Ghenadie Borcan are 27 de ani și locuiește la Chișinău, unde alături de soția sa, Ludmila, o cresc împreună pe Beatrice – o fetiță minunată de 3 ani, cu Sindromul Down. Ghenadie este director al departamentului de marketing într-o companie, iar Ludmila Adamciuc este o mamă extraordinară, voluntară și formatoare de opinie, având și un blog în care scrie despre experiența sa de mamă a unui copil cu Sindrom Down – #prietenamea. Ghenadie și Ludmila formează o familie fericită de 5 ani.
„Să începem de la faptul, că Beatrice a fost un copil dorit și planificat. Acum, uitându-mă în trecut, înțeleg că nu eram chiar pregătiți: Liuda era anul 3 de universitate, iar teza de licență a prezentat-o împreună cu Beatrice – încă de atunci formează o echipă bună. Eu eram angajat, însă fără practica de a împărți bugetul pe scutece și piureuri de fructe. Dar îmi aduc aminte, că dorința de a forma o familie era mare (fără ca să presupunem sutele de responsabilități, care urmau să se dea buzna peste noi). Dar un DAR MARE pentru noi a fost, că am crescut împreună cu fetița noastră și acest lucru e doar în favoarea familiei noastre.”
La cât de mult îți poate schimba viața apariția unui copil, nu poți presupune din timp. Mulți cred, că un copil este echivalent cu cel pe care-l vedem în poze pe instagram unde stă frumușel, curățel și liniștit, în scurt timp el începe să fie independent și merge la grădiniță, iar cât ai clipi din ochi, părinții deja îi scriu pe foaie ce are de făcut când vine de la școală și ce trebuie să cumpere de la magazin. Realitatea?! E diferită. Primii ani în casă cu un copil mic și foarte mic – e o adevărată aventură și, nu neapărat mereu frumoasă. Dar primele luni cu un copil special – e o provocare, de multe ori soția îi zice lui Ghenadie, că nici nu-l mai ține minte în primele 2-3 luni de viață a copilului. „Cele nouă luni de așteptare au trecut frumos, cu multe fotografii, video-uri, discuții cu Beatrice, făceam planuri și ne certam la ce instrument să o dăm: la tobe sau la pian. Mi-a plăcut mult acea perioadă, aștept următoarele 9 luni.”
„A fost o fetiță pe care am așteptat-o 9 luni și când am luat-o în brațe pentru prima dată – mi-au curs câteva lacrimi. În general, lacrimile au început a curge când am auzit-o plângând, fiind după ușă și acum îmi aduc aminte acele emoții – cu siguranță au fost unice. Ținând cont, că Beatrice e diagnosticată cu SD (Sindromul Down), toate aceste procese de a face primul pas și a zice primul cuvânt se întâmplă mult mai lent și ne bucurăm mai mult timp de bebelușul din casă. Primul cuvânt a fost tata și adoră să repete TA-TA TA-TA, iar mie îmi cresc urechile. Tot de atunci, a început să se dezvolte relația noastră și mai mult. De multe ori îi zic soției, în glumă, că Beatrice e unicul om din casă care se bucură, sincer, când vin de la job. Simt că ei îi place să rămână cu mine, ne pupăm mult, ne jucăm, încerc să mă dedic 100% atunci când sunt cu ea. Cel mai mult lui Betty îi place să mănânce, are un farmec aparte când mănâncă, parcă mereu o face pentru prima oară.”
Ghenadie este sigur, că a fi tată se învață și e cert, că „definiția unui tată bun” este mai mult subiectivă, așa cum: pentru un tată are o semnificație, iar pentru mamă câte ceva se mai adaugă, iar pentru copil – un tată bun de multe ori înseamnă cu totul altceva. Nu există o definiție a unui tată bun, dar mai degrabă sunt niște cuvinte cu care asociezi tatăl bun: dragoste, bunătate, dedicare, curaj, joacă, timp și nu numai.
„La primul copil, totul este nou și înveți în continuu, e un fel de „învățare din mers”. Erau momente când înțelegeam cât de stângaci sunt. Parcă ești băiat mare, parcă la job faci lucrurile bine, dar când auzi, că soția te sfătuiește cum să ții căpșorul corect când o iei în brațe pe fiică – înțelegi, că totul abia începe. Este mult mai ușor când nu faci această diferență: tatăl unui copil special vs tatăl unui copil tipic. Copilul are aceleași necesități: îi place să te joci cu el, îi place să-l alinți, să-i acorzi atenție, iar ca tată trebuie să faci față acestor cerințe. Oricum, nu e ușor, dar în cazul nostru asta m-a făcut un tată mai puternic și mi-a dat o maturitate bruscă. Din start, am început să mă implic activ la fiecare proces, de exemplu: consultațiile medicale, căutarea specialiștilor, căutarea soluțiilor. Să renunți la copil în momentul când el are nevoie cel mai tare de tine, personal, cred că e o prostie și că această acțiune spune multe despre tine ca om, ca bărbat, ca tată, ca soț. Cu siguranță nu e ușor, dacă simți că nu faci față gândurilor care îți apar, care te presează – apelează la specialiști, la sigur te vor ajuta.”
Cineva spunea, că nu poți să vorbești de Time Management, dacă nu ești părinte, iar Ghenadie îi dă dreptate. Greșeala care a făcut-o din start este, că practic și-a tăiat 100% din timpul personal, iar la un moment dat a simțit, că asta îi scade din randamentul timpului pentru familie, lucru, casă și chiar începuseră să-l preseze. Erau momente în care simțea, că trăiește pentru copil, ca ulterior să înțeleagă, că fiica sa are nevoie de un tată fericit și împlinit, iar asta înseamnă uneori să mai ieși cu băieții, să mai petreci timpul tu cu tine însuți, să te detașezi de lucrurile și activitățile zilnice. La început, Ghenadie nu făcea diferența dintre mamă – tată și soț – soție, sau altfel spus dintre iubita – Liuda și mama, totuși cu timpul a înțeles, că trebuie să aibă grijă de fiecare.
„Dacă spun, că repartizăm activitățile casnice 50 % la 50 %, soția o să zică că-s optimist. Oricum, încerc să mă implic destul de activ și mereu aleg ceea ce soției nu prea îi place să facă. E un lucru sănătos, să împarți activitățile casnice și nu sunt de părerea, că soția înseamnă casă, copii, activități casnice. Până la urmă, o familie e fericită atunci când fiecare membru se ocupă cu ceea ce îi place și se dezvoltă. La sigur activitățile casnice nu-i aduc soției mele zâmbetul pe buze.”
Cel mai important în educația copilului este propriul exemplu – văzând cât de rapid Betty prinde reacțiile, mimicele și acțiunile de la părinți, tatăl înțelege, că cel mai mult ea învață nu când îi este arătat cu degetul în cărțulie, dar când vede părintele dintr-o parte. Din acest motiv, în multe cazuri tatăl încearcă să fie mai conștient de acțiunile pe care cândva le făcea într-o manieră automată. Iar cel mai important lucru pe care un tată îl oferă familiei sale sunt emoțiile, în special cele pozitive.
Fii un tată bun pentru copilul tău, un soț bun pentru partenerul de viață. Dăruiește grijă, atenție și dragoste – sunt lucruri fără de preț, care vor garanta fericirea unei familii.
Fii un tată bun!
Campania „Un Tată Bun” este finanțată de Fundația OAK prin intermediul Fundației Est-Europene, în cadrul Proiectului „Abordarea violenței domestice în Republica Moldova”.
