La 1 ianuarie 2017, România și Bulgaria au marcat zece ani de la aderarea la Uniunea Europeană. Un deceniu care pentru nimeni nu a fost ușor, dar care, chiar de nu a reușit să schimbe definitiv la față cele două societăți, a generat mai multe transformări ireversibile în cadrul acestora. Despre cei zece ani ai României în UE, precum şi despre situaţia la zi din regiune am discutat cu dl. Cristian Pîrvulescu, decan al Facultăţii de ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, președinte al Asociației „Pro Democrația” şi un observator fidel al vieţii sociale şi politice româneşti.
— Dle profesor, anul 2017 semnifică, pentru România, un deceniu cu drepturi depline în cadrul Uniunii Europene. Cum vedeți astăzi acești zece ani?
— Aderarea României la UE, la 1 ianuarie 2007, era efectul unui proces de apropiere de Occident care a durat trei secole. Încă de la fanarioți, România a făcut un efort concertat pentru apropierea de Occident – în special, de Franța, căreia îi și datorează statalitatea. Dar, cu toate demersurile elitei politice a sec. 19, construcția unui stat-națiune a la roumaine s-a dovedit o experiență eșuată. După încercarea de a salva statul prin dictaturile succesive – regală, legionară, antonesciană, comunistă – a devenit evident că România are nevoie de un cadru suprastatal de existență. După 1990, criza de regim recurentă a ilustrat și mai clar limitele modelului de stat-națiune, iar când patru milioane de români au plecat să muncească în Vest, rolul acestei forme de organizare politică era deja epuizat. Statul-națiune nu putea – și nu poate nici azi – să ofere condiții decente de existență. Și dacă, prin absurd, acești români ar reveni în țară, România s-ar prăbuși. Așa că pentru România, dacă UE n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată.
Dar UE este la fel de necesară tuturor celorlalte state, inclusiv Marii Britanii care, odată intrată în logica Brexitului, s-a lăsat prinsă într-un joc autodistructiv. Statul-națiune nu poate fi o redută de apărare în fața viitorului. În această epocă, mai mult decât oricând altădată, cadrul politic, economic și social reprezentat de statul-națiune este limitat. Dacă America lui Trump (care nu este o Americă, ci o anti-Americă) încă-și mai poate permite să viseze la autarhie (autoizolare economică a statului) – pentru că este un continent -, statele europene sunt mult prea mici pentru a putea să reziste singure, în numele unei așa-zise suveranități naționale, concurenței acerbe din lumea multipolară. Doar împreună statele Uniunii Europene pot reprezenta o forță economică, politică sau socială. Ca să nu mai vorbim de cele șapte decenii de pace pe care acea parte a continentului nu le-a mai cunoscut vreodată.
„România nu avea ce pierde din aderare. Și a câștigat”
— Ce a pierdut și ce a câștigat România, devenind membră a UE?
— România nu avea ce pierde din aderare, însă acești zece ani au fost în mare parte irosiți în conflicte interne, legate de criza de regim – o criză a relațiilor dintre instituțiile politice ale țării, pe care aderarea la UE a temperat-o într-o măsură semnificativă. În plus, imediat după aderare, a început criza economică globală, care a afectat și România. Totuși, efectele economice benefice ale aderării la UE sunt astăzi evidente pentru toată lumea. La fel, sub presiunea UE s-au făcut progrese semnificative pentru combaterea corupției, chiar dacă rezistența politicienilor a fost și este acerbă. Din păcate, în materie de bună guvernare, odată cu aderarea s-a revenit la regula politizării administrației – introdusă în forță de guvernarea „Marii coaliții” PSD-PDL în 2009 și valabilă până astăzi -, ceea ce a condus la scăderea capacității administrative, lucru observat și în derularea programelor europene. În paralel, capacitatea de rezistență a societății civile democratice față de iliberalismul ofensiv a fost puternic afectată de lipsa finanțărilor. S-a dezvoltat în schimb, sub impactul noilor media, o mișcare a „indignării” românești, activă în ultimii cinci ani și care a scos societatea românească din starea de inerție în care au încercat să o mențină.
— Au fost drepturile chiar „depline”? A meritat efortul? Mă refer inclusiv la faptul că țări precum Marea Britanie și Olanda le-au ridicat cetățenilor români interdicția de a munci pe teritoriul lor abia după șapte ani de la aderare. Iar Zona Schengen așa și rămâne închisă pentru România…
— Aderarea României a avut efecte pozitive. Dar faptul că, la momentul aderării, România nu îndeplinea nici pe departe criteriile de la Stockholm privind statul de drept, asigurarea drepturilor omului și independența justiției era o evidență. Mecanismul de verificare și de control a fost un instrument ce oferea garanția că procesele începute în anii negocierii aderării nu se vor încheia abrupt odată cu intrarea în UE. Și, privind la ceea ce se întâmplă acum în unele dintre țările care au aderat în 2004 (Ungaria sau Polonia) sau, mai târziu, în Croația, ne convingem că măsura monitorizării procesului de consolidare a statului de drept a fost și binevenită, și eficientă. Progresele obținute au fost posibile doar datorită acestui mecanism.
