Zen Wei Lui se prezintă și se semnează în titrele peliculelor pe care le filmează ca Oscar Lui. S-a născut în Hong Kong, iar de fiecare dată când revine de acasă, aduce colegilor săi suvenire, dorind să împartă cu ei câte ceva din cultura sa. Își face lucrarea de licență la Școala de Film din Varșovia, Facultatea de Imagine și Postproducție. Între prieteni e un glumeț desăvârșit, iar pe platourile de filmare este un profesionist serios. Vă invit să faceți cunoștință cu Oscar și acasă al lui – Hong Kong.
De unde vin? E complicat. Hong Kong în China – un teritoriu sau o țară aparte? În 1997, Hong Kong a fost retrocedat autorităților chineze conform formulei „o țară, două sisteme”, după mai bine de 150 de ani de control britanic, după ce a obținut garanția că îi vor fi conservate sistemele, libertățile și modul de trai timp de, cel puțin, 50 de ani teoretic. Hong Kong ar trebui să revină total Republicii Chineze în 2047, dar asta e o întrebare delicată. Astăzi, oficial, Regiunea Administrativă Specială Hong Kong este o regiune autonomă a Chinei. Pentru mine e doar un loc. Avem propriul steag, propriul pașaport, propria valută (dolarul hongkonghez), un șef executiv al statului, care oricum trebuie aprobat de guvernul de la Beijing. Pentru a călători din Hong Kong în China, eu folosesc un permis de călătorie. În Hong Kong nu sunt mulți chinezi, dar sunt mulți turiști.
Turiștii vizitează Piața Femeilor (Ladies Market), care se află într-un cartier ca un labirint de străzi înguste – Mong Kok –, unde pot explora culori, texturi, mirosuri, prețuri și unde pot găsi tot felul de flecuștețe. Marele Buddha este o statuie de bronz gigantică, aproape echivalentul statuii lui Iisus în Rio de Janeiro. Insulele hongkongheze trebuie numaidecât vizitate, la fel și templele, orașul de noapte, simbolicii urși panda și… metrourile.
Apropo, Hong Kong are cel mai bun sistem de metrou din lume. Sunt aproximativ 159 de stații de metrou, multe dintre ele fiind chiar centre comerciale. Transportul vine rapid, e comod, curat, modern, bine organizat, cu direcții clare, cu conexiune la internet. E scump, dar investițiile sunt vizibile. În oraș, traficul e mare, sunt multe mașini, biciclete foarte puține, nici măcar trotinetele care se închiriază nu au fost bine primite din cauza sistemului de metrou bine organizat. Lumea circulă cu feribotul sau cu barca spre insule. Mai sunt tramvaie, unele chiar cu două etaje, autobuze, microbuze, trenuri.
Deși limbile oficiale sunt chineza și engleza, dominantă e limba cantoneză, pe care o vorbesc eu și majoritatea populației. Cantoneza și mandarina au niște cuvinte similare, dar sunt limbi complet diferite, cu alfabete diferite. Pot vorbi și înțelege chineza, dar nu o pot scrie sau citi. În general, în Hong Kong tot mai mulți tineri vorbesc doar engleza, mai puțin cantoneza și aproape deloc mandarina.
Am studiat la o școală privată cu predare în engleză, iar comunicarea în cantoneză nu era încurajată. Chiar și mandarina ne era predată în engleză de către o profesoară din Anglia. În ultimii ani, tot mai puțini copii vorbesc limba maternă, de aceea acum se mai permite comunicarea în cantoneză, dar doar în pauze.
Eu am absolvit o școală privată din Hong Kong acum opt ani, așa că poate anumite lucruri s-au mai schimbat de atunci. Școlile publice, care se mai numesc locale, sunt gratuite. Acolo sistemul de educație e mai aproape de cel chinezesc, dacă îl pot numi așa, iar în cele private sau internaționale, acesta e inspirat de sistemul vestic. Primele șase clase sunt cele primare, iar liceul e din clasa a VII-a până într-a XIII-a. Din clasa a VII-a până în a X-a, am avut lecții obligatorii de teatru, iar în clasa a XI-a am avut opțiunea de a alege un obiect școlar în care să ne specializăm, cum ar fi matematica avansată, biologia, germana, franceza, spaniola, arta, teatrul etc. La școlile internaționale, sistemul de notare era format din cifre (1-5, 5 fiind nota maximă) și litere (A-F, A fiind nota maximă).
