În prezent, nostalgiile bunicilor, părinților și generației tinere, care tânjesc după vechiul regim sovietic, reprezintă o frână care ne împiedică dezvoltarea. În cadrul dezbaterilor de la Radio Europa Liberă, jurnaliștii își propun, prin intermediul temelor specifice, să vorbească despre nostalgiile care încă sunt instrumentate de politicieni și transformate în voturi. În contextul celei de-a șasea dezbateri din cadrul proiectului multimedia „AntiNostalgia – privind spre viitor”, „Oameni, destine, deportări”, s-a discutat despre cum deportările au modelat destinele celor exilați, ce au fost deportările și de ce ele au fost posibile.
Jurnaliștii de la Europa Liberă și-au propus să ne invite la o discuție pentru a găsi împreună un remediu împotriva acestor nostalgii. „Nu vrem să vă schimbăm convingerile, vrem doar să gândiți critic și să vă protejați de manipulări. Vorbim despre trecut, dar ziua de azi este ciorna zilei de mâine, iar ceea ce a fost la fel ne poate influența viața noastră și a celor care ne vor lua locul”, spune Vasile Botnaru, directorul Biroului Europa Liberă la Chișinău.
Istoricii ne spun despre milioane de deportați în perioada sovietică, dintre care mulți nu s-au mai putut întoarce sau nu au reușit să redevină o parte a societății căreia au aparținut cândva, iar din acest motiv au ales să se întoarcă înapoi, în Siberii de gheață. Ion Varta, istoric și deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, consideră că ceea ce au avut de suferit strămoșii noștri poate fi lesne catalogat drept genocid împotriva poporului basarabean.
„Generația de azi trebuie să cunoască adevărul și doar adevărul. Din păcate, atât generația de azi, cât și generația mai în vârstă continuă să fie victimele dezinformării, ale unor manipulări, ale unor distorsiuni ale adevărului istoric. Din păcate, această pagină sinistră a istoriei noastre a suferit și ea modificări, interpretări eronate, iar din această cauză avem o atitudine neunivocă din partea diferitelor categorii. Deportările au vizat multă lume și aici avem o mică dilemă și controversă; eu consider că cifra pe care o invocă istoricii noștri cu privire la numărul de deportați este una incorectă, pentru că noi nu-i avem în vedere inclusiv pe cei care s-au născut în Siberiile de gheață, pe cei care erau în burțile mamelor și cei care se vor naște de-a lungul câtorva decenii cât părinții și bunicii lor se vor afla acolo. Prin urmare, cifrele ar fi mult peste 100 000 de victime ale deportărilor, o crimă din lista imensă de crime pe care le-a instrumentat regimul sovietic de ocupație și cel totalitar comunist”, spune istoricul.
Deși calcularea contabilicească a cifrelor sună cinic și nu e etic să vorbim despre oameni enumerându-i, istoricul este sigur că în cazul nostru cifrele sunt mult prea mari pentru a nu fi luate în calcul.
„Dostoevski spunea că o lacrimă a unui copil e o dramă, dar în cazul nostru cred că totuși cifrele contează și mai mult. Avem peste un milion de victime, iar această cifră uriașă ne permite să insistăm asupra faptului că în cazul acestei politici abominabile de ocupație pe care a instrumentat-o regimul sovietic a fost aplicat același criteriu de genocid. Eu cred că demult istoricii trebuiau să formuleze acest rechizitoriu într-o manieră științifică și putem să demonstrăm că, raportat la mia de locuitori, noi intrăm în primele trei popoare din Europa care au suportat această crimă instrumentată în serie și care a afectat foarte multă lume, deci este vorba despre un genocid, nu doar despre o politică de crime, deportări, condamnări, omoruri”, a conchis Ion Varta.
În același context, jurnaliștii de la Europa Liberă au decis să meargă în teren pentru a afla ce cunosc tinerii despre deportările sovietice și cât de interesați sunt ei de acestea. Respondenții s-au împărțit în două tabere – cei care nu cunosc nimic și cei care sunt interesați de acest subiect, mai mult decât atât, unii au recunoscut că și bunicii lor au fost supuși deportărilor. „Cred că a fost o crimă general umană, a stricat viețile multor oameni. A schimbat în general gândirea oamenilor în acea perioadă, pentru că gândul lor principal era să supraviețuiască”, spune o tânără.
„Bunelul meu Nicanor a fost deportat. Știu că a fost readus din Siberia practic. Știu că foarte multă lume a murit acolo, știu că există chiar cimitire care sunt clasificate ca cimitire pentru moldoveni. Știu că există sate întregi care au fost făcute în stil moldovenesc, din cauza că foarte multe persoane au fost deportate și, mă rog, și-au construit case”, menționează un tânăr.
Viorica Olaru-Cemîrtan, cercetătoare științifică superioră și lectoră universitară la departamentul de Istorie a Artei a Universității Uppsala din Suedia, spune că este necesar de a readuce prin comemorări amintirea dramei basarabenilor și a terorii staliniste. „Noi nu am avut dreptul la această istorie în anii de regim sovietic și am fost practic privați de acest adevăr istoric, subiectele au fost tabuizate, de aceea acum trebuie să recapitulăm și să ne mișcăm mult mai rapid în reconstituirea memoriei.”
