În acest articol îți povestesc istoriile a trei destinații unde am fost găzduită, toate pline de emoțiile, istoriile, descoperirile și aventurile unui mic suflet, adică eu, autoarea acestui articol. Am multe ce să-ți povestesc și multe cu ce să mă împărtășesc, așa că materialul va fi un long read. Îți sugerez să te relaxezi și să te lași condus de text printre rândurile de mai jos.
Te invit să-mi citești micul jurnal de călătorie. Dacă e prea mult pentru tine, atunci poți să-l citești pe capitole. Toate sunt individuale și capătă un sens aparte, exact ca episoadele din serialul Kaleidoscope.
Să începem!
Festivalul „Ia Mania” de la Holercani
Cum e să organizezi un festival într-o zonă rurală din Moldova
Atunci când plănuiam proiectul în echipă, știam că vrem să-l începem cu ceva superactiv, care să ne pună automat în priză și să ne seteze drumul de mai departe. Așa cum festivalul Ia Mania era în forfota pregătirilor, am vorbit cu persoanele responsabile și le-am propus să fiu voluntară la acest eveniment. La fiecare ediție, echipa organizatorică își pune o mare nădejde pe voluntarii recrutați pentru tot felul de sarcini legate de organizare. Astfel, aventura mea la Ia Mania a început cu o seară înainte de eveniment. Am fost nevoită să dorm la niște colegi de muncă pentru ca să reușesc să ajung la autobuzul de la ora 7.0. Acesta trebuia să plece cu toți voluntarii spre destinație.
În transport, am făcut cunoștință cu o voluntară care s-a dovedit a fi o urmăritoare #diez și care avusese o interacțiune cu unul dintre materialele mele. Aflând că eu sunt autoarea textului despre tânăra care iubește psihologia criminologică, a discutat cu mine despre subiectul materialului. Mi-a fost plăcut să aud o părere dintr-o parte a ceea ce eu văzusem total diferit. Andreea mi-a mai zis în dimineața aceea că există o căsuță bătrânească pe care vrea să o cumpere și să o restaureze când va acumula suficiente resurse financiare. Mi-a părut un gând special. De obicei, oamenii strâng bani ca să-i investească în lucruri noi, iar acum cineva îmi spune că vrea să ofere „viață” unei case vechi și părăsite și, pe lângă toate acestea, inițiativa venea din partea unei tinere.
Ajunsă la festival, primul lucru pe care l-am observat ori, mai bine spus, l-am auzit a fost un zumzet, dar nu de albini, ci un zumzet omenesc. Toți lucrau! Era o agitație mare, iar ca în orice stup de albini trebuie undeva să existe și albinele mame care dirijează tot acest proces. În cazul lor, acestea purtau rații, așa și le puteai diferenția. Într-un moment, am crezut că m-am întors în timp, la prima mea tabără de vară. În momentele în care exista câte un „lider” (вожатый) care trebuia să conducă o grămăjoară de copii care mereu doreau ceva să facă, dar nu știau mai exact ce, și atunci era el acolo să-i îndrume.
Cât am mai ajutat pe teritoriul festivalului, locația a început să prindă culoare. Mi s-a spus că multe persoane erau venite aici de joi pentru a începe pregătirile, pe când, de fapt, festivalul trebuia să înceapă sâmbătă. Astfel, eu și valul de voluntari veniți în acea dimineață am nimerit într-o abundență de activități și lucruri de rezolvat și trebuia să ținem pasul cu toții. Chiar și după sosirea oaspeților, lucrul nu se terminase. Mereu era ceva de adus, ceva de reparat, ceva de schimbat.
Eu am fost repartizată la standul de merch al Klumea, cei care au fost și organizatorii acestui eveniment. Aici am cunoscut-o pe Olga, verișoara artistei Marina Doroftei, despre care ulterior am aflat că e persoana care a făcut toate decorațiunile festivalului și doar mai târziu am realizat că ea este din orașul Strășeni ca și mine, iar mama ei și bunica mea lucrează împreună. Ce mică e lumea!
Cu Olga și „arta Marinei” am petrecut toată ziua. Am încercat să vând, să promovez și să interacționez cu oamenii care se apropiau de taraba noastră. Cu Olga am rămas prietene până la sfârșitul zilei. Ea m-a ajutat să cunosc mult mai multe despre acest festival. Mi-a povestit cum decursese până atunci munca, căci ea venise cu voluntarii încă de joi.