Certificatele de absolvire a unei școli private sunt mai bine recunoscute la universități, chiar dacă la școlile publice predarea, în special a științelor reale, e mult mai intensă. După clasa a XI-a, elevii aleg să se pregătească să susțină fie bacalaureatul internațional, fie A-levels, fie BTEC – un examen vocațional pentru cei ce știu deja în ce domeniu vor să își continue studiile. E un examen considerat mai ușor decât celelalte, dar acesta nu e unicul motiv pentru care am ales să îl susțin.
Până a ajunge în Varșovia, am avut o întreagă epopee cu studiile universitare. De obicei, după ce absolvă liceul sau colegiul, elevul se înscrie la maximum cinci universități. La trei dintre ele am fost respins, la alta nu observasem la timp că am trecut în etapa următoare, iar la ultima am fost în sfârșit acceptat. Nu m-am regăsit în studiile de acolo, așa că am luat un an liber să mă pregătesc de examenele SAT, un examen internațional de evaluare. Mulți dintre prietenii mei au plecat la studii peste hotare, majoritatea în Anglia, Statele Unite ale Americii, Australia sau unde mai au rude. Eu am ales să studiez film, iar în Hong Kong unica opțiune pe care o aveam era o academie de arte, dar care e mai degrabă destinată celor ce vor să lucreze în televiziune, nu în cinematografie. Am plecat în Țara Galilor, unde am studiat film timp de doi ani și am cunoscut-o pe prietena mea, care e poloneză. Am venit împreună în Polonia și, în sfârșit, m-am regăsit aici, la Școala de Film din Varșovia. Atitudinea polonezilor față de film e foarte serioasă, cunoștințele mele în cinematografie au crescut mult, am parte de mai multă practică. Iar Polonia… îmi place, încă nu ne-am certat.
Unul dintre șocurile mele culturale în Polonia a fost să observ cât de puțină lume vorbește engleza. În Hong Kong, majoritatea bunicuțelor înțeleg engleza. Prietena mea spune că polonezii pur și simplu sunt rușinați să o vorbească de frică să nu facă greșeli. Fiind copil, am călătorit prin multe țări calde – Spania, Italia, Franța –, iar lumea europeană mi se părea foarte prietenoasă, aici însă lumea pare uneori rece. Știu că dincolo de aparențe se ascund oameni simpatici.
Ce m-a mai mirat în Polonia a fost faptul că înmormântările se organizează foarte rapid. În Hong Kong, trecerea în neființă e un adevărat scenariu de film. Există morgi cu răcitoare, unde cadavrele stau câteva săptămâni sau chiar luni până când familia – dacă e superstițioasă, iar majoritatea honkonghezilor sunt –, cu ajutorul unui maestru în feng shui, decide o dată potrivită, ale cărei numere se potrivesc. Funerariile durează două-trei zile într-o instituție specializată, unde sunt mai multe ceremonii simultan, la etaje diferite. Familia apropiată decedatului se îmbracă în alb, iar fiii sau fiicele – în haine tradiționale. Se construiește un pod de hârtie dintre „viață” și „viața de dincolo”. Niște preoți trec o păpușă din hârtie pe pod, ceea ce simbolizează trecerea în neființă. Ulterior, pe acoperișul acestei clădiri se dă foc la diverse obiecte din hârtie pentru ca răposatul să aibă de toate în viața de dincolo. De exemplu, se ard bani din hârtie, mașini, mâncare, case, telefoane, chiar și televizoare, aspiratoare, figuri ale animalelor de companie, haine, bijuterii, orice solicită familia, totul din hârtie. E un gest de dragoste și respect.
Aici este un scurt videoclip explicativ despre această tradiție.
Despre sărbătorile naționale colorate și gălăgioase
Tin Hau o sărbătoare a zeilor, lumea se roagă pentru noroc, bunăstare și, evident, bani. Numele vine de la zeița mării, care protejează pescarii și marinarii, iar de ziua nașterii ei, în aprilie sau uneori în mai, se organizează unul dintre cele mai importante și colorate festivaluri, cu muzică, spectacole, mâncare, decorațiuni, costume, parade, dansuri cu lei, dragoni sau unicorni, multă gălăgie.
De ziua lui Buddha, tot prin aprilie sau mai, pe insula Cheung Chau se organizează un festival cu același nume, unde participanții se cațără pe turnuri din chifle de aproximativ 18 metri înălțime, întrecându-se să ajungă în vârf. La coborâre, aceștia trebuie să colecteze chiflele.
Anul Nou chinezesc e una dintre cele mai importante sărbători și una dintre preferatele mele, pentru că rudele oferă bani în plicuri roșii celor mici și tinerilor necăsătoriți. Începe în prima zi a primei luni din calendarul chinezesc. De exemplu, anul acesta a fost pe 22 ianuarie. Familia numeroasă, de la 20 la 100 de oameni, se adună la un restaurant, stau la masă, fac cunoștință cu rudele de gradul VII.