Apropo, unul dintre motivele folosite de unele state membre pentru a nu deschide piața muncii imediat a fost legat inclusiv de situația statului de drept. Dar în prezent românii pot lucra peste tot în UE. Iar faptul că nu suntem încă în spațiul Schengen nu mai are astăzi, când controalele la frontiera dintre statele membre ale acestui acord se înmulțesc, aceeași semnificație ca în 2009. Oricum, dacă tehnic România o fi fost pregătită să facă parte din spațiul Shengen, atunci problemele politice, inclusiv inconsecvențele Bucureștiului în diferite domenii, nu pot fi neglijate și au fost speculate de populiștii din anumite state europene.
— A valorificat România tot ce putea fi valorificat în calitate de membră a UE?
— Cu siguranță, nu! România nu a reușit să valorifice toate oportunitățile și s-a întâmplat astfel din cauza absenței atât a capacității administrative, cât și a unei strategii privind utilizarea fondurilor europene. În pofida acestui fapt, bilanțul este net pozitiv, iar efectele politicii agricole comune, de exemplu, asupra unei agriculturi care rămăsese preponderent una de subzistență, sunt vizibile.
— Totuși, cum credeți că ar fi arătat o Românie neeuropeană astăzi?
— Nu mult diferită de Republica Moldova sau de Serbia actuală. Ar fi fost o țară căzută pradă propriilor demoni, minată de corupție și de subdezvoltare, foarte probabil plasată în zona de influență politică și economică a Rusiei și Turciei.
„Doar în interiorul UE Moldova poate să-și consolideze statul și instituțiile”
— Pentru foarte mulți dintre cetățenii Republicii Moldova, România este un exemplu de succes, un model spre care trebuie să tindem în varii domenii. Ce ar trebui să preia Moldova în mod prioritar din experiența României cu UE?
— Pentru a oferi sprijin întru facilitarea aderării Republici Moldova la UE ar trebui, înainte de toate, să existe un interes real pentru integrare. Ceea ce nu a fost și nici nu este atât de evident. Dar, dacă ar fi ceva de urmat, având în vedere problemele legate de statul de drept și de anemica luptă împotriva corupției, s-ar impune, înainte de toate, o strategie care să vizeze consolidarea statului de drept și a independenței justiției. În acelaşi timp, România ar putea să împărtășească Republicii Moldova experiența sa privind buna folosire a fondurilor europene.
— Ce le-ați spune, în contextul acestor zece ani, euroscepticilor moldoveni? Celor care își doresc un mod de viață european în sens economic, social, juridic sau al libertăților, dar care văd în UE locul „unde nimeni nu ne așteaptă și vom fi o forță de muncă ieftină”, și astfel înclină balanța spre Est.
— Tezele conspirației au fost întotdeauna folosite masiv împotriva Occidentului, încarnat de Bruxellesul rupt de popoarele Europei. Și nu doar în țările periferice, precum România sau Moldova, ci, cu succes, și în state din Vest. Într-o Europă și o lume în care progresul tehnologic schimbă natura muncii, forța de muncă „ieftină” din Moldova nu mai este atât de importantă. Iar în afara UE, Moldova nu va putea să se adapteze și să rezite ca stat. Paradoxal, doar în interiorul UE Moldova poate să-și consolideze statul și instituțiile. De altfel, linia pro-rusă a noului președinte de la Chișinău arată cât de iluzorie este „independența”.
— Ați vorbit nu o dată despre pericolul populismului, care „nu are culoare”. Ce am putea să contrapunem noi populismului antieuropean? Acel populism care, în tandem cu știri false, a condus și la victoria socialistului Igor Dodon?
— Socialist, Dodon? Cu excepția numelui partidului, nu veți găsi nimic socialist sau de stânga la Dodon! Populismul său este de aceeași orientare ideologică precum cel din Rusia, Ungaria sau Turcia: iliberal. Respingerea libertăților și drepturilor omului, a Occidentului „corupt”, revigorarea ortodoxiei și a formelor învechite de organizare. Un program în tradiția vechiului slavofilism! Mă întreb în acest context când, după exemplul rusesc, se va vota și în Moldova o lege care să dezincrimineze violența domestică? Sau una care să declare drept „agenți străini” organizațiile civice critice? Pe de o parte, ar fi nevoie de un populism democratic, care să contracareze populismul ultraconservator și tradiționalist; pe de altă parte însă, nu trebuie exclusă deconstruirea eficientă – și pentru aceasta e nevoie de o presă liberă, de organizații civice și de rețele sociale eliberate de dominația trolilor – a tuturor știrilor false și sau a „adevărurilor alternative”.
