Valeria Saculțanu s-a născut lângă Prut, în inima orașului Ungheni. A studiat la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” până în clasa a IV-a și a absolvit liceul francofon din aceeași localitate – Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din Ungheni. Pe parcursul a trei ani a gustat din Facultatea de Economie Mondială și Relații Internaționale, ASEM, iar la moment studiază la USM, la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării. Lucreză ca machetatoare și este colegă de redacție la revista „Roua Stelară”. În anul 2022, a publicat cartea „Amprentele Moldovei”, alte două cărți ale ei așteptând la moment pe raft timpul potrivit pentru a fi făcute publice.
– Cum se nasc poetele?
– A fi poet este o menire, deci „poetul” meu interior s-a născut odată cu mine, însă această latură am descoperit-o în timp. Dar vreau să vă spun că și mama mea scrie poezie, are și-o carte – „Mărgăritare sufletești” –, deci, pentru mine, poezia este și o moștenire.
– Cum sună istoria primei tale poezii?
– Eu nu am știut că pot simți arta poeziei pe când eram mică ori măcar să-mi dau seama că-mi place. Însă, recunosc, am avut câteva încercări în primii ani de școală, care au sfârșit prin nescrierea poeziei, din cauza lipsei bagajului de cuvinte. Însă, odată cu scurgerea timpului și cu lecturile, am scris prima mea poezie adevărată (cum iubesc eu să-i zic) la 18-19 ani. Tema este previzibilă, dezamăgirea în iubire și speranța unei iubiri curate.
– Cine îți șoptește versurile?
– Îmi șoptește gândul, iar gândul e șoptit de divinitate. Problema este alta – dacă gândul este curat, iar pentru a fi curat, ar trebui să trăim în mod corect. Mulți pot spune că acest cuvânt „corect” este interpretativ/subiectiv, cred că e o prostie afirmația asta, deoarece, în adâncul nostru mereu știm ce e corect și ce nu, iar pentru a face o balanță corectă, este nevoie, iarăși, să trăim în mod curat. Nimic mai simplu. Deci, pentru a scrie o poezie care să ajute, trebuie să te purifici sufletește, trupește, mental, iar poezia, fiind o îngăduire divină, vine când trebuie: fie noapte sau zi…
tu aveai darul
tu aveai darul
să mă faci
cel mai fericit copil
şi cel mai nefericit îndrăgostit
ai reușit să trezești în mine
îngerii și demonii
care mâncau la o masă
și își zâmbeau cu jenă
să nu se deranjeze
– Despre ce sunt poeziile tale și cum au evoluat acestea în timp?
– Acum, poezia mea nu mai este cum era la 18-19 ani, a trecut destul de mult timp de atunci și, odată cu mine, s-a cizelat și ea. Acum… poezia mea s-a maturizat și a devenit mai profundă. Înainte, dacă scriam doar despre iubire și dezamăgire, acum scriu poezie despre legătura cu sinele, despre firea omenească… despre durere, iubirea față de natură, iubirea ca sentiment sublim, deznădejde, dezlănțuirea de trup, tristețe, dezamăgire, divinitate și, uneori, situațiile mai puțin comice, însă, descrise cu umor.
– Poezia distruge? Dacă da, atunci de ce ne place și continuăm să o scriem?
– Scrisul poate distruge, poate vindeca, însă, dacă e să vorbim anume despre „distrugere”, aș putea spune că scrisul îți ia foarte multă energie, putere. S-a întâmplat în viața mea să am momente când îmi era frică să scriu poezia care îmi venea ca o buturugă peste ceafă. Pot să explic de ce… Deoarece, poezia ce dorea să se nască atingea o temă sensibilă. O frică interioară și oarecum îmi era teamă să scriu acea poezie, ori poate să recunosc acel adevăr ce venea odată cu poezia, fiindcă gândul că s-ar fi putut îndeplini „prorocirea” mă neliniștea. Cumva simțeam că aș putea să-mi scriu viitorul prin poezie și acum sunt foarte atentă la ceea ce scriu, deși, recunosc, aceasta poate distruge și o parte a autenticității în poezie, însă, la etapa de dezvoltare pe care o am la moment, pentru mine este foarte importantă liniștea sufletească, iar ceea ce-mi face rău, se lichidează. Însă, cu toate acestea, consider că poezia este cea mai înaltă formă de expresie și, fără de ea, mie personal mi-ar fi fost trist, căci găsesc în ea un prieten care îmi dă putere și alinare. De asemenea, scrisul te poate distruge dacă nu-l scrii…
– Există o Valeria din viața de zi cu zi și o Valeria altfel, atunci când scrie?
