Într-o după-amiază cu miros de octombrie, am cunoscut-o pe Natalia. Natalia Gârbu este fotograf și un mix de spiritualitate, umor și gingășie. O fotografie nu trebuie să fie doar colorată și zâmbăreață, ne-a spus ea, dar trebuie să transmită și un mesaj.
În adolescență îi era greu să comunice și să se integreze în orice mediu nou, iar aparatul de fotografiat era umbra ei prin care transcendea în alte discuții, în oameni. Își fotografia prietenii prin baruri, iar amintirile acelor timpuri se regăsesc acum în colecția enormă a primelor încercări.
A făcut fotografie pe la școli de creație, după care și-a dorit să urmeze Academia de Arte. „Tu ai să mori de foame”, își amintește Natalia de vorbele tatălui său, în urma îndemnului căruia s-a trezit într-o clasă cu alți viitori contabili. „Primul semn după care mi-am dat seama că locul meu nu e aici a apărut în primul an de facultate. Eram la cursul de matematică superioară și îl citeam pe Kafka în ultima bancă. După mai multe observații, profesorul a venit, mi-a luat cartea și a aruncat-o peste geam. De atunci nu l-am mai citit pe Kafka, dar am înțeles, în același timp, că nu am ce căuta acolo.”
Modelele ei sunt oameni pe care fie îi simte foarte bine, fie înfățișarea lor face parte cumva din ideea pe care deja o avea în minte. Modelele pot fi întâlnite oriunde: „Într-o zi văzusem o fetiță ciudată. Era foarte diferită. Se ducea după pâine, pentru că am văzut-o și când se întorcea de la magazin. Avea vreo nouă ani, ochii albaștri și un păr foarte lung, îmbrăcată într-o rochie în stilul sec. XIX”, își amintește Natalia.
Suntem glod, suflet și răsărită
Ideea colajelor a apărut la Barcelona, în timpul Facultății de fotografie pe care a urmat-o timp de un an. A revenit în țară și a încercat să facă un soi de colaje politice, dar zice că nu-i sunt caracteristice, din păcate. „Mă interesează alte întrebări existențialiste, mai dramatice: dragostea, moartea, spre exemplu. Dragostea față de tot. E important să-ți iubești chiar și propria viață, se te iubești pe tine însuți. Să iubești e foarte complicat, pentru că asta înseamnă, de fapt, să dai fără să ceri ceva în schimb. Eu cred că dacă noi am învăța și am ști cum să iubim necondiționat, asta ne-ar salva.”
Barcelona a învățat-o să nu-i fie teamă de eșec și astfel, a lansat prima expoziție de colaje din Moldova, care transmitea un mesaj clar: „Suntem glod, suflet și răsărită”. De ce? „Pentru că așa am văzut eu realitatea, asta mi s-a întipărit în memorie în unul din tururile făcute prin țară împreună cu Ian Feldman, un bun prieten. Asta ne reprezintă.”
„Ideile vin din tine”
Barcelona i-a dat un fundament de cunoştinţe în domeniul fotografiei. Chiar din primul an, teoria este îmbinată cu practica și toate fotografiile sunt realizate pe peliculă. „Acolo am developat așa cum se obișnuia înainte. Am nimerit într-un univers paralel – o cameră roșie, unde eu şi colegii mei cream mici lumi din pelicule. Un subsol imens, muzică în urechi și momentul în care apărea fotografia pe o foaie albă – atunci simțeai procesul creării, atunci te puteai fi mai aproape de Dumnezeu.”
Experiența câștigată acolo a făcut-o să se întoarcă în țară mai puțin introvertită: „Am început să creez poduri și să-mi permit să încerc orice. Acolo a dispărut frica de eșec, o frică pe care Moldova ne-o dă în permanență. Am învățat să nu mă opresc. Este o lecție foarte importantă”.
Mozaicuri și Wonderland
Natalia investește acum creativitate și energie în proiectele pe care le are în derulare. A colindat țara în lung și în lat în căutare de mozaicuri. A adunat peste 150, dar ne povestește că mai are nevoie de documentarea istorică și poate eventuale interviuri cu câțiva din pictorii autori ai mozaicurilor. „Mozaicurile care mai există nu sunt valorificate. Oamenii nu apreciază câtă muncă s-a depus acolo. În sate sunt case de cultură care sunt integral acoperite cu mozaicuri.”
Wonderland este cel mai recent proiect fotografic al Nataliei, pe care îl face în parteneriat cu „Cocoșul roșu” și Muzeul Naţional de Etnografie. Lucrările din Wonderland reprezintă ceea ce îi lipsește acum: „Cred că prin acest proiect îmi recapăt, revăd, resimt feminitatea și legătura dintre mine și natură”. Proiectul a luat start la o tabără de creație în Carpați, iar acolo Natalia a înțeles că această legătură practic e ștearsă: „Cu cât mai mult evoluăm, cu atât mai departe suntem de noi înşine”
„Este important să-ți găsești un stil, să ai un mesaj și să înțelegi de ce faci asta”
Cel mai important în artă şi în fotografie în special, este să definești mesajul. Noi toți purtăm mesaje, noi toți avem ce spune, dar noi nu știm cum să spunem. Eu am ce spune, cum spun? Care e forma pe care o aleg? Un fotograf fără mesaj și cu tehnică bună este doar un meșteșugar, un executor.”
Nu și-ar face o echipă în acest sens, pentru că ăsta este, de fapt, un lucru cu tine însuți, astea sunt lecții de observație, ne-a spus ea, amintindu-și de un obiect minunat pe care l-a avut la facultate în Barcelona: „Eram învățați să fim conștienți de fiecare lucru pe care îl aveam în jur. Ți se pare că vezi, dar când faci trei pași după colț înțelegi, de fapt, că nu ai văzut nimic. Exercițiile respective sunt necesare și pentru viața fiecăruia. Trebuie să învățăm să nu fim prinși nici în trecut, nici în viitor, dar să fim conștienți de prezența noastră aici și acum”.
„Nu trebuie să ne luăm prea în serios”
„Ne dăm prea multă importanţă şi ne luăm prea în serios – iată ce ne împiedică să fim fericiţi. Dependenţa de păreri, de obiecte, de haine, stereotipuri, piedestaluri – ne încătuşează. Conştientizarea acestor lucruri duce la armonie şi pace. Iată spre ce trebuie să tindem.”
Putem și trebuie să ne creăm modele de viață, iar asta ar însemna să încercăm să luăm părțile care ne plac de la alți oameni și să încercăm să le folosim. „Îmi adun toți prietenii, iar suma calităților lor mă definește.”
Vrea să-și ducă la bun sfârșit proiectele. Vrea să facă Facultatea de Scenografie. Vrea să învețe să picteze.
∗∗∗
Acest material este publicat în cadrul Programului ONU „Femeile în politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, finanțat de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate în cadrul materialului aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Programului.