— De ce a eșuat ideea pro-europeană în Republica Moldova? Și ce este mai important pentru reanimarea ei? Coeziunea socială? Politică? Dar sunt politicienii, așa cum afirmați dvs., în stare „să dea o direcție țării”?
— Nu aș fi atât de categoric referitor la eșecul ideii europene. Victoria la limită, cu o diferență de doar 40.000 de voturi, a lui Igor Dodon indică un clivaj care împarte societatea moldovenescă în două jumătăți aproape egale de pro și anti-europeni. Deși corupția endemică a domolit entuziasmul pro-european de acum câțiva ani, Europa rămâne un reper. Coeziunea socială și politică sunt iluzorii într-o țară măcinată de conflicte multiple, dar aderarea la UE este singura ce ar putea contribui la depășirea lor. În ceea ce-i privește pe politicieni, aceștia ar putea să dea direcția în măsura în care ar fi deschiși către un compromis. Mi-e teama însă că interesele Rusiei fac imposibil un compromis în privința UE.
„Europa va fi democratică sau nu va mai fi deloc”
— Cât de capabilă este, astăzi, democrația – „o stare de spirit care pleacă de la recunoașterea diversității și a legitimității acesteia”, precum o definiți într-un interviu – să dea un nou suflu Europei și UE? Și mai este actuală democrația?
— Europa va fi democratică sau nu va mai fi deloc! Și ea nu poate fi democratică decât în singurul sens posibil – cel care apără drepturile și libertățile omului. Așa s-a născut din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial, așa s-a consolidat și a asigurat condițiile prosperității actuale. Faptul că Uniunea Europeană este ținta atacului conjugat al lui Putin și Trump este dovada succesului său. Din păcate, astăzi democrația este atacată în numele unor „realități” neschimbate, cum ar fi suveranitatea națională, de unde ar veni dreptul poporului de a-și alege liderii și ar fi redus rolul liberalei separații a puterilor în stat și implicit cel al drepturilor. Așa se ajunge ca violența domestică, deci violența, să fie tolerată sau chiar protejată. Această dictatură a majorității este favorizată însă pentru a permite unor lideri (Putin, Erdogan, Orban) să se perpetueze la putere. Iar personalizarea acestor regimuri politice nu poate asigura buna funcționare a statelor, ci, din contră, le blochează sau chiar distruge procesul de consolidare instituțională.
Democrația europeană se bazează pe domnia legii și a drepturilor, iar acestea fac parte din cultura europeană. Dar o democrație există doar atâta vreme cât există și spirite democratice. De fapt, problema democrațiilor actuale, ca și a celor interbelice, nu constă în emergența populismelor, ci în tentația de a reduce democrația la procesul electoral. Manipularea campaniilor electorale, facilitată de noile tehnologii, permite creșterea emotivității negative care este speculată de dușmanii democrației. Dacă democrații nu se vor mobiliza, așa cum au arătat că o pot face în Austria, atunci situația poate evolua spre un nou totalitarism.
— „Pentru Rusia este vital să câștige alegerile din Moldova, și să influențeze alegerile din SUA”, afirmați la 1 noiembrie 2016 într-o emisiune de la Digi 24. Prima s-a produs cu certitudine – cel puțin, despre asta vorbește retorica post-electorală a președintelui Igor Dodon – a doua s-a produs, cel puțin, așa cum i-ar fi plăcut Rusiei. Cum vedeți în continuare evoluțiile din regiune?
— Dacă până și președintele Donald Trump a recunoscut că „probabil au fost rușii”, în legătură cu furtul documentelor de la Consiliul Național Democrat, înseamnă că CIA și FBI au argumente solide. Și pentru moment Rusia putinistă, care a mizat totul pe strategia militar-informativă, a reușit. Dar politica SUA este imprevizibilă, ceea ce ar putea reprezenta un avantaj pentru Europa, dacă UE va reuși să depășească diferendele actuale. În Europa vor fi alegeri însă, inclusiv în Franța și în Germania. Iar Rusia va face tot ce-i stă cu putință – și s-a văzut că-i stau multe – pentru a influența și rezultatele acestor alegeri. Tocmai din această cauză Rusia și politica sa în regiune sunt privite cu îngrijorare. Susținerea deschisă a Rusiei pentru partidele extremiste și antieuropene arată cât de multe este interesat Kremlinul să distrugă modelul european, pe care îl consideră periculos. Iar anul 2017, dominat de alegeri, îi va oferi Rusiei condiții ca să încerce să preia controlul politic, probabil nu și teritorial, în regiune.