Cercetătoarea spune că deși este provocator să aduni tinerii în jurul unui subiect care are și o latură de suferință, ei sunt interesați, în special când e vorba despre reconstituirea acestei pagini dureroase din istoria familiei lor. „Aceasta duce la dezvoltarea unor capacități de analiză, sinteză, gândire critică, analiza și discernământul dintre lucrurile bune și mai puțin bune, iar mai mult decât atât, acest lucru contribuie la dezvoltarea valorilor. Noi dezvoltăm empatia, valoarea democrației, participarea activă, tocmai de aceea și Germania sau alte țări care au reușit să dezvolte această cultură a democrației se axează pe analiza trecutului. Nu poți să mergi mai departe fără a lucra la problemele care au pătruns în memoria colectivă. Tinerii cu care eu colaborez sunt foarte interesați pentru că ei au oportunitatea să studieze istoriile lor din familie și să constituie o verigă de legătură, să transmită generațiilor viitoare fotografii, înregistrări audio și video ale bunicilor care au revenit. În același timp, ei sunt și parte a tratamentului psiho-emoțional la nivel de comunitate, pentru că tinerii de astăzi sunt liderii de mâine.”
Viorica Olaru-Cemîrtan este optimistă și nu crede că tema deportărilor nu mai este una actuală pentru tineri. Deși acest subiect este plin de suferință, cercetătoarea afirmă că suferința este parte componentă a întregii istorii, prin suferință foarte multe lucruri se înțeleg și se apreciază.
În cadrul dezbaterii, a fost prezentată și o mărturie-document care relatează istoria victimelor deportate. O victimă din Bucovina, care acum locuiește în Ciudei, Ucraina, spune cum NKVD-iștii au dat buzna noaptea la ei acasă și cum după asta, toată familia constituită din opt membri au petrecut șase ani și jumătate în Kazahstan. „Tata lucra la o fabrică de curățat mazărea, ei coaja de mazăre o aruncau. Tata lua coaja de mazăre și o aducea acasă. Noi o râșneam și făceam câte o turtiță.” La întoarcere, familia Micailu a fost nevoită să mituiască autoritățile locale ca să poată reveni în propria casă.
Pe 13 iunie 1941, doar din Gara de la Cernăuți au plecat peste 300 de vagoane cu deportați.
Totuși, practicile pe care le-au instrumentat sovieticii pe teritoriul țării noastre nu erau în premieră, iar fiecare val al deportărilor sovietice a avut specificul său.
„Specificul deportărilor din 1941 era înlăturarea persoanelor care erau împotriva regimului. Specificul din 1949 se datora faptului că sovieticii s-au împotmolit cu colectivizarea și atunci au adoptat calapodul vechi, care ținea de lichidarea țăranilor înstăriți, care erau principalul inamic al acelor cooperări. Prin urmare, principala pătură socială deportată în 1949 era cea a chiaburilor și țăranilor înstăriți. Crima a fost una cumplită, toată lumea care s-a pomenit în malaxorul acestei politici abominabile nu avea nimic, nicio vină, toți erau oameni absolut inocenți, ei constituiau elitele spațiului rural și urban, deci a fost frântă coloana vertebrală a poporului nostru, pentru că anume aceste persoane care aveau cunoștința și memoria intactă erau considerate incomode. Toate au fost făcute pentru a pune pe roate procesul de colectivizare și într-adevăr, în toamna anului 1949, după ce s-a pus în acțiune operațiunea Sud, colectivizarea s-a încheiat cu «succes». Peste 90 % dintre gospodării au intrat «benevol» în colectivizare.”
În acest context, Viorica Olaru-Cemîrtan a menționat despre proiectul „Pe urmele deportărilor”, care are drept scop vizitarea de studiu a locurilor în care au fost deportați moldovenii. „Acolo există diaspore moldovenești care au păstrat intangibilă cultura, limba, tradițiile și bucătăria moldovenească. În asociație se regăsesc copiii celor deportați din anii 1940-1941 și 1944. Deportările nu au încetat până la moartea lui Stalin. O parte dintre cei deportați după 1956, când a avut loc acea așa-zisă reabilitare, nu a reușit să revină acasă. Mi-a plăcut să regăsesc la ei o memorie conservată, destul de bună, dar foarte dureroasă. Dacă noi am reușit să vindecăm această rană cumva, vorbind despre acest subiect am făcut o terapie, am reușit să depășim cumva această stare de victimizare, acolo lucrurile acestea nu s-au întâmplat. Nu există o politică comemorativă în regiune. Regimul din federația Rusă nu a susținut și nu a motivat lucrul cu această memorie.”
Fără susținerea și contribuția surselor locale, deportarea moldovenilor prin crearea dosarelor persoanele era dificilă. Rudele, vecinii, prietenii au constituit una dintre sursele principale ale „turnărilor”. Oamenii știau cine a contribuit la deportarea lor. În același timp, există și dovezi că nu toți s-au ticăloșit, unii încercau să atenueze impactul regimului asupra persoanelor care ar putea fi deportate, iar alții, care dețineau funcții în organele de conducere și știau despre deportări, și-au anunțat rudele, prietenii, astfel că unii au putut să evite aceste deportări.