– Sunt o balanță, însă nu zic aceasta ca să dau de înțeles că balansez, chiar dacă nu exclud nici această ipoteză, menționez acest lucru pentru a spune că eu mă schimb în funcție de situație. Sinceritatea, blândețea, iubirea este tratată la mine cu sinceritate, blândețe și iubire, însă răutatea, ipocrizia și nedreptatea este tratată uneori cu înțelegere, însă deseori cu duritate. Nu suport murdăria și tot ceea ce nu-i curat. Asta e Valeria de zi cu zi! Cred că acest fel de a fi este împrumutat de la tatăl meu. Dreptatea îmi este în sânge și încerc să fac o balanță corectă mereu, tatăl meu fiind, la fel, balanță. Pe cât de blândă pot fi, blajină, pe atât de dură, în funcție de situație. Dură, adică și neclintită corectă. De asemenea, dacă ne reîntoarcem la poezie… Poezia mea poate fi pe cât de gingașă, moale, cuminte, pe atât de tăioasă, sinceră și adevărată. Asta deja depinde de ceea ce m-a inspirat să scriu acea poezie: ori din cauza unei situații greșite (din punctul meu de vedere), ori datorită unei întâmplări frumoase. Atunci când scriu poezie se trezește în mine o mare sensibilitate și o mare putere. Deci, tot eu nu devin alt om scriind poezie, nu mă schimb brusc, sunt tot aceeași, doar că atunci când scriu, mă simt mult mai sensibilă, mult mai puternică. Poezia multiplică ceea ce este deja în mine.
– A fi poet este egal doar cu a scrie? În general, din ce e plămădită o fire artistică?
– Frumoasă întrebare „din ce e plămădită o fire artistică?”. Eu aș adăuga la sfârșitul întrebării „adevărată”. Deci, din ce e plămădită o fire artistică adevărată? Din multă pasiune, curățenie sufletească și trupească, sacrificiu, mult curaj, talent și foarte multă muncă. A fi poet înseamnă a trăi cuvântul și prin cuvânt.
– Ai pomenit de mai multe ori în interviuri că încerci să rămâi OM. Ce înseamnă pentru tine faptul de a fi om? N-ar fi mai bine ca oamenii să tindă a fi poeți, decât poeții – oameni?
– Eu consider că la fundamentul fiecărui drum pe care l-ai ales, fie că ești contabil, medic ori poet, trebuie să fii, în primul rând, OM. Prin substantivul „om” care poate fi interpretat foarte superficial, am în vedere toate trăsăturile care-l caracterizează pe om: blândețe, compasiune, iertare, smerenie… Deci, am în vedere anumite trăsături interioare înalte care se rezumă prin cuvântul simplu „om”.
– Prin ce e puternic poetul?
– Poetul e puternic prin cuvânt.
mășcatele frunze
foșnesc în bătăi
geamul răsună
tropăiala ploii
păsările zboară
scuturându-și aripile
de nesătula ploaie
care își deschide
brațele pământului
și roadelor sale
cântă furtuna
doar oamenii stau
ascunși cu cât natura
e mai gălăgioasă
cu atât mai mult mi se
odihnește
sufletul
– Afirmai într-un interviu că oamenii care nu știu cine sunt nu pot crea. Fapt cu care eu sunt doar parțial de acord, fiindcă unele lucruri despre noi înșine nu le vom percepe probabil niciodată. Astfel, cât de important e ca o persoană să cunoască cine este?
– Foarte mult contează în ce context am spus aceste cuvinte, și dacă le luăm la general, sunt foarte interpretative. În primul rând, pot spune că a ști cine ești, cel puțin pentru mine, nu înseamnă să cunosc mai multe despre ceea ce iubesc, ori ceea ce nu iubesc sau ce mi-aș dori și ce nu mi-aș dori.