„În cazul Moldovei viitorul depinde de moldoveni”
— Faptul că Rusia va încerca să destabilizeze Europa nu e secret. Îi va reuși?
— Șansele ei de reușită depind de mai multe variabile. Nimic nu este definitiv, căci modelul politic al Rusiei – o combinație ideologică între sovietism și cel mai reacționar țarism, construcție artificială inventată doar pentru a asigura supraviețuirea politică a lui Vladimir Putin – este principala sa slăbiciune. Modelul nu are vocație universală și, de aceea, nu constituie o alternativă viabilă. Încercarea Moscovei de a stimula extremismele și naționalismele, pe care a făcut-o și URSS în anii ’80 ai secolului trecut, dovedește cât de limitate sunt mijloacele pe care le are Rusia la îndemână. Războiul din Siria, care a fost gândit pentru a aduce Kremlinul la rolul de arbitru principal al păcii în lume, nu a întărit în niciun fel imaginea lui Vladimir Putin, care este privit ca un dictator sângeros fără scrupule. Drept urmare, pentru majoritatea statelor UE – probabil, cu excepția Ungariei lui Orban, dar asta în condițiile
în care maghiarii rămân fundamental pro-europeni – Rusia nu este și nu poate fi un aliat.
— Ion Sturza, fostul prim-ministru moldovean, vorbea recent despre riscul unei diminuări esențiale a prezenței SUA în regiune, ceea ce indirect ar însemna cedări geopolitice către Rusia. Cât de realistă este o asemenea perspectivă?
— Probabil că adminis-trația Trump nu va mai fi la fel de activă în această zonă a lumii precum au fost administrațiile precedente de la Casa Albă, dar este de presupus ca această tendință să fie puternic contestată la Washington. Oricum, cel puțin pentru o perioadă, Statele Unite ale Americii nu vor mai fi ceea ce au fost. Și Rusia va încerca – politica are perioade de vid, nu-i așa?! – să preia locul lăsat gol în regiune, dar nu și în lume. În schimb, va încerca să construiască un sistem de alianțe care să împiedice America să mai redevină jandarul lumii.
— Ce riscăm de la o eventuală reîmpărțire a zonelor de influență?
— România este deja membră a UE și viitorul său pare mai previzibil decât cel al Republicii Moldova. Iar UE este greu de dezasamblat: o arată dificila demarare a Brexitului care, în definitiv, nu este decât o altă armă pe care inamicii Europei au folosit-o și vor mai încerca să o folosească. Nu a fost oare Nigel Farage, unul dintre părinții Brexitului, vedeta „Russia Today”?! Emisiunile sale au fost apoi postate pe Youtube și de acolo împărțite pe rețelele de socializare. De aceea, România, dar mai ales românii, care au fost deja afectați de difuzarea știrilor false și de campaniile subsidiar antieuropene, ar trebui să-și precizeze intențiile.
Pentru Republica Moldova, care nu are încă definită o direcție clară, situația este și mai complicată. Dar, și în cazul Moldovei, viitorul depinde de moldoveni: vor vrea ei să se reîntoarcă definitiv în zona de influență a Federației Ruse? Cert este că România va rămâne același avocat al moldovenilor în relația cu Uniunea Europeană, indiferent de volutele unor politicieni de la Chișinău, și o va face atâta vreme, cât în societatea moldovenească vor exista tendințe pro-europene.
— Vă mulțumim pentru interviu!
Sorina Ștefârţă
Europa nu este un proiect, iar Uniunea Europeană nu este o URSS
Europa nu este un proiect, ci o realitate care împlinește în curând șapte decenii. În luna martie 2017, vom marca 60 de ani de la Tratatul de la Roma, care a dat Comunităţilor europene cadrul de dezvoltare… Iar Uniunea Europeană nu este o URSS. Ea s-a format nu prin cucerire și prin impunerea unui sistem ideologic, ci printr-o strategie a consensului. Pentru a depăși dificultăţile inerente, UE trebuie să treacă la o fază avansată a integrării sale politice. Și faptul că tocmai acest obiectiv trezește ostilitatea inamicilor săi demonstrează cât de importantă este Europa astăzi. Paradoxal, Brexitul a întărit Europa și a slăbit Marea Britanie, care se confruntă cu tendinţele secesioniste ale Scoţiei și Irlandei de Nord. Europa nu este numai cea mai mare economie din lume, dar și cea mai democratică organizare politică de pe planetă. Europa nu trebuie să se reinventeze, ci să fie coerentă și să-și urmărească consecvent obiectivele. Probabil că o Europă în două viteze ar putea evolua mult mai rapid și tocmai de aceea se încearcă acum destabilizarea statelor pivot, Franţa și Germania.
Articol realizat de Asociaţia Presei Independente (API) cu suportul financiar al National Endowment for Democracy (NED). Citiţi „Obiectiv European” pe pagina web www.api.md.