Un lucru pe care îmi place să-l fac în locurile aglomerate este să ascult în secret discuțiile străinilor. Astfel, o mai lăsam pe Olga din când în când singură la masă și mergeam să-mi strâng „perlele” pe care ulterior mi le puneam pe repeat în gândurile mele ori le scriam undeva. În timpul festivalului, mi-am notat trei fraze în telefon: „Uite, ce oameni frumoși vin la festival”, „Eu vreau să aduc frumusețe la țară, pentru că la oraș este destulă” și „Am făcut un covrig să cânte”. Pe ultima o consider cel mai amuzant lucru pe care l-am auzit vreodată.
„Uite, ce oameni frumoși vin la festival”
Le descifrez pe toate trei mai jos.
Într-adevăr, la acest festival îmi zburau ochii pe la toți cei care treceau pragul lui. În special spre toți cei care purtau frumoasa noastră ie, iar dacă mai vedeam o familie asortată în haine tradiționale, atunci inima mi se umplea de drăgălășenie. Frumusețea acestui eveniment erau OAMENII, atât oaspeții, cât și participanții (meșteșugarii, artiștii, comercianții).
„Eu vreau să aduc frumusețe la țară, pentru că la oraș este destulă”
Acestea cuvinte le-am auzit întâmplător de la Nata Albot, în timp ce discuta cu cineva. Aparent, pentru ea putea fi un lucru uzual să menționeze această frază, dar pentru mine a fost ceva la care am meditat. Felul cum a spus-o, ideea și însăși prezența acestei atitudini în lumea materială m-a impresionat. Un festival ca Ia Mania este dificil de organizat. În general, orice tip de festival este dificil să-l organizezi oriunde, dar mai ales în Moldova. Sunt foarte multe nuanțe logistice de rezolvat, de exemplu. Ca să aflu mai multe despre impactul festivalului Ia Mania asupra turismului rural al țării, am discutat cu Nata.
Ca să organizezi un eveniment pentru mii de oameni este nevoie de o echipă și, din fericire, noi o avem. Este nevoie de competențe diferite, pe comunicare, decor, organizare, logistică și finanțe și, din fericire, noi le avem. De asemenea, pot să spun că lucrul la un festival de o zi, cum este Ia Mania, începe cam cu șase luni în avans. Se creează dintâi identitatea vizuală, anul acesta este pasărea măiastră, după care se face un plan de comunicare, o prezentare pentru potențialii sponsori, se creează evenimentul și se începe comunicarea pentru a fi vândute biletele. Cu cât mai repede oamenii decid să cumpere un bilet, cu atât mai mari sunt șansele să primească spre final un eveniment bine organizat, fiindcă noi putem să ne facem estimările corect. Atunci când vedeți un eveniment bine organizat, să știți că aceasta este o muncă de luni de zile și asemenea evenimente sunt un soi de artizanat cu mare iscusință. Noi tare ne bucurăm că oamenilor le place, chiar dacă durează doar o singură zi, și ne bucurăm, pentru că știm cât de multă muncă a fost depusă pentru acest rezultat”, mi-a povestit Nata Albot, inițiatoarea și una dintre organizatorii de bază ai festivalului Ia Mania, într-o discuție pe care am avut-o rapid în timpul evenimentului.
În acest an, bugetul festivalului Ia Mania a fost de 75 000 de euro, sursele de finanțare fiind câțiva sponsori, parteneri și comunitatea de patroni.
Am revenit la Nata și mai târziu, după forfota festivalului, ca să aflăm mai multe despre planificarea acestuia. Mi-a zis că organizarea unui eveniment în zonele rurale ale Moldovei este cel mai greu lucru de pe pământ, deoarece Moldova este o țară fără infrastructură, iar un festival bine organizat, în primul rând, înseamnă o infrastructură bine pusă la punct.
Ce înseamnă asta? Asta înseamnă să ai acces la linii de electricitate puternice, să ai toalete, să deții spații de parcare, să existe un drum către locul evenimentului (în cazul unei ploi), să ai spații de umbră, zonă de camping. Nata mi-a spus că în Moldova, în acest moment, nu există niciun spațiu în zonele rurale care ar fi adaptat pentru evenimente de mii de oameni. Primul motiv ar fi probabilitatea că până acum nu a existat necesitatea pentru așa tip de activități, al doilea motiv ar fi faptul că nu a fost o voință locală ca cineva să amenajeze un spațiu pe lângă sat, așa încât să-l facă atractiv pentru organizatorii de evenimente și, în al treilea rând, este nevoie de investiții foarte mari pentru desfășurarea acestor evenimente.
