Pe lângă sunetul deja familiar al alarmelor antiaeriene, un nou zgomot inconfundabil este pe cale să intre în memoria colectivă a israelienilor: bufnetul înăbușit al exploziilor produse de interceptorii Iron Dome atunci când aceștia nimeresc țintele de pe cer. Acest sistem antirachetă, devenit operațional în 2011, reprezintă însă doar unul dintre cele trei „straturi” ale scutului antirachetă al Israelului. Dar, în afară de Iron Dome, armata israeliană mai dezvoltă în paralel alte două sisteme: „Praștia lui David” (scut antibalistic de rază medie, care va înlocui în timp actualele sisteme antiaeriene Hawk și Patriot) și „Săgeata” (un scut antirachetă de rază lungă destinat cu precădere interceptării rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune), informează Washington Post.
În conflictul din Gaza, tactica luptătorilor Hamas (inclusă de Comisia Europeană pe lista organizațiilor teroriste) împotriva sistemului sofisticat al Israelului se bazează pe folosirea în masă a cât mai multor rachete ieftine și ușor de produs, notează digi24.ro.
Conform BBC, Hamas dispune de un arsenal „uriaș”, alcătuit din nu mai puțin de șapte tipuri de rachete sol-sol, cu raze diferite de acțiune. Multe dintre acestea sunt rachete artizanale, create în diverse ateliere și depozite din Fâșia Gaza – un veritabil program de „industrie locală” dezvoltat, conform oficialilor israelieni, sub directa asistență a experților iranieni.
Una dintre cele mai răspândite rachete Hamas cu rază scurtă de acțiune (circa 10 km) este Qassam. Gherilele palestiniene mai folosesc rachete Quds (raza 16 km) și variante îmbunătățite de Grad (practic, „Katiușe” sovietice din anii ’60-’70) care pot atinge 55 de kilometri. În plus, Hamas mai deține inclusive rachete cu rază mai lungă de acțiune, precum modelele M-75 (rază: 75 km), Fajr (100 km), R-160 (120 km) și M-302 (200 km).
Despre „pragul de saturație” și cât poate rezista un scut antirachetă împotriva unui atac susținut
Replica Israelului la atacurile Hamas a venit prin intermediul Iron Dome: un sistem de apărare antirachetă dezvoltat de firmele israeliene Rafael Advanced Defense Systems și Israel Aerospace Industries, cu sprijinul financiar și suportul tehnic al Statelor Unite.
Procesul de interceptare a rachetelor de către Iron Dome este cvasi-automatizat: în momentul când un astfel de proiectil apare pe radarele Iron Dome, unitatea de comandă a bateriei analizează traiectoria proiectilului și „decide” dacă ținta „merită” să fie interceptată.
Fiecare sistem de lansare include 20 de interceptori Tamir, care au o rază de acțiune 40 de kilometri. În cazul în care racheta nu zboară drept și trebuie să „manevreze” în jurul țintei, această rază se scurtează, automat.
Costul unui interceptor variază între 20 000 și 100 000 de dolari. Comparativ, o rachetă artizanală Hamas are un „cost de fabricație” estimat între 500-600 de dolari.
Rachetele Al-Qassam sunt extrem de rudimentare: le lipsește orice fel de sistem de ghidare sau navigație: ele sunt, pur și simplu, lansate orbește, în salve, asupra țintelor (orașelor). Odată aflate în aer, totul se transformă într-o loterie.
Până acum, Iron Dome și-a dovedit eficiența în interceptarea proiectilelor Hamas. Dar, arată Forbes, Iron Dome, la fel ca orice alt sistem antirachetă are un „călcâi al lui Ahile”: existența unui așa-numit „prag de saturație” (număr maxim de rachete), de la care sistemul este copleșit și nu mai poate face față simultan tuturor amenințărilor. Odată depășit acest „prag critic”, vor exista rachete (sau proiectile) care vor trece „prin scut”.
De asemenea, aici intervine și un joc al numerelor: cât de repede și cât de multe rachete poate construi și lansa tabăra adversă, comparativ cu cât de repede le poți distruge sau cât de repede poți înlocui interceptorii trași cu unii noi.
Astfel, recentele atacuri ale Hamas pot fi privite, conform Forbes, și ca o tentativă a palestinienilor de a testa eventualele slăbiciuni ale Iron Dome și de a afla nivelul acestui prag de saturație.
„Praștia lui David” și „Săgeata” Israelului – celelalte două sisteme antirachetă complementare Iron Dome
Conform publicației de specialitate The Drive, Iron Dome este, de fapt, un sistem C-RAM (Counter Rockets, Artillery, Mortars), destinat cu precădere interceptării katiușelor și rachetelor cu rază scurtă de acțiune ori a proiectilelor de artilerie clasică (obuze sau mortiere).
Pentru amenințările cu rază medie și lungă de acțiune, inclusiv avioane, drone, sau rachete balistice cu rază medie și lungă de acțiune, Israelul are alte două sisteme separate, botezate „Praștia lui David” și „Săgeata”.
Un prim test „pe viu” al „Praștiei lui David” a avut loc în 2018 ca măsură de precauție împotriva unor rachete balistice de tip SS-21 lansate de forțele guvernamentale siriene împotriva forțelor rebele.
De menționat că programul „Praștia lui David” este dezvoltat împreună cu firma americană Raytheon, care realizează și rachetele Patriot sau interceptorii folosiți în cadrul scutului de la Deveselu.
În luna februarie a acestui an, Israelul și SUA au anunțat colaborarea în cadrul unui programului comun de dezvoltare a noului sistem de apărare antirachetă Arrrow-4 („Săgeata-4”) ce include realizarea de noi interceptori antibalistici destinați a înlocui actualii interceptori Arrow-2 și Arrow-3, folosiți în cadrul scutului antirachetă destinat combaterii rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune ale Iranului.
Astfel, Israelul încearcă să-și dezvoltă un sistem de apărare antiaeriană stratificată desfășurată pe trei straturi distincte: „Săgeata” este destinată interceptării de rachete balistice cu rază medie și lungă, „Praștia lui David” (numită în Israel și „Bagheta Magică”) – pentru interceptarea rachetelor cu rază scurtă și medie și, în același timp, a avioanelor clasice, dronelor și a rachetelor de croazieră), în vreme ce Iron Dome e destinată interceptării katiușelor, obuzelor de artilerie și rachetelor cu rază mică de acțiune.
