Știu că este inadmisibil să începi o frază cu negație, dar adevărul este că habar nu am cum o să arate textul care urmează să-l scriu. De altfel, ca și felul în care derulează acțiunile în filmele lui Kaufman, adică niciodată nu știi unde ajungi și ce ți se va întâmpla.
De ceva timp încoace, roiesc tot mai multe dezbateri în jurul lungmetrajului I’m Thinking of Ending Things scris și regizat de Charlie Kaufman, bazat pe romanul cu același nume scris Iain Reid.
I’m Thinking of Ending Things a avut premiera pe 4 septembrie, curent, fiind difuzat de platforma Netflix și se bucură de tot mai multă atenție din partea cinefililor.
Recunosc că am avut două tentative de a privi lungmetrajul, dar tot amânam momentul din motiv că mi-l imaginam înfiorător și că în timpul vizionării filmului din pereți vor ieși tot felul de personaje „drăguțe” din cauza cărora voi închide ușile la toate odăile din casă și nu voi putea închide niciun ochi noaptea. În fine, n-a fost niciun moment de groază, în afară de faptul că tot filmul este un soi de „groază emoțională”.
Adică? Cum așa? Niciun personaj ciudat nu m-a băgat în sperieți, dar în schimb, în cele mai bine de două ore, am simțit prin corpul meu tot felul de reacții chimice și deplasări emoționale ba la nord, ba la sud.
Adevărul este că dacă voi privi filmul asta de două, de trei sau de cinci ori, de fiecare dată voi găsi noi interpretări și metafore ascunse în cele mai mici detalii. De aia mă încredințez primei emoții simțite de pe urma filmului lui Kaufman.
Dacă o să întrebați pe cineva ce a înțeles despre acest film, cu siguranță veți primi răspunsuri diferite, ba nu, extrem de diferite, dar toate se vor alinia sub ideea că „am înțeles că nu am înțeles nimic”. Ceea ce nu este neapărat rău sau nu trebuie să vă creeze impresia că nu aveți suficientă capacitate să analizați lungmetrajul kaufmanian. De ce? Pentru că Kaufman este un pictor de idei, și nu unul ordinar, ci complex, care se aruncă în extreme din cele mai dificile. Dar despre asta n-o să vorbesc eu, ci alte filme semnate de el, aici amintesc de Being John Malkovich, Eternal Sunshine of the Spotless Mind sau Anomalisa, filme care fac mișcare suprarealistă în cinematografia modernă. Filme care nu te fac să înțelegi, ci te fac să te adâncești mai mult în tine, ca să cauți acolo răspunsuri. Filme care nu-ți dau totul pe tavă, ci pur și simplu te aruncă într-un gol absolut, acolo unde ești doar tu cu starea ta.
Despre ce este I’m Thinking of Ending Things? N-o să-mi iau angajament să spun că este despre asta sau aia, ci mai degrabă o să spun că este un labirint pe alocuri tare dificil de urmărit și absolut de deslușit pentru autor.
Acțiunea se derulează în jurul relației ciudate dintre o ea și un el într-un tablou de iarnă care se îndreaptă cu mașina spre cină la părinții lui. Ea este Lucy (Jessie Buckley), numele căreia se modifică de câteva ori în timpul filmului, la fel ca diversitatea exercițiilor psihologice la care ești supus ascultând monologurile ei din cap. Și el, Jake (Jesse Plemons), genul de personaj despre care aparent crezi că știi totul, pentru că totul este imprimat pe expresiile și gesturile pe care i le-a zugrăvit regizorul, dar nu-i totul atât de simplu.
„Mă gândesc cum să termin totul”, spune Lucy la început, ce anume însă rămâne o enigmă și până acum. O fi vorba de relația cu Jake sau de propria-i viață.
Nu este horror în sine, dar te ia groaza de la simplul fapt că îți devine incomod sau chiar tu devii incomod pentru tine atunci când privești filmul, pentru că habar nu ai ce se întâmplă cu tine ca spectator. Pur și simplu te pierzi prin dialoguri, prin scene, prin muzică. Și ți se face ba rece, ba cald. Ba vrei să râzi de isterie că nu înțelegi nimic, ba ți se fac munți pe piele, pentru că efectiv te blochezi la o anumită scenă.
