Experiență de coșmar în „trenul prieteniei” care leagă România de Republica Moldova. Gândaci, secreții corporale, contrabandă şi beții în vagoanele sovietice care circulă zilnic între București şi Chișinău.
Aceasta este experiența prin care a trecut jurnalistul englez, Michael Bird, care a descris pe blogul său călătoria cu acest tren. Vă prezentăm mai jos varianta tradusă a postului, preluată de pe Think Outside The Box.
„Gândaci! Destrăbălare! Secreții corporale! Am experimentat romantismul şi coșmarul luând trenul de noapte care leagă România de Moldova. Mijloacele de transport dintre Occident spre Moldova sunt limitate. Există zboruri scumpe şi autobuze hiper-aglomerate, însă pentru cei care caută experiență retro-chic a unei călătorii veritabile, există o singură opțiune: trenul de noapte. Autoarea Lina Vdovii, din Republica Moldova, face o relatare pasionată în Dilema Veche despre farmecul acestui serviciu, aflat acum pe ducă – un lanț de vagoane de dormit sovietice, din vremea în care această cursă era liantul frăției socialiste dintre Bulgaria, România şi URSS. În povestirea ei, chelnerii servesc covrigi și ceai cald în vagonul-restaurant, în vreme ce conductorii își amintesc cu nostalgie despre cum trenul era un vehicul al comercianților la negru și al studenților chercheliți. Acum însă, trenul – numit Prietenia – nu mai e altceva decât o relicvă a speranței în mărețul viitor industrial și o strângere de mână ruginită între Moldova și România. Lina a călătorit la clasa și a întâlnit personaje fascinante, însă eu, englez fiind, am decis că prețul era prea mare și am ales clasa a doua. Nu am întâlnit pe nimeni. Dara iată ce s-a întâmplat.
Gara de Nord. Principala gară a Bucureştiului. Ora opt seara. O seară fierbinte de iunie. Trenul-expres către Ungaria – un glonţ de culoarea safirului – se îndepărtează de peron cu mişcări silenţioase şi uşoare.
Doi câini graşi o iau la goană în urma trenului, lătrând şi alergând pe şine, apoi pe lângă ele. Riscă să-şi prindă picioarele între roţi, lăsând în urmă un amestec de blană, oase şi ligamente, prins în şasiul trenului care se îndreaptă spre Budapesta.
În vagonul întunecat de clasa a doua pentru Chişinău, îmi găsesc locul într-un compartiment cu patru locuri.
Podeaua şi pereţii sunt tapetaţi cu o mochetă cenuşie ponosită. Deasupra mea, sunt deschise două paturi. Pe ele se află saltele rulate. Între locuri, se află o măsuţă cu o vază din care răsar flori de plastic. În spate, se află o perdea albă, prinsă deasupra ferestrei cu o stinghie de lemn. Trag perdeaua. Stinghia cade de la locul ei, pe podea. Încerc s-o pun la loc. Reuşesc. Cade la loc. O las pe masă.
Se aude scârţâitul de pornire. Trenul se pune în mişcare. Vagoanele părăsesc oraşul şi străbat câmpiile bogate ale Munteniei, arse de soare. Nimeni altcineva nu va mai călători în compartiment cu mine.
Pe coridor, ferestrele sunt acoperite cu draperii roşii, subţiri. Deasupra ferestrelor, sunt montate paravane roşii. Pe ţesătura lor e imprimată sigla realist-socialistă a Căilor Ferate Moldovene. Toate ferestrele sunt deschise. Draperiile flutură. Paravanele se zgâlţâie. În timp ce soarele apune, razele de lumină străpung ţesătura subţire, strălucind prin ochiurile cârpelor uzate.
Un conductor trece pe lângă compartimentul meu, unde lasă o pungă de plastic cu pături şi feţe de pernă. Îmi scot pantofii şi mă întind pe o banchetă de piele roşie. Ascult ritmul roţilor pe şine. Mă uit pe geam, la gospodăriile şi satele înverzite. În curând, se întunecă. Aprind lumina şi încep să citesc un thriller al lui Orhan Pamuk despre o crimă din secolul 17, săvârşită în rândul miniaturiştilor rivali – Mă cheamă Roşu.
Simt un miros. Un miros familiar. Un miros pătrunzător de urină. Fermentat. Ca urina unei vaci. Dar învechită. De parcă urina ar fi fost îngheţată de secole şi abia acum s-ar fi dezgheţat.
Încerc să depistez sursa. Verific banchetele de piele roşie. Miros salteaua de deasupra mea. O boare de sudoare. De sub mocheta ieftină, cu motive bizantine, se revarsă un miros îngrozitor, sufocant, care-mi invadează nasul. Mă îngreţoşează. Mă gândesc să scot mocheta afară. Dar nu vreau să atrag atenţia asupra mea. Continuu să citesc din carte, ignorând mirosul fetid.