„Este foarte, foarte greu, din punct de vedere infrastructural, să organizezi un festival de amploare, precum este Ia Mania, într-o zonă rurală. Când organizezi un eveniment în oraș și contractezi serviciile de acolo, costurile de transport și de logistică sunt mult mai reduse decât atunci când tu îi spui furnizorului de servicii să aducă, de exemplu, 40 de toalete la 55 de kilometri distanță. Imediat omul îți va pune o taxă mult mai înaltă pentru transport. Toate aceste costuri noi suntem nevoiți să le suportăm, ceea ce face festivalul foarte scump în organizare”, mi-a spus Nata.
Nata a mai menționat că în Moldova festivalurile, deocamdată, sunt evenimente cu o foarte înaltă rată de entuziasm și mai puțin profitabile. Totuși, ea crede că deseori ideile grozave au fost îngropate, deoarece oamenii sunt obosiți și dezamăgiți, aceste idei având nevoie mai mult de o recalibrare, configurare și de un nou salt ca să poată lua foc.
Festivalul Ia Mania are un impact pozitiv nu doar asupra satului Holercani, dar și asupra raionului Dubăsari în general, e de părerea organizatoarea. „În primul rând, în aceste regiuni începe să crească prețul terenurilor, căci devin tot mai interesante pentru oameni. Aceste evenimente sunt o oportunitate bună ca oamenii care au resurse financiare să iasă din oraș și să meargă prin țară și să vadă locuri noi, să le placă și să vrea să investească într-o pensiune, de exemplu.”
Din discuția pe care am avut-o cu ea, am înțeles că organizatorii întâmpină și dificultăți care sunt constante. „Din păcate, noi, de ani de zile, ne zbatem ca să avem cât mai mulți antreprenori din regiune și să nu-i aducem pe cei de la Chișinău. Este în interesul nostru, dar industria în sine se dezvoltă extrem de greu. Acum 10 ani, când porneam festivalul, nu știam pe cine să sun ca să vândă mâncare la eveniment, iar astăzi deja putem spune că la festival se adună tot mai mulți antreprenori care dezvoltă servicii de catering”, a menționat dânsa.
Nata a mai subliniat că festivaluri în Moldova avem suficiente, mai ales pe timp de vară, iar problema actuală ar fi nu cantitatea, ci calitatea acestora.
În acest an la Ia Mania au fost peste 150 de meșteșugari și producători locali și este prima dată când atâta lume este prezentă la festival. „Noi tot timpul încercăm să ne limităm la 100, dar cererea a fost foarte mare.” La fel, la eveniment au fost în jur de 30-40 de comercianți cu produse agroalimentare sau catering, de la apicultori, agricultori, patiseri, grătare până la bere și cocktailuri. De asemenea, au fost repartizate 9 000 de brățări care nu reprezintă doar biletele vândute, dar și accesul artiștilor, al personalului, al organizatorilor și al voluntarilor la eveniment.
„Am făcut un covrig să cânte”
Aceasta este o fraza care m-a distrat toată ziua, pe care am auzit-o de la un meșteșugar cu care am vorbit la festival. Este vorba despre Victor Rusu, pictor și artist plastic, care a venit la eveniment cu lucrările din ceramică realizate de către el, soția lui, dar și de cele patru fiice ale sale. Aceste sculpturi erau speciale! Pe lângă faptul că erau muzicale, aveau forme deosebite. Artistul și-a dat frâu liber imaginației și a reușit să facă „un covrig să cânte”, după cum a menționat dânsul.
Suntem familia Rusu din Chișinău. Sunt pictor, artist plastic și, de curând, ceramist. La Ia Mania am venit cu o invenție nouă, proprie. Am încercat să fac niște instrumente muzicale care nu au egal în lume, forma lor fiind absolut improvizată. Acestea cântă într-un fel foarte frumos și neobișnuit. Noi nu suntem meșteșugari, noi suntem artiști, deși cuvântul meșteșug tot face parte din sufletul nostru. Bunica mea țesea covoare, ștergare, croșeta și împletea. Bunelul meu era dogar, făcea butoaie și panere. Toate acestea au venit prin mai multe generații. Avem o plăcere deosebită de a inventa ceva, de a face ceva ce nu s-a mai văzut. Noi încercăm să inventăm niște tradiții noi, nu doar să le promovăm pe cele vechi. Pentru prima oară am încercat să fac un fel de ocarină, care este neobișnuită. Eu nu sunt muzician și nu știu toate notele pe care le produc instrumentele mele, acestea sunt improvizate de mine. Am încercat să inventez niște forme care nu înseamnă nimic, dar care sunt universale. Ele au forme care te pun pe gânduri, îți dau un imbold de a gândi. Sculpturile lucrate manual și șlefuite de mii de ori sunt făcute din argila extrasă de noi, aleasă de pietre. Noi încercăm să facem o artă care ar menține tradițiile noastre românești și care le-ar duce mai departe”, mi-a spus Victor.