Apoi, brusc îți apar frânturi de momente care îți vorbesc mai mult decât dialogurile personajelor, fie că e vorba de un poem al cărui mesaj îl înțelegi abia la finalul filmului, fie că e vorba de tabloul lui Caspar David Friedrich pe perete.
Cel mai fascinant în lungmetraj îmi pare exact asta, dialogul nonverbal dintre personaje. Felul în care comunicarea dintre cei doi prinde contur prin elementele de musical, poezie, pictură, anime sau științe exacte, care în raport cu psihologia umană nu sunt nici pe aproape exacte.
Cum e să intri in odaie având o vârstă, iar ieșind din ea să ai alta? Dar oare cum e să râzi zgomotos acum, iar în următoarea secundă să nu te poți opri din plâns?
Și nu mi se pare deloc întâmplător că cea mai mare parte a acțiunilor se petrece anume în casa unde a copilărit Jake alături de părinții săi, personaje emblematice, de altfel, și ușor caricaturizate, perfect încadrate în acest tablou al absurdității. Acestea sunt asemeni unui element consecvent din care derivă toată această ecuație psiho-emoțională. Pentru că noi, deseori, nu ne dăm seama că anumite goluri, frustrări, probleme, pe care le avem fiind maturi, le cărăm în spatele nostru tocmai din copilărie și le ducem așa prin viață ca pe niște saci grei cu pietre, fără ca să știm unde să-i lăsăm.
Filmul lui Kaufman nu este despre ce vedem acolo, ci despre ce nu vedem cu adevărat în noi
Și cine este de fapt ea, Lucy? Poate un regret al vieții sau o șansă pe care nu ne-am oferit-o la timp. Sau, această relație, ce este ea? O fi o reinventare a trecutului sau o continuă peliculă rulată în cap care te aduce la alienație.
Mă încumet să cred că Kaufman a lăsat destul de profund amprenta sa ca „pictor” de imagine a lungmetrajului. Deși e tare suprarealist, tot atât de real este. De ce? Pentru că atunci când noi ajungem să credem că știm totul despre ființa umană, de fapt ne convingem încă odată că nu știm nimic. Aceeași ipoteză funcționează și în raport cu filmul.
Ce se întâmplă în capul omului? Nu știm. Nici chiar omul care trăiește anumite stări uneori nu este stăpân pe ele. Mimăm de atâtea ori anumite trăiri, încât se întâmplă să nu mai înțelegem care sunt reale și care nu. Care sunt vii și care sunt cele în care ne complăcem, negând faptul că ele deja nu ne aparțin. E la fel ca în filmele musical, atunci când se plânge cântând, acolo unde în absurditatea momentului când nu știi ce să faci cânți sau invers.
Sau iarăși, retoric vorbind, când cuvintele noastre devin atât lipsite de sens, atât de ușoare și goale, corpul găsește propriul limbaj, el întotdeauna știe și găsește cum să se exprime. Aici Kaufman găsește cheia spre celălalt adevăr uman, spre dans. Mult mai puternic și mult mai încărcat emoțional decât orice dialog în sine. Plin de speranță infantilă și romantism adolescentin, deloc bauschian, dar foarte vorbitor. Aproape un ultim element al acestui mare „Babel cinematografic”, dar nu înainte de alte două elemente care punctează pentru noi ca spectator, dar nu și gânditor, este opera. Fac referire la porcul asemeni celui din anime-urile îndrăgite de Miyazaki. Cine-i cunoaște opera maestrului japonez de manga știe la ce mă refer. Și, desigur, discursul din musicalul lui Jake, cunoscut ca discursul lui John Nash, laureatul premiului Nobel din filmul Beautiful Mind. Aici aproape toate stelele se aliniază sub constelație, dar cine știe…
Most people are other people. Their thoughts are someone else’s opinions, their lives a mimicry, their passions a quotation
Dacă o să vă întrebați de ce apare mai sus citatul nonconformistului și rebelului Oscar Wilde, o să vă răspundă alte elemente cheie din film. Pentru că acolo anumite citate sau frânturi de versuri reprezintă anumite piese lipsă dintr-un puzzle complex.
Nu vă grăbiți să căutați sens și răspunsuri în film, n-o să le găsiți. Filmul nu este despre ceea ce vedem, ci mai degrabă despre ceea ce negăm să observăm.
Există lucruri în viață care pur și simplu nu pot fi amânate, care de altfel se transformă în regrete și scenarii din capul nostru care mai apoi ne mănâncă din interior.