Alina-Maria Țurcanu este studentă la Facultatea Limbi și Literaturi Străine la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău și colega noastră la #diez. Cu ocazia Zilei Profesorului, într-un articol de opinie, Alina ne împărtășește cum decurge prima interacțiune cu școala din altă perspectivă, cea de la catedră.
Toate drumurile m-au dus la pedagogie de când mă știu. La șapte ani, mă vedeam învățătoare. Le vedeam pe primele mele învățătoare îmbrăcate frumos, cu ochii strălucind de blândețe și grijă. Mi-am creat pe-atunci definiția mea proprie pentru profesia de învățător. Era ca un puzzle cam ușor de rezolvat: mă simțeam pe scenă ca peștele în apă, recitam poezii de la doi ani și le scriam de pe la șapte. Făceam actorie din clasa întâi și îmi plăcea să fiu în centrul atenției, să stau în capul mesei în zilele de sărbătoare și să nu mă opresc din recitat poezii, să mă joc cu intonațiile și să plâng la comandă.
Ecuația era simplă în ochii unui copil de 10 ani. Ce vrei să devii când vei fi mare? Învățătoare. În clasa a IX-a, m-am înscris la liceu în România. Voiam să mă autodepășesc și să vorbesc o româna curată, de prezentatoare TV, căci asta îmi doream să fac, mai nou. Ironia sorții este că mecanismul de repartizare mi-a ales o singură destinație, o singură școală, un colegiu pedagogic. La Cluj-Napoca. Visul meu de a studia la Filo la Iași s-a spulberat. Eram pusă față în față cu visul Alinei de 10 ani. Colegiu pedagogic… Ai vrut să te faci profesoară? Poftim ocazia!
Am acceptat această decizie a universului și m-am pornit la Cluj cu o doză enormă de amărăciune. Alina de 15 ani vedea pedagogia ca pe un drum în lucru, cu indicatorul de ocolire și triunghiul galben aprins care îmi spunea s-o iau pe o altă cale. Pedagogia nu se pupa deloc cu visul oricărui elev care învăța bine și își vedea viitorul strălucit, cu mulți bani și carieră înfloritoare. Drumul era în lucru, profesorii sunt mereu în luptă cu sistemul, cer salarii mai mari și se vaită că iată, iată se scurge ultima picătură de răbdare. Eram într-o clasă de fete, „fetele de la peda”. Din prima zi, ni se spunea că suntem viitoare învățătoare și că trebuie să avem grijă cum ne comportăm. Mă simțeam prinsă într-un azil de călugărițe și am revenit peste două săptămâni la liceul meu și la oamenii mei din Chișinău. Am negat orice legătură a mea cu pedagogia. Să fi fost și un soi de rușine?
Făceam meditații la engleză cu elevi în timpul liceului. O oră costa 50 de lei. O vedeam ca pe un hobby, ca pe un mod de a îmi câștiga bani de buzunar. Adoram ceea ce făceam, dar nu-mi permiteam să mă gândesc că ar putea fi profesia potrivită pentru mine. După toată această aventură, trei ani de liceu la profil umanist, pe parcursul cărora cochetam cu jurnalismul, și o încercare eșuată de a studia în Germania m-au adus la Universitatea Pedagogică din Chișinău, la Facultatea de Limbi Străine. Da, visul meu era foarte ambițios și nu s-a lăsat bătut de mine, mai degrabă de adolescenta din mine. În câteva luni, am realizat că mi-am găsit menirea în lume, cel puțin pentru o perioadă.
Acum, fiind în anul IV la Pedagogie, Ziua profesorului m-a găsit pentru prima dată în rol de profesoară. Le-am zis părinților mei să mă felicite, că merit. Este a doua noastră practică, m-a prins mai experimentată decât la prima, după câteva luni bune de lucru cu elevi, copii și adulți, la o școală privată de limbi străine. Mi se părea o nimica toată, puteam duce o lecție și în vis. Adevărul pe care nu l-am luat în calcul este că școala publică n-are nici pe departe același mediu ca o școală privată.
Știți, eu, de când fac practică, am un singur inamic – telefonul. Nu vreau să fac 40 de minute disciplină, strâns de telefoane și ținut de morală, ca mai apoi să îmi rămână doar cinci minute de lecție. Sunt în continuă încercare să rup acest ciclu de profesori triști și frustrați, să aduc un suflu nou, să zâmbesc, să glumesc și, precum am învățat la universitate, să le captez atenția elevilor la început de lecție și, în caz de nevoie, când îi văd plictisiți (a se citi „cu nasul în telefon”), să le dau mici energizers. Și asta în 45 de minute. Pe lângă toate acestea, mai verifici și tema pentru acasă, dar și predai patru pagini din manual.