La festival am înțeles că trecutul se poate contopi frumos cu prezentul. Vă explic. Nu-i chestiunea aceea banală pe care o auzim frecvent când cineva încearcă să amplifice ceva legat de tradiția noastră, dar un fenomen real care are spirit și „viață”. Într-un mod magic, elasticele, pandantivele, cerceii, păpușile, portmoneele realizate de către producătorii autohtoni în stil modern s-au contopit cu iele, covoarele, ulcioarele, vasele de lut ale meșteșugarilor. Nu a fost prea exagerat, nici prea simplu, a fost perfect, căci toți aveau același scop și vis.
La final de zi, prin forfota de oameni și gălăgie, am primit pe telefon un mesaj mult așteptat. Era de la colega mea Elena, care mi-a promis că mă duce la următoarea destinație din călătoria mea. Nu mă găsea, iar eu deja o căutam cu ochii prin mulțime. Eram fericită să văd un om pe care îl cunosc și care a venit să mă vadă și el pe mine. I-am sărit în brațe.
Împreună am setat GPS-ul către următoarea destinație, unde urma să primesc adăpost și am pornit la drum. Locația am găsit-o ușor, însă calea spre ea a fost cu peripeții, deci veselă! Navigatorul ne-a dus pe drumuri ciudate, nu pe strada principală, undeva prin păduri, dar cu priveliști foarte frumoase. Lanurile de grâu au fost companionii noștri perfecți. Până să ajung la destinație, am meditat puțin în mașină asupra experienței pe care o avusesem în ziua respectivă și am înțeles că pentru organizarea unui astfel de festival de o zi se lucrează jumătate de an în avans, iar munca este nu doar a unui om, dar a unei întregi echipe..
Valea Stâncii – o poveste cu zâne pe biciclete
La Valea Stâncii am ajuns după ora 18.00. Am fost întâmpinată de gazdele pensiunii. M-au cazat în camera de la al doilea etaj, care avea să-mi fie casă pentru următoarele zile. Am ieșit în curtea pensiunii și acolo am fost întâmpinată de o lună plină ce se ivea de după „muntele” stâncos ce se ridica din grădina pensiunii. Magic!
Dimineața a început neașteptat pentru mine. Atenția mea a fost captată de sunetul unor clopoței, care s-au adeverit a fi clopoțeii oițelor care pășteau lângă râulețul de lângă pensiune. Declar că în această călătorie am fost urmărită constant de cântecul unor clopoței. La festival, lângă taraba noastră, la fel, auzeam clopoțeii unor meșteșugari, care cântau în bătaia vântului. Deși nu am fost niciodată în Nepal, m-am simțit ca în templele budiste de acolo, pe care le-am văzut pe YouTube. La finalul călătoriei, la fel, în alte circumstanțe, am auzit și atunci clopoței. Oare ar putea acest sunet să devină un imn al Moldovei sau cel puțin un simbol al ei?
Așa a fost să fie că prima mea zi de la pensiune a fost duminică. Astfel, dimineața m-am trezit și cu bătaia clopotelor de la biserica din sat. Pe acestea le-am auzit pe parcursul întregii zile. Așadar, chiar în prima zi am înțeles că aici cel mai mult mi-a plăcut să muncesc și, concomitent, să mă odihnesc. Am reușit să lucrez atât în rând cu personalul pensiunii, cât și pentru mine personal. Aici este un loc perfect pentru cei care vor să-și creeze așa un combo între odihnă și muncă. Chiar vă sugerez! Pensiunea este dotată cu rețele de internet, are locuri și priveliști frumoase pe care le poți admira în timp ce lucrezi. De asemenea, pensiunea deține scaune comode pentru lucru și odihnă. Oriunde poți să-ți găsești locușorul tău perfect!
În aceeași zi, am cunoscut două turiste din Chișinău care mi-au povestit despre faptul că au ajuns întâmplător la această pensiune. Inițial, au dorit să plece la o altă locație, care se află în apropiere, dar acolo camera cu trei locuri nu era liberă, așa că au hotărât să încerce aici. Victoria și Ioana mi-au povestit că ele sunt nespus de încântate de noua lor descoperire, în special de micul lor voiaj de-a lungul râului Răut de lângă pensiune. „Aici te încarci”, mi-a spus una dintre ele.