Când mă întind în pat, din radiatorul aflat lângă fereastră iese o insectă mică, cu picioruşe negre. Îşi face loc prin grilajul metalic. Are picioarele agile, ca de păianjen, şi burta verde, strălucitoare, ca de smarald. Pot să jur că, pe măsură ce se mişcă, scoate un sunet, ca un lipăit.
Cu teamă, apuc cartea lui Orhan Pamuk, Mă cheamă Roşu, şi pleznesc gândacul.
Mă uit la coperta cărţii, să văd dacă au rămas urme ale insectei strivite. Nimic însă. Mă uit la grilaj. Creatura a dispărut.
Trebuie să merg la toaletă. Se află la capătul coridorului. O cabină de fier ruginit, care trepidează în ritmul legănat al trenului. Înăuntru, totul e de metal – chiuveta, vasul de toaletă, robinetele – zgâriat şi învechit.
Prin vasul de WC, se văd şinele de sub tren. Pe podea, se află un covoraş de plastic găurit pe alocuri de grătarul metalic, îmbibat în urina care bălteşte. Aceasta e deci sursa urinei din compartimentul meu. Bărbaţii vin la toaletă. Încearcă să se uşureze prin golul de deasupra şinelor. Însă, pentru că vagonul de zgâlţâie aşa de tare, stropii de urină nimeresc oriunde, mai puţin în vas. Aşa se creează o băltoacă de urină. Orice pasager care merge la toaletă îşi îmbibă pantofii în ea. Apoi ies de la toaletă. Păşesc pe mochetă, iar pişoarca se absoarbe în material. Aşa se face că mocheta duhneşte a urină. Aşa se explică faptul că aroma e aşa intensă şi complexă. Pentru că nu e urina unei singure persoane – e un amestec.
E aproape zece seara. Cred că ar trebui să dorm. Las la o parte cartea lui Orhan Pamuk. Deasupra mea, se află salteaua rulată. O desfac. Arcurile ei se destind pe pielea roşie. Din cenuşiul saltelei întinse mă fixează frontal o pată de sânge.
Pun cearşaful pe saltea şi mă întind. Sting lumina. Afară, continuă să de audă zăngănitul roţilor pe şine. De fiecare dată când trenul se apropie de o curbă, se aude un claxon. Din când în când, câte o lumină pătrunde pe geam. Mă gândesc la insecta de sub grilaj. Nu voi dormi.
Dimineaţă. Trei dimineaţa. Uşa compartimentului se deschide. Am faţa obosită. Am ochii grei. Doi grăniceri români în uniforme stau în prag. Un bărbat şi o femeie.
Mă întreb dacă ei simt mirosul de urină din mochetă.
Oare la ce se gândesc? El trebuie să fi făcut asta… E singurul străin din tren – ce fel de om o fi? – un străin care trece graniţa dintre România şi Moldova – de ce? – pentru plăcerea de a-şi descărca vezica pe podeaua trenului. Şi nu e un tren oarecare. E chiar Prietenia. Englezul care se pişă pe simbolul solidarităţii noastre trans-naţionale. Pe Prietenia.
Vreau să le spun controlorilor – “Urina asta nu-i a mea!”
Mă pregătesc s-o spun în română – “Pipi nu este al meu”.
Pentru grănicerul moldovean, încerc să mă gândesc cum s-o spun în rusă – “Ya ne mochilsaya zdes”.
Cred că înseamnă “Nu am urinat aici.”
În orice caz, asta ar putea sugera că am urinat în altă parte a trenului.
Îmi ţin gura.
Femeia-controlor mă întreabă de ce merg în Moldova. Sunteți turist? Da, spun eu. Aveți unde să staţi? întreabă ea. Îi spun numele hotelului. Nu pare mulţumită de răspunsul meu. Dar ce-i pot face eu? Şi ce poate face ea? Suspină. Trece la compartimentul următor. Acesta, la fel ca celelalte, e gol.
Mă întind la loc în pat. Acum pot dormi. Mi se închid ochii. Mă răpune oboseala. Voi uita de mirosul care încă iese din mochetă. Voi uita de creatura cuibărită în radiator.
O altă femeie stă în pragul compartimentului meu. Poartă o rochie bleumarin. Are ochii pe jumătate închiși. Are fața albă. Ţine în mână un clipboard.
“Sunt asistentă medicală,” spune ea. “Cum vă simţiţi?”
O privesc.
Expresia ei e neschimbată.
“Bine”, îi răspund.”