A ști cine ești pentru mine, în primul rând, înseamnă să cunoști latura ta identitară, rădăcinile tale, strămoșii tăi, limba ta, pământul tău, istoria neamului tău. Noi trebuie să știm cine suntem, ca să putem merge mai departe… drepți ca stâlpii! Or, dacă nu cunoști la nivel interior unde îți sunt rădăcinile, vei căuta mereu o apă străină care să-ți adape acele rădăcini, care, mai apoi, devin baza acelor lăstari: ceea ce iubesc și ceea ce nu iubesc, ceea ce-mi doresc și nu-mi doresc. Aceasta a fost prima fază – a cunoașterii. Cea de-a doua ar fi – cine suntem ca oameni: ce ne place și ce nu, care sunt preferințele noastre (profesie, hobbyuri, alegeri), iar a treia, însă nu cea din urmă, este cea mai profundă – cunoașterea noastră ca ființe pe pământ la nivel energetic și la nivel de menire. De ce am ales să vorbesc, în primul rând, despre cunoașterea identitară și cunoașterea personală, însă la urmă de suflet, deoarece noi suntem legați foarte mult de trup și pentru ca să poți ajunge la partea sufletească, este foarte important să te poți identifica la nivel pământean, să zic așa, iar apoi să râvnești la acea lumină, curățenie…
– Știu că ai publicat mai multe cărți. Ne poți oferi oarecare detalii? Ce subiecte ai abordat? Cine/ce te-a inspirat în a le scrie?
– Am scris deocamdată o carte fizic și alte două cărți… încă ascunse de ochiul cititorului. Prima carte tipărită, nu și scrisă, este chiar o metaforă a tot ceea ce cred, după cum am menționat mai înainte ce înseamnă pentru mine cunoaștere identitară, cunoaștere personală și cea sufletească. Deci, cartea „Amprentele Moldovei” este despre Republica Moldova și pentru oamenii care iubesc această țară ori care și-ar dori să o cunoască, iar despre celelalte două o să vorbesc când o să fie tipărite. Le-am mai lăsat să dospească. M-a inspirat… hmm, neputința de a nu scrie.
– Ce emoții ai simțit după publicarea primei cărți?
– Am crezut că o să trăiesc fericirea sublimă și o împlinire personală, însă am simțit, dimpotrivă, mai multă responsabilitate pentru ceea ce urmează să public.
– Cât de greu este în Moldova să publici o carte și care sunt factorii-cheie în realizarea acestui obiectiv?
– În Moldova nu este greu să publici o carte. Să o scrii – da, necesită multă dăruire de sine, însă anume să o tipărești este mai ușor. Vorbesc la nivel tehnic, căci lucrez cu mai multe edituri ca și machetator și sunt familiarizată cu editarea unei cărți cap-coadă. De ce nu este greu? Deoarece, sunt edituri ce te pot ajuta să o publici: redactori, tehnoredactori, machetatori care te îndrumă în tot acest proces. Problema este alta, dacă tu simți cu adevărat că această carte, oricare ar fi ea, a ajuns la nivelul de maturitate care tu, ca poet/prozator, simți că ar trebui să fie. Este o mare responsabilitate să publici o carte.
– Poți face bani din cărți pe piața din Republica Moldova?
– Arta tot este un job, scrisul la fel, deoarece presupune foarte multă muncă. Prin urmare, după munca depusă, poți să strângi și acești „lauri” care presupun bani, însă eu consider că cel mai mare laur pentru un scriitor este să-și găsească cititorii, iar banii vin ca un bonus ce îți facilitează viața.
am dat sufletul vântului
pentru o vreme
și sper să mi-l întoarcă-napoi
dacă o să mă întrebe cineva
pe ce l-am dat
i-aș spune că l-am dat
ca să-l ducă
mai departe
să se odihnească
căci nu a fost un târg
vânzare-cumpărare
a fost o rugăminte disperată
pentru a mă odihni
de mine
– Ai fost plecată o perioadă peste hotare. De ce te-ai întors?
– Da… înainte. Veneam doar pe două, trei luni în Moldova și altele opt eram plecată, acum e invers. M-am întors, deoarece menirea mea este legată de Moldova.
– Ce ți-a plăcut în Anglia și de ce nu te-ai putut despărți în Moldova?
– Hmm… Mi-a plăcut că oamenii nu au treabă cu tine și poți merge pe drumul tău fără ca cineva să te deranjeze cu păreri/sfaturi de viață pe care nu le-ai cerut. Iar dacă e să vorbesc despre Moldova, cred că oamenii dragi îmi lipseau cel mai mult.
– Peste hotare versurile se adună altfel?