Și în toate aceste 45 de minute ori te faci clovn în fața lor, îi privești disperat și îți dai sufletul având zeci de tentative de a-i distrage prin exerciții neobișnuite, ori faci promisiuni și avertizări false: „Îți iau telefonul data viitoare”, „Sun părinții”, „Pune telefonul pe masă”, „Închide gura că îți pun 2”. Sunt promisiuni false, pentru că nu le îndeplinești deseori. Și un profesor trebuie să se țină de promisiuni. Și un părinte la fel. Știți și singuri de ce. Dar atunci când gândul ți-e la planul de lecție, la disciplina în clasă, la subiectul pe care îl predai și la lucrările pe care trebuie să le verifici, uiți de acel Ion pentru care aceste predici sunt deja atât de comune, fiindcă el scuipă în cuvântul tău și continuă să se joace Brawl Stars. Iar eu nu am fost învățată să fac disciplină, îmi este incomod să bat cu pumnul în masă și să țip. Mi se pare jalnic. Eu vreau să predau limbi străine. De ce trebuie să îi spun cuiva cum să se comporte? Asta a fost cea mai grea lovitură pe care am primit-o.
Și mai faci o observație. Și iată 45 de minute au trecut, dar tu nici jumătate din lecție nu ai predat-o. Și te simți atât de obosită și neputincioasă. Te lupți între metodele ușoare și rapide, dar cu efect scurt, și cele noi și greu de adoptat, dar cu efect lung. E ca și parentingul cu blândețe. Mi-am luat angajamentul să fac pedagogie cu blândețe, să nu strig, să nu înjosesc elevii. E mult mai ușor să smulgi telefonul din mâna elevului sau să îl etichetezi urât pe cel care vorbește cu colegul de bancă, să îi trimiți după ușă și să îți continui lecția într-o ambianță liniștită. Ai înlăturat răul. Ai rezolvat problema. Oare asta este soluția pe termen lung? Nu. Am zis că vreau să fiu altfel, mi-am asumat asta.
În același timp, mintea îmi spune altceva: „Nu ai făcut pedagogie, nu ești pasionată de limbi străine ca să devii clovn”. Da, responsabilitatea noastră este să captăm atenția elevilor la început de lecție, atât. Eu lucrez mult la o lecție dinamică și mă consider un om interesant, dar se pare că nu suficient de interesant pentru o clasă de a X-a.
Și asta o spun eu, cu cinci lecții de predat pe săptămână. Și e temporar, în câteva săptămâni termin practica și nu știu dacă mai calc vreodată pragul unei școli publice. Întrebați un profesor cu peste 20 de lecții pe săptămână cum se simte. Reacția mea firească de fiecare dată când mă gândesc la problemele dintr-o școală de stat e să dau vina pe profesor: ei umilesc elevii, nu le mențin interesul față de obiect, pun prea mult accent pe disciplină și îi vor roboți fără de emoții. Pe cealaltă parte a monedei sunt elevii despre care am povestit mai sus. Cei care suferă în final sunt cei din primele bănci, care ascultă atent și vor să învețe, dar în loc de o lecție de engleză primesc una de disciplină, de care nu au nevoie.
Descrierea mea din CV spune așa: „Susțin puterea transformatoare a educației prin studiile mele în pedagogie și pasiunea mea pentru jurnalism. Obiectivul meu nu este doar de a instrui elevii, ci și de a le servi ca ghid, mentor și sursă de inspirație, încurajându-i să-și realizeze întregul potențial. Cred că limbile străine sunt un instrument-cheie pentru descoperirea de sine și pentru deschiderea orizontului de oportunități de dezvoltare”.
Cred în aceste cuvinte cu tot sufletul meu și am momente când nu vreau ca lecția să se termine, vreau să fiu cu ei, cu elevii mei, și să le transmit prin orele mele emoții din călătoriile pe care le-am făcut, să împărtășim experiențe și să învățăm unul de la celălalt. Nu există secundă când spăl vasele să nu ascult vreun podcast sau vreun videoclip de pe YouTube despre cele mai noi tipuri de predare a vocabularului sau cum să menții atenția adolescenților în timpul lecției. Sunt într-o goană constantă de învățare. Învăț să învăț pe alții, și asta se poate vedea prin istoria mea de căutări pe Google. Sunt gata să ofer totul, dar elevii trebuie să aibă dorința să primească.
Așa elevi vă doresc, dragi profesori. Când știi că audiența ta e interesată și așteaptă să vadă ce le-ai pregătit, când au setea asta de a învăța, atunci apare și inspirația, și bucuria de a preda, și ambiția de a te îmbunătăți, de a le oferi tot ce este mai bun.
Și aici revenim la faptul că elevii trebuie să aibă opțiunea de a-și selecta obiectele, și că manualele sunt depresive, dar asta e o altă poveste.
Felicitări, dragi colege și colegi!