Fiecare hongkonghez are în bucătărie sos de soia: dulce, negru, cu aromă de ciuperci, de pește, de fructe de mare, de toate tipurile. La o masă tipică a unei familii hongkongheze ar fi un bol mare cu orez fiert și câteva feluri de mâncare: pește sau carne, legume la aburi, ouă gătite în diverse moduri, mâncăruri tradiționale, cum ar fi găluște chinezești, creme de brânză, chifle pufoase. Supele se regăsesc mai rar pe mese, iar salatele – aproape deloc. Totul e servit la comun, iar fiecare își pune câte ceva în propria farfurie, cu bețișoarele, evident. În Hong Kong găsești tot felul de bucate internaționale care au influențat și gastronomia autohtonă. De exemplu, de sărbători, bucătăresele angajate gătesc ceva tradițional din țările lor. Deserturi nu prea se consumă, rareori mâncăm bomboane învelite în foițe de orez. Echivalentul la „hai la o cafea” e „hai la un ceai și ceva mâncare pe aburi”. Această cultură cantoneză se numește Yum Cha, unde lumea se întâlnește să vorbească, să bea ceai și să consume mâncare la aburi din coșuri din bambus. Iar faptul că mâncăm încet nu e un mit, asta contribuie la o digestie mai bună.
Cele mai mari probleme din Hong Kong, după părerea mea
Hong Kong e foarte internațional, toată lumea e tratată egal. Totuși, cred că există o doză de discriminare față de servitorii, dădacele, menajerele din țările lumii a treia – Indonezia, Nepal, Filipine –, care vin în Hong Kong pentru salarii mai mari. Aproape fiecare familie are un ajutor pe lângă casă din aceste țări, cineva care se ocupă de treburile casnice, de mâncare, de curățenie sau chiar are grijă de copii. Din păcate, în majoritatea cazurilor, familiile nu tratează aceste persoane respectuos – le oferă o cameră extrem de mică, aplică uneori chiar violența. Mi-ar plăcea să fac un film despre menajerele din Hong Kong, să le mulțumesc pentru dedicație, grijă și pentru tot efortul depus; să onorez și țările din care acestea vin.
În Hong Kong locuiesc șapte milioane de oameni, iar prețurile, mai ales la chirii, sunt foarte mari. Mulți tineri încă trăiesc cu părinții lor sau chiar în containere de transport maritim adaptate ca mici apartamente. Chiar dacă statul e conștient de această problemă, în Hong Kong, feng shuiul joacă un rol foarte important, ceea ce nu permite construirea blocurilor locative oriunde, fiind și un mare respect pentru natură, munți, ape. Până și cimitirele sau templele cu urmele cu cenușă ale celor incinerați sunt aglomerate.
Recomandări de film și literatură hongkongheză
Dacă vorbesc cu cineva despre cinematografia națională, în dialog răsar numele Wong Kar Wai, Jackie Chan sau Bruce Lee, toți originari din Hong Kong. Pentru mine e important să îl adaug în această listă și pe Stephen Chow, un regizor, producător, actor de comedie – uneori toate simultan – care a avut un mare impact în cinematografia hongkongheză. A realizat pelicule emblematice, dar nu e atât de cunoscut din cauza faptului că filmele de comedie nu sunt tocmai considerate valoroase. Câteva dintre titlurile semnate de el sunt: Kung Fu Hustle („Kung Fu la grămadă”), King of Comedy („Regele comediei”) etc.
Aici este trailerul filmului Kung Fu Hustle.
Din literatură, aș recomanda Gweilo: Memories of a Hong Kong Childhood – o autobiografie a autorului Marin Booth.
Dacă aș face un film despre Hong Kong, aș crea trei protagoniști – pe cineva din clasa de jos, pe cineva din clasa de mijloc și pe cineva din elită – și aș arăta o zi din viața fiecăruia, ce activități au, ce mănâncă, ce îi înconjoară. Cineva ar lua micul dejun la o gheretă din piață, cineva în grabă la o cafenea, cineva ar fi adus cu șoferul personal la un restaurant scump. Aș arăta haosul orașului, aglomerația, graba, gălăgia și diferențele dintre oameni într-un spațiu gri și înnorat.
EVM: „Vrei să adaugi ceva de încheiere?”
Zen Wei Lui: „Când va fi gata articolul? Abia aștept să fiu faimos în Moldova!”