– Peste hotare, practic, n-am scris deloc. Cel mai mult scriu când sunt acasă.
– Ai finalizat liceul la profil real și ai urmat o facultate care ține de acest profil. Într-un interviu ai descris această perioadă ca fiind una extrem de dificilă. De ce nu ai plecat să studiezi deodată într-un domeniu aproape de sufletul tău?
– Da, a fost o perioadă mai tumultuoasă în viața mea. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că toate deciziile pe care le-am luat, indiferent dacă au fost influențate ori au fost făcute din lipsa unei cunoașteri, au format caracterul meu, personalitatea mea, ființa mea interioară.
La școală, a fost o perioadă și mai nasoală, deseori mă identific cu ceea ce a zis Bacovia despre aceasta, iar facultatea a fost ca o cireașă grasă pe tort.
Într-un final, toate acestea m-au învățat să fiu neclintită pe drumul meu și mi-au creat un „radar” a tot ce este intrus în viața mea. Astfel, pot lichida sau păstra simțind prin acel „radar” ceea ce mi se potrivește și ce nu. Acum deja fac ceea ce-mi place și n-am decât să mă bucur.
– Am auzit că practici și pictura. Ne poți spune mai multe detalii? În special, ce reprezintă pictura în cafea și prin ce este aceasta specială?
– Da, mai pictez, pentru că să mă relaxez de gălăgia socială, dar… n-am pictat demult, recunosc. Nu prea am avut timp să pictez, să scriu, să citesc, să mă ocup de ceea ce mă liniștește. Ce pot să spun despre cafea? Pentru mine este o vopsea ecologică. Specială, deoarece poți crea cu aceeași culoare mai multe subderivate ale sale și este o joacă cu umbre care pe mine personal mă odihnește de gânduri și griji.
– Există vreo diferență între emoțiile oferite de pensulă și cele simțite în timpul scrierii unui vers?
– Deși ambele presupun creația, sentimentele în crearea acestora, cu adevărat, diferă. Dacă pictura mă liniștește, poezia, uneori, mă zbuciumă trezindu-mă la viață.
– La moment, te ocupi cu machetarea cărților, ai predat și un curs la USM pe acest subiect. Cum a fost experiența de profesor?
– Machetarea cărților și programele Adobe au apărut ca o noi pasiuni care ulterior s-au transformat într-o profesie – designer-machetator. Cu câțiva ani în urmă nici măcar nu cunoșteam de existența acestor programe. Am descoperit dragostea pentru ele la fel cum a apărut în viața mea și pictatul în cafea, foarte firesc și cu multă muncă în spate.
Într-adevăr, am avut chiar ocazia să predau la USM și m-am simțit extrem de bine ca profesor, undeva măgulită, nu pentru că-i învățăm pe alții, dar pentru că aveam o stare de bine când simțeam că pot ajuta pe cineva cu ceea ce cunosc.
– Cum vezi tu tinerii de astăzi? Prin ce diferă aceștia de tinerii de acum șase ani?
– Cu șase ani în urmă eram destul de verde. Spun așa pentru a putea face o concluzie sănătoasă despre „cum sunt tinerii”. Aș putea spune cum vedeam eu tinerii și cum îi văd acum, anume părerea mea subiectivă. Deci, cu șase ani în urmă… venind dintr-o școală cu profil real și fiind atunci la Facultatea de Economie, unii tineri îmi păreau extrem de plictisitori, nu din motiv că așa erau, ci din motiv că eu nu eram în mușuroiul meu de furnici ca să simt tangențe cu tinerii pe care îi cunoșteam. Acum însă, fiind înconjurată de literatură, cărți, artă, aș putea spune că văd tinerii foarte dornici de a schimba ceva, de a se dezvolta, de a învăța și mă simt o norocoasă că fac parte din această generație.
– Ce ai ura cititorilor #diez, tinerilor care se află la început de cale sau care sunt ocupați cu căutarea de sine?
– Dragii mei, să nu vă fie frică să greșiți! Dimpotrivă, greșiți cât mai mult, încercați să vă cunoașteți în diferite domenii. Fiți autentici și aveți grijă de sănătatea voastră emoțională, psihică și fizică! Iubiți-vă părinții, frații și bunicii, sunați-i! Întorceți-vă la simplitate! Vă cuprind cu sufletul și cred în voi/noi!