La Valea Stâncii am făcut cunoștință și cu Cristina, o tânără de 16 ani în buletin, dar mult mai matură la gând, care mi-a devenit camaradă pe parcursul întregii mele șederi aici. Ea mi-a povestit totul despre satul Trebujeni și m-a ajutat să ajung în locuri frumoase despre care urmează să vă povestesc.
Mi s-a istorisit că satul Trebujeni este considerat a fi împărțit în două zone, Trebujenii Noi și Trebujenii Vechi. Eu m-am aflat în partea veche a satului. Potrivit istoriei, în această zonă cu vreo 50 de ani în urmă, mai multe case au avut de suferit în urma inundațiilor de lângă râu. Astfel, unii locuitori au fost nevoiți să se mute peste deal – parte care acum este numită Trebujenii Noi. La fel, satul Trebujeni, împreună cu satul Butuceni, formează cunoscutul Complex Turistic „Orheiul Vechi”.
Pensiunea Valea Stâncii a fost deschisă acum patru ani. Aici a fost casa părintească a proprietarei, Svetlana, care ulterior a decis să o transforme în pensiune. Iar ca acest vis să se realizeze, ea a muncit peste hotarele țării, după care ulterior a revenit acasă.
În una dintre zilele șederii mele la pensiune, am reușit să discut mai mult cu ea. Din motive personale, nu a putut fi prezentă fizic la Valea Stâncii, dar mi-a oferit un interviu online și ținea legătura cu mine. Am aflat că planifică să-și extindă pensiunea peste celălalt mal de râu și să dea în exploatare o altă casă veche din sat. Din discuția mea cu ea, am înțeles că o problemă majoră în procesul de gestionare a unei pensiuni într-o regiune rurală ar fi lipsa forței de muncă stabile. Posibil e o problemă generală la toți, indiferent de domeniul de ocupație, țară ori zonă.
„Experiența de a primi oaspeți la tine acasă este ceva frumos. Nu regret că am lăsat munca în altă țară și am revenit acasă. Mă simt fericită că am venit.”
În cele trei zile la Valea Stâncii, am reușit să cobor în beciul pensiunii, care are peste 300 de ani. Am făcut o plimbare pe lângă râul din apropiere, unde am văzut mai multe rățuște care se scăldau. Apropo, fauna din această zonă este foarte bogată. În perioada în care m-am aflat la pensiune, am reușit să întâlnesc o diversitate mare de animale și insecte: capre de stâncă, șopârle, oi, vaci și foarte multe insecte zburătoare. La fel, aici am avut parte de o experiență interesantă – am scos apă din fântâna din apropiere împreună cu fratele stăpânii de la pensiune, Sergiu. Fântâna este o sursă potabilă de apă pentru cel puțin trei familii din vecinătate.
Vreau să vă povestesc și despre cea mai memorabilă experiență din toată călătoria mea. În seara primei zile de la pensiune, împreună cu Cristina, fata despre care v-am spus mai sus, am plecat la cetatea ruinată din vârful dealului din Trebujeni. Cetatea datează încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, iar de la ea se arată o priveliște extraordinară spre sat. Atât noaptea, cât și în timpul zilei, aici este magic să admiri satul. Înarmate cu biciclete, ne-am urcat pe deal și am venit înapoi după o lungă discuție cu Cristina despre baștină, studii și, desigur, viață. M-am simțit ca în poveștile cu zâne și cosânzene, pe bicicletă și în bătaia vântului, în valsul foșnetului de frunze, sub clar de lună, coborâm amândouă cu viteză la vale, după ce anterior am simțit că am cucerit întreaga lume pe ruinele acelei cetăți.
Într-o zi m-am pornit și în două mici călătorii prin sat.
# Prima a fost în parcul din apropiere, unde poți găsi o punte ce te duce pe partea cealaltă a râului Răut. Aici am reușit să admir pensiunea de pe celălalt mal și am rămas, la fel, plăcut surprinsă.
# A doua călătorie a fost cu bicicleta prin sat, care m-a dus către peșterile din stânca de la sfârșitul satului, care reprezintă și un mic punct turistic din zonă pentru vizitatori. Bicicleta am luat-o de la pensiunea Valea Stâncii, aceasta este oferită gratuit oaspeților.
În timpul călătoriei mele cu bicicleta prin sat, am descoperit o casă mai specială care mi-a atras atenția. Aceasta era toată decorată și pictată. Persoanele care munceau alături mi-au povestit că gospodăria îi aparține unui localnic care de mai mulți ani își înfrumusețează casa în acest fel. Domnul nu e artist de profesie, dar deține arta în suflet.
