritățile manipulează societatea prin reinventarea istoriei, prezentarea selectivă a faptelor și datelor, ruperea din context a unor detalii importante. Care e rolul acestor manipulări și de ce istoria devine la un moment dat terenul lor? 

— Rolul unor asemenea manipulări este unul esențial pentru orice regim politic, iar lectura și interpretarea selectivă a evenimentelor și fenomenelor istorice are chiar și o denumire specifică, politică a istoriei (historical policy sau историческая политика). Cu alte cuvinte, orice guvern, oricât ar fi de democratic, se implică în construirea unor mituri, simboluri sau narațiuni istorice care contribuie la consolidarea coeziunii sociale și / sau a identității naționale. Și, din păcate, istoria în versiunea sa academică nu poate decât coexista cu aceste tendințe și, eventual, limita parțial aceste încercări ale autorităților de amestec în domeniul scrierii istorice. Deosebirea dintre regimurile democratice și cele autoritare este că, în cazul primelor, istoria rămâne apanajul istoricilor, al experților, al specialiștilor, care sunt singurii autorizați a transmite mesaje publicului larg, iar autoritățile, în general, țin cont de opinia specialiștilor și încearcă să promoveze o politică echilibrată. Exemplul cel mai pozitiv și elocvent în acest sens este cel al Germaniei, unde politica activă a statului de asumare și depășire a trecutului nazist a permis dezvoltarea armonioasă a unei istoriografii extraordinar de solide și serioase. Sigur, asta nu anulează divergențele dintre istorici, pentru că istoria rămâne un câmp al interpretărilor multiple, dar istoricii au în acest caz o autonomie care le permite să lucreze liber. Dimpotrivă, în regimurile autoritare imixtiunea statului este, fără excepție, foarte nocivă, iar istoricii se transformă în servitori ai agendei politice a autorităților. Deci, autoritățile din Republica Moldova nu sunt deloc originale, nu sunt o excepție de la această regulă, chiar dacă încercările lor de manipulare sunt, de obicei, mai stângace și mai puțin subtile decât la „case mai mari”.  

— Care sunt cele mai răspândite mituri despre cel de-Al Doilea Război Mondial, prezente în Moldova? 

— Aș vrea, mai întâi, să clarificăm ce înțelegem prin „mituri”.  Miturile sunt anumite narațiuni, povești care încearcă să explice sensurile și semnificațiile unui fenomen, eveniment sau rolul unei personalități istorice într-un fel care să fie înțeles de către comunitatea sau grupul căruia i se adresează. Acest lucru înseamnă că, de cele mai multe ori, miturile nu sunt pur și simplu niște falsuri grosolane, ci reprezintă o combinație dintre adevăruri, semi-adevăruri, omisiuni, tăceri sau chiar minciuni. În acest sens, miturile despre război sunt caracteristice tuturor țărilor care au participat la conflict. În Franța, de exemplu, până în anii 1980 era aproape necontestat mitul că toți (sau aproape toți) francezii au făcut parte din mișcarea de Rezistență contra ocupației germane. Era un mit fondator al Franței după 1945, acceptat de toată lumea. Deci, nu se putea vorbi despre regimul pro-nazist de la Vichy, despre faptul că mulți francezi au colaborat voluntar, despre persecuțiile și masacrele comise împotriva evreilor din Franța în acea perioadă etc. Același rol îl are acum mitul Marii Victorii în Războiul pentru Apărarea Patriei pentru Rusia. Acolo nu se poate vorbi despre colaboraționism, despre armata generalului Vlasov, despre atrocitățile comise de soldații sovietici în Germania, despre rolul foarte dubios al conducerii sovietice și al lui Stalin personal în dezastrul din faza inițială a războiului etc. Cât despre Republica Moldova, eu aș vedea două mituri antagonice care exclud posibilitatea oricărui dialog dintre părțile aflate în conflict în privința memoriei războiului. Pe de o parte, avem mitul marelui popor / ostaș sovietic eliberator. Ce omite sau trece sub tăcere acest mit? Că pentru populația de aici, din Basarabia, prezența armatelor germane și române (sau ocupația nazistă, depinzând de cel care vorbește) a fost înlocuită de o altă ocupație, cea sovietică (cel puțin pentru o parte a populației). Că mulți basarabeni au luptat și au fost luați prizonieri pe ambele fronturi, în ambele armate, atât în cea română, cât și în cea sovietică. Că armata sovietică s-a comportat pe acest teritoriu ca într-un ținut ocupat, nu eliberat. Că după presupusa eliberare au urmat deportări, represiuni, colectivizarea forțată. Pe de altă parte, există mitul opus, mitul lui Ion Antonescu ca erou, mitul „dezrobirii”. Ca și primul, acest mit este perfect valabil pentru o mare parte a populației. Ce omite sau ignoră acest mit? Haideți să enumerăm câteva lucruri: Holocaustul de pe teritoriul Basarabiei, la care au participat și unii localnici; atrocitățile comise de trupele române la Odesa; „reabilitarea” lui Antonescu și negarea faptului, recunoscut la nivel internațional, că a fost un criminal de război. Doar prin depășirea acestor mituri, prin discutarea lor deschisă și prin deconstruirea lor, pas cu pas, vom putea aspira cândva la o reconciliere în sânul societății noastre și la încheierea „războaielor memoriei”. Din păcate, suntem încă foarte departe de a ajunge la această etapă.     

— În prezent, ne aflăm într-un război al memoriilor, cum alte state încearcă să-și atribuie laurii de pe urma celui de-Al Doilea Război Mondial?

— După cum am spus și mai sus, este esențial să înțelegem adevărul – nu prea complex, în ultimă instanță – că victoria în război a fost una comună. Și iarăși, cu riscul de a mă repeta, subliniez că este la fel de greșit de a exagera rolul URSS în obținerea victoriei finale ca și de a-l percepe doar pe cel al SUA și Marii Britanii. Și, apropo, să nu uităm că războiul nu s-a desfășurat doar în Europa, iar cel mai mare număr de victime civile, în termeni absoluți, l-a suferit nu URSS, ci China. Cu asta ce ne facem? Deci, orice încercare de a privi victoria în mod unilateral, de oriunde ar veni ea, trebuie combătută cu fermitate. Este evident că URSS a purtat greul războiului cu Germania, pe Frontul de Est, iar SUA –  pe al celui cu Japonia, în Pacific. Este la fel de evident că armata sovietică a pierdut cel mai mare număr de soldați și că devastarea a fost enormă în teritoriile sovietice ocupate de germani. Dar este nu mai puțin evident că nici unul dintre aliați, nici măcar URSS, nu ar fi reușit să învingă fără ajutorul celorlalți. Tocmai din acest motiv această victorie poate avea sens doar ca o victorie comună – fie și cu prețul alianței cu regimul totalitar al lui Stalin – împotriva unui regim criminal, reprezentat de naziști. Dacă o recunoaște chiar Germania – inclusiv printr-un articol publicat recent de ministrul german de externe și un cunoscut istoric de la Institutul de Istorie Contemporană din München – de ce nu am face-o noi? Poate că ar fi un prim pas în direcția reconcilierii, care pare încă, acum, un vis sau o utopie.