După citirea ultimei pagini din romanul antiutopic a lui George Orwell – „1984”, primul gând care m-a vizitat, de altfel m-a şi mirat vizita acestuia, a fost că o mai bună înţelegere profetică a lumii decât Orwell, o avea poate doar Dostoievski cu romanul său „Idiotul”.
Două personalităţi ce aparţin unor epoci diferite, acest lucru nefiind unicul care îi desparte. Orwell a fost un socialist convins şi aceasta se simte în „1984”. La rîndul său, Dostoievski nu se fereşte să critice foarte dur socialismul şi pericolul socialismului în „Idiotul”, fiind cunoscut faptul că Feodor Mihailovici era un monarhist convins, iar socialismul îl privea ca pe o ciumă ce va duce Rusia la pieire. Winston Smith, un om al patimii, un om al civilizaţiei materialismului, care deşi nu se poate ridica mai sus de emoţie în procesul de reflectare interioară, totuşi simte discomfortul unui absurd grotesc, unui spectacol de prost gust în care este impus să existe de către Partid şi Fratele cel Mare. Într-o lume în care dragostea este abolită, el vede în relaţiile sexuale cu Julia o revoltă împotriva sistemului infestat de dublugândire.
La nivel material, carnal, aici, în această viaţă, trebuie să existe o ieşire din cercul vicios, aceasta este patima. Smith este pe deplin produsul gândirii socialiste lipsite de Dumnezeu, materialiste, dar care simte o sete ontologică de libertate a sufletului. Sinuciderea nu i se pare cea mai rea ieşire din situaţie, chiar dacă de nedorit. E de menţionat fapta lui Dominique Venner care s-a împuşcat în incinta catedralei Notre-Dame din Paris la 21 mai 2013, astfel dorind să atragă atenţia asupra direcţiei greşite în care merge Franţa. O acţiune controversată, dar de ce nu, acest Dominique Venner ar putea fi un Winston Smith. Soluţia e în mediul exterior, e în acţiunile exterioare. Atunci cînd ţi se interzice să simţi, trebuie să simţi din plin. În fapt, pentru Smith, pasiunea este arma cu care luptă sau crede cel puţin că luptă, împotriva lumii bolnave în care este obligat să existe.
Spre diferenţă de Winston Smith, Mîşkin este rodul unei gândiri spirituale, a unei încercări de a găsi soluţii nu în exterior, nu prin exteriorizare, ci prin meditaţie profundă interioară. Dragostea lui Mîşkin e o Dragoste absolută, o Dragoste hristică. Revolta este în interior şi faţă de propriul suflet şi sălbăticie a patimilor. Mîşkin vede salvarea omului prin întoarcerea la originea sufletului, el depăşeşte limita emoţiei şi ajunge la spirit, acolo unde se nasc gîndurile, pasiunile şi faptele. Dacă Dominique Venner e un Smith, atunci de ce nu, mărturisitorii închisorilor comuniste din România despre viaţa cărora se vorbeşte tot mai mult şi a căror credinţă în Dumnezeu i-a ajutat nu doar să reziste celor mai teribile închisori comuniste, Reeducării şi torturilor de o monstruozitate inimaginabilă, ci şi să se perfecţioneze (dacă e să vorbim într-un limbaj modern) acceptând suferinţa, dar niciodată acceptînd sistemul, de ce nu ar fi ei un Mîşkin?! Dacă pentru Smith este accetabil a spune orice, dar a nu simţi ceea ce spui dacă ceea ce spui nu reprezintă ceea ce crezi cu adevărat, atunci pentru Mîşkin, ceea spui trebuie să corespundă cu ceea ce simţi şi crezi. Pentru Venner, sinuciderea este o cale, pentru mărturisitorii închisorilor comuniste nu este acceptabil ci înfruntă suferinţa având convingerea profundă a Dragostei Absolute.
Mîşkin la fel ca Smith – nu acceptă relativismul, altfel spus, dublugânditul, el este omul acţiunii absolute şi sincere. Acest absolutism al dragostei îl face idiot pentru o lume cu care nu este compatibil, la fel ca şi Winston Smith, iar acest lucru creează necesitatea de a fi lichidaţi prin ignorare, prin dispariţie nu doar fizică ci şi a oricărei amintiri a existenţei lor. Mîşkin e un idiot, deci nu trebuie să îl iei în serios, poţi să te amuzi, dar nu să şi îl iei în serios. Acest stigmat îl face mut într-o lume de surzi. Smith, la rândul său este un idiot, cel puţin asta încearcă să îl convingă O’Brain, iar memoria despre primul trebuie ştearsă din istorie, pentru că e nebun, desigur. Existenţa lui Mîşkin şi a lui W.Smith este un pericol la adresa rânduielii existente, un atentat la viaţa sistemului confortabil, de altfel, pentru majoritate.
Deci avem două personaje total diferite din două arii culturale şi spirituale diferite, unite poate doar prin titulatura nobilă. Smith este un funcţionar al Partidului, undeva între proli şi Partidul Interior, iar Mîşkin este un cneaz sărac, dar totuşi nu un om al plebei. Atît Orwell cât şi Dostoievski îşi susţin propria viziune criticând viziunea celuilalt, dar totuşi, dincolo de acest fapt curios şi pentru înţelegerea căruia ar fi nevoie nu doar de o pagină scrisă, atât Dostoievski cât şi Orwell au o trează înţelegere a degradării naturii umane reflectată în lumea exterioară. Poate că faza socialismului despre care vorbea Dostoievski este depăşită, dar o nouă fază începe, cea descrisă de Orwell. Desigur, acesta din urmă nu poate fi înţeles deplin fără „Ferma animalelor” în care, poate fără a vrea acest lucru, arată nu doar absurditatea Revoluţiei roşii, ci şi a tuturor revoluţiilor în numele celor mai frumoase idealuri; nu doar absurditatea Totalitarismului sovietic ci şi a democraţiei euro-americane cu ale sale valori relative, corectitudine politică şi tendinţa de globalizare, democraţie ce se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre 1984. Un nou socialism, de o nouă factură şi cu alte culori.
Big Brother is watching you!
Recenzie de Victor Răileanu pe toravic