Când aveam ocazia, mai vorbeam cu Cristina despre viața unui tânăr într-un sat turistic. Aceasta mi-a povestit că astfel de pensiuni oferă posibilități tinerilor de a pătrunde în lumea muncii fiind la ei acasă. Tot la Cristina am văzut un adevărat atașament de locul în care s-a născut. Ea mi-a povestit despre cum nu putea să consume apa din Chișinău atunci când se mutase pentru studii la colegiu și cum familia îi aducea canistre cu apă din Trebujeni la oraș. Subscriu aici! Apa din această zonă e „lecuitoare”, din prima zi am observat prospețimea ei. Tot Cristina mi-a povestit că vara nu are răbdare să se întoarcă acasă cât mai repede, de parcă aici ar fi altfel, ar fi o poveste despre care încă nu cunosc toți, dar nici nu trebuie.
Mi-am făcut și prieteni patrupezi la pensiune. Unul dintre ei este Leo, care distrează oaspeții pensiunii și este animăluțul Cristinei. Cu părere de rău, fotografii cu Leo nu am, însă am una cu un alt câine întâlnit aici.
Dimineața zilei de marți, care a fost și ultima zi la pensiune, am început-o cu noroc. Cu o seară înainte a plouat, iar dimineața devreme o ceață a cuprins tot teritoriul pensiunii. Astfel, din curte s-a putut observa un frumos peisaj cu ceață și dealurile stâncoase din zonă. Mi s-a spus că pe aici rar se întâmplă așa fenomene, deci e spre noroc!
În aceeași dimineață, am întâlnit o lucrătoare medicală care își sărbătorea ziua de naștere. A vrut o zi mai specială, așa că împreună cu iubitul ei au plecat la ora 6.0 pe dealurile de la Orheiul Vechi, care se află la 10 minute distanță de pensiune, pentru a întâlni răsăritul soarelui. Am discutat puțin cu ea și am aflat că a decis să-și întâmpine ziua de naștere în natură, deoarece are parte de mai multe momente traumatice în timpul serviciului. Cuplul făcea o scurtă călătorie de trei zile și în după-amiaza aceleiași zile urma să se îndrepte spre raionul Dubăsari. Pensiunea Valea Stâncii ei au găsit-o pe Booking.com.
Aici nu doar am admirat frumusețea din zonă, dar și am încercat activitățile de bază ale unei pensiuni, în calitate de voluntară. Din prima zi, am ajutat la muncile de pe lângă locație. Scopul acestora era să înțeleg cum funcționează o pensiune turistică din interior și ce dificultăți întâmpină, dar și motivul pentru care acestea sunt alternative turistice în țară.
Am ajutat la pregătirea camerelor pentru viitorii oaspeți, am șters pervazurile de pe teritoriul pensiunii, am călcat lenjeria de pat, am ajutat la bucătărie și am deservit oaspeții. Și acest lucru, să vă spun eu, nu-i foarte ușor, la fel ca multe alte activități pe care trebuie să le faci aici.
Am cunoscut și două familii din sat care prestează servicii pensiunii. E vorba despre producătorii locali. O familie comercializează carne de pui, iar cealaltă – produse lactate. Am discutat cu producătorii despre activitatea într-un sat turistic, despre provocările cu care se confruntă și despre întreținerea unei afaceri în zonă.
Anastasia și Feodosia sunt cele care furnizează carne de pui pensiunii. Afacerea o au de doi ani și doresc în continuare să o extindă. Au sub supraveghere 100 de pui. Mi-au povestit că au început să crească pui pentru familie, iar ulterior s-au gândit să facă ceva mai mare. Astfel, stăpâna a plecat peste hotare și apoi a revenit acasă doar cu acest gând. Au decis să ofere șansă acestei idei, pentru că însăși pensiunea Valea Stâncii avea necesitate de produse, iar ei o puteau acoperi.
A doua familie pe care am cunoscut-o este Babenco, care comercializează produse lactate. Producătorii au patru vaci, una dintre care a fătat recent. Toată familia este implicată în dezvoltarea micii afaceri, care este și o a doua sursă de venit. Ca în primul caz, stăpânii au lucrat peste hotare și ulterior au revenit acasă ca să „înceapă ceva”. Doresc să-și extindă afacerea. De asemenea, ei comercializează lapte nu doar pensiunii Valea Stâncii, dar și localnicilor din zonă.
Un alt moment interesant a fost și atunci când am stat la masă cu gazdele pensiunii. Am gustat vinul lor de casă, alb și roșu, iar la masă am avut ocazia să ascult istoriile bucătarelor din sat. Revenim, din nou, la obiceiul meu de a strânge frazele străinilor.
O mică Italie la Vadul lui Vodă, cu miros de pește proaspăt adus la mal
A treia parte din aventura mea a început cu taximetristul satului Trebujeni, Semion. Cu el am mers o oră până la următoarea destinație. Am aflat de la el că este măcelar de profesie. A profesat la Chișinău, după care a plecat pe mai mulți ani peste hotarele țării, unde a muncit tot în calitate de măcelar, și deja de mai mulți ani a revenit acasă, mai bine zis, a revenit la baștina sa pentru „toată frumusețea asta”. De la el mi-a rămas un cântec pe care în următoarele zile aveam să-l ascult nonstop. Îl atașez mai jos. Cine știe, poate o să vă placă și vouă.
Satul Bălăbănești face parte din raionul Criuleni și se află la 24 de kilometri distanță de Chișinău. Agropensiunea Bostaniada a fost înființată în vara anului 2020, exact în perioada pandemiei și aici se găzduiește cunoscutul festival Bostaniada. La sfârșitul materialului, o să vă povestesc mai mult despre acest eveniment.
Prima mea dimineață la pensiune a început cu o mică excursie pe teritoriul acesteia, care s-a adeverit a fi imens și cu multe „comori”. Aici am găsit o livadă cu pomi de mere, prune și cireșe, precum și un lan de levănțică, care deși nu era deja în sezonul ei, încă își păstra mirosul. Pe teritoriul pensiunii există și o scenă pe lac și foișoare din lemn pentru turiștii care doresc să petreacă timpul aici.
Cel mai mult la agropensiune mi-a plăcut lacul, care este impresionant. Am stat mult timp la umbră și l-am admirat. Am aflat că în acest lac se crește pește, care ulterior este utilizat la prepararea bucatelor, dar și care, la dorința vizitatorilor, poate fi pescuit. Există un preț pentru un kilogram, însă dacă vizitatorii nu doresc să-l ia cu ei acasă, îl pot lăsa pensiunii.
Și aici am coborât în cramă, unde de Anul Nou oamenii obișnuiesc să vină și să sărbătorească. La fel, am asistat la strângerea peștelui din plasa din lac. După cum am menționat, acest pește este servit oaspeților, iar eu am avut ocazia să-l gust. Pentru prima oară am încercat ciorbă de pește. A fost tare bună!
Cel mai distractiv moment din călătoria mea la Agropensiunea Bostaniada a fost scurtul meu voiaj cu barca pe lac. A fost foarte răcoritor, inspirațional și cu adrenalină! Gazdele au avut grijă ca eu să am o experiență comodă și sigură.
Pensiunea are și un loc mai special, care se numește Casa Mare. Aceasta poate fi închiriată de către turiști, iar ce o face deosebită este lejanca, pe care, iarna, stăpânii o încălzesc cu ajutorul focului pe care îl aprind în sobă. La etajul 2 al Casei Mari se deschide o priveliște foarte frumoasă spre lac. Gazdele încearcă să decoreze acest loc cu lucruri vechi păstrate de la bunicii lor. Astfel, aici am găsit o sovcă (ladă), unde cândva de demult oamenii își păstrau lucrurile.
Mi s-a spus că la pensiune vin foarte mulți turiști străini, inclusiv din Asia de Est. În weekend vin foarte mulți pescari, iar în timpul săptămânii se închiriază căsuțe.
Într-o dimineață, m-am trezit la ora 4.0. Am vrut să întâlnesc răsăritul soarelui. Mi s-a spus că la pensiune diminețile sunt foarte speciale. Și într-adevăr, priveliștea a fost una fermecătoare. Cât timp admiram cerul și răcoarea dimineții, pe lac am văzut două lebede, despre care ulterior am aflat că sunt, de fapt, pui de lebădă, fiindcă sunt de o culoare cenușiu deschisă și atunci mi-am amintit de povestea Rățușca cea urâtă. Tot la pensiune, pentru prima oară, am văzut atât de multe rândunele și atât de aproape.
Pe la 11.00, am fost să adun ouă de la găinile de la pensiune. Stăpânii, momentan, au în jur de 130 de păsări și urmează să mai aducă. Am vorbit cu domnul care este responsabil de ele și acesta mi-a zis că la un număr așa de mare de păsări este nevoie să verifici dacă sunt ouă cel puțin de trei ori pe zi. Mi-a zis că, dimineața, îi ia în jur de o oră să hrănească toate găinile.
Am avut ocazia să discut mai mult cu gazdele Agropensiunii Bostaniada, care mi-au povestit despre ideea înființării unei astfel de locații turistice, despre provocările pe care le întâmpină și despre procesul de gestionare a unei astfel de pensiuni. Țin să menționez că afacerea este una de familie, în care sunt implicați membrii acesteia, iar stăpânii mai au și un lucru de bază, locația fiind a doua sursă de venit. La pensiune activează în jur de 10 persoane regulat și personalul foarte frecvent se schimbă. Totuși, există și persoane care mi-au spus: „Am venit în glumă și am rămas aici datorită acestei frumuseți”.
„În orice domeniu există perioade în care intri într-o rutină și noi nu vrem să ajungem în aceste perioade, nu vreau să transformăm plăcerea în ceva ce trebuie să facem. La fel, întreținerea unei agropensiuni este un gen de activitate care implică foarte multă prezență, noi vedem și punctele slabe care sunt și avem nevoie mereu de un om de încredere care să gestioneze și să aibă grijă de locație. De asemenea, când planificăm o odihnă în afara țării, întotdeauna ne uităm după programul rezervărilor”, au menționat stăpânii agropensiunii, Victor și Diana.
Am observat că aici există o disciplină, iar treburile sunt zilnice. Eu am ajutat personalul pensiunii cu pregătirea Casei Mari pentru următorii oaspeți după ce vizitatorii anteriori au făcut check out. Am mai avut această experiență la pensiunea anterioară și în ambele cazuri se acordă o mare atenție la detalii în privința tuturor aspectelor: la întâmpinarea oaspeților, la pregătirea mâncării, la amenajarea foișoarelor etc. Cred că cele mai dificile momente în gestionarea unei pensiuni sunt lucrurile mărunte. Mereu ai ceva să tai, să astupi, să repari.
Tot aici, am avut ocazia să arunc pentru prima oară undița și să încerc să pescuiesc. Nu-i ușor să fii pescar. Eu nu aș putea, nu am atâta răbdare.
Vreau să mă opresc un pic mai mult și să vă povestesc la final despre festivalul Bostaniada, care reprezintă o mândrie a acestei pensiuni și, la fel, un punct turistic pentru mulți străini, dar și pentru oamenii noștri. Stăpânii au cumpărat brandul festivalului și l-au mutat aici, la Agropensiunea Bostaniada. Evenimentul inițial se desfășura la Lozova, însă deja de mai mulți ani se organizează pe teritoriul pensiunii. Stăpânii, Diana și Victor, gestionează procesul și au grijă ca totul și iasă bine. Dovlecii pe care îi văd oaspeții la festival sunt crescuți chiar de ei și sunt aduși aici. În acest an, festivalul va avea loc în perioada 23-24 septembrie.
Am documentat toată experiența mea și într-o serie de live-uri, pe care le făceam la finalul fiecărei zile. Le puteți vedea mai jos, glisând spre stânga.
Reflecții de final
Această experiență de șase zile pe care am avut-o a fost pentru mine una foarte productivă și importantă. Am învățat multe despre mine ca persoană și ca profesionistă. Am fost pusă în multe situații incomode sau chiar noi pentru mine, în care trebuia să reacționez spontan, dar am reușit să înfrunt și asta. În drum spre casă, mă gândeam ce om norocos sunt că am avut o astfel de oportunitate să descopăr centrul țării mele, deși doar o foarte mică părticică din ea, dar și acesta e un bun început! M-am bucurat de oamenii pe care i-am cunoscut și de priveliștile frumoase pe care le-am văzut.
Din discuțiile pe care le-am avut cu cei de la Klumea, cu Svetlana – proprietara pensiunii Valea Stâncii –, cu Victor și Diana – proprietarii Agropensiunii Bostaniada, am înțeles că este costisitor să întreții un loc turistic rural. Pentru mulți dintre ei acesta este al doilea job. Sunt cheltuieli multe, iar ceea ce-i face să continue este o pură pasiune și dorință de a face ceva frumos aici, la noi în țară. Astfel, ținând cont de mai mulți factori, am observat că prețurile la pensiuni ori festivaluri variază. Dacă până acum vedeam doar costul lor, acum știu și de ce achit această sumă.
Ce-i mai trebuie turismului rural din Moldova? Cred că doar OAMENI.
Elaborarea acestui articol a fost posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul USAID. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția USAID sau a Guvernului SUA.
