Dima Moroz (Maverick) este un tânăr din Moldova care confecționează genți autentice, din piele. Le face manual, iar cea mai mare parte a genților este cumpărată de moldovenii din diasporă. Nu este ușor, însă tânărul spune că nu vrea să plece din Moldova, are rădăcini aici, iar Italia, Spania sau Portugalia au meșterii lor.
Ana Smolnițchi a realizat un interviu cu Dima și l-a descusut de mai multe secrete, începând de la prețurile lucrărilor și până la viața sa de actor.
Ce înseamnă Maverick – brandul pe care ți l-ai ales?
„Ar fi taur sau bou în română. Americanii le spuneau Maverick vițeilor încăpățânați care fugeau de turmă și stăpânii îi căutau câte o săptămână pe imașuri.”
Și tu, fugi de turmă sau stai în turmă?
Eu încerc să fiu autentic în toate. Dacă mă întrebi despre rădăcini, sunt adânc înfipte în pământul moldovenesc, nu vreau să plec de aici. Țin la oamenii mei. Dacă mă întrebi despre meșteșugul meu, atunci nu mă consider extraordinar de talentat. Eu pur și simplu știu să fac cele mai bune genți din oraș.
Crezi tu asta? Că sunt cele mai bune genți din oraș?
Le confecționez din cele mai bune materiale. Le cos manual. Folosesc materiale de top – piele italiană, tăbăcită vegetal.
Confecționezi genți la comandă?
Evit să fac asta. Evit să am de-a face cu „arhitecții”. Așa îi numesc pe oamenii care vin cu ideile lor, dar nu știu ce vor. Vor genți mari, dar mici. Maro, dar roșcate. Și tot așa. De regulă, așa oameni dau mari bătăi de cap, iar prețul pe care eu îl cer pentru un produs nu merită osteneala asta psihologică. Clientului căruia nu îi place ceea ce faci, nu este clientul tău. Înțelegerea mi-a venit odată cu experiența. În plus, trebuie să lucrez. Prefer să mențin stilul adoptat acum șase ani, ușor de recunoscut. Când vezi mica burgheză, știi că e de la Maverick.
Ce înseamnă, apropo, semnele incrustate în piele, pe mica burgheză?
Simbolizează soarele.
Și cât ceri pe ea?
70 de euro.
Iar pe o servietă?
250-300 de euro, ceea ce nu este mult. Un produs asemănător, în SUA, costă 1 000 de dolari.
Dar cine îți cumpără gențile?
Diaspora. În mare parte, moldovenii noștri plecați peste hotare. Gențile sunt cam scumpe pentru cei de acasă. Mie îmi este și incomod cumva să rostesc prețul atunci când merg la un festival cum este Ia Mania, în satul Holercani. Spune-le sătenilor de acolo cât costă produsele mele… Nu e ușoară munca mea, căci niciodată nu știu ce va fi în ziua următoare, dacă voi vinde o geantă, două sau niciuna. Au mai fost artizani care s-au apucat de confecționat genți. „Băi, face 250 de euro pe geantă, hai mă apuc și eu”, gândesc ei. Când se apucă… își dau seama că nu faci bani grei. E mult mai ușor să lucrezi la cineva pentru un salariu fix. Nu îți bați capul decât pentru ce ai de făcut. Nu trebuie să te gândești cu ce o să plătești chiria, o să iasă comanda sau nu. Sunt comenzi care nu ies. Așa se întâmplă cu „arhitecții”, despre care am vorbit mai devreme. Nu știu ce vor sau tehnic este complicat, ceea ce cer ei. Și când te gândești că ai de dat vreo 400 de euro numai pentru apartament și atelier (le iau cu chirie). Eu trebuie să vând șapte poșete ca să am o lună de chirie acoperită, deci iese că îi dau șapte „mici burgheze” gratis lui nenea cu chiria. În plus, mai fac investiții, mai cumpăr un utilaj, una-alta. Când am început, acum șase ani, aveam doar masa asta la care stăm acum și cutia ceea din lemn cu ustensile. Atât.
Iar în Italia, Spania sau Portugalia, nu ți-ar fi mai dulce?
Au ei meșterii lor. Cum spune Creangă, nu ar fi rău să fie și aici bine.
Dar de ce te-ai apucat de acest meșteșug, cam amar pentru tine, cel puțin până astăzi? Ai trăit o revelație?
Nu, nu o să vă aburesc acum cu povești despre revelații. N-a venit Maica Domnului să îmi spună să mă fac pielar. Căutam să fac ceva cu mâinile mele. Am încercat să lucrez la unul, la altul, dar eu mai greu lucrez cu cineva. Am încercat să câștig pâinea așa cum făcea bunelul, cu propriile mâini. Dedușka Dima (la noi în familie în rusă se vorbea, ți-am zis că bunica era din Siberia, din Novosibirsk, mama tot în Rusia s-a născut)… păi Dedușka Dima, probabil, nu voia să fiu lemnar. Îmi zicea: „Ai să fii om mare”. Poate mă vedea „nacialnik” pe undeva, cu studii superioare.
Și atunci, cum ai ajuns să prelucrezi pielea? Care a fost imboldul?
Foamea. Cel mai bun imbold e atunci când îți este foame și trebuie să câștigi ceva cumva. Ăsta a fost un imbold pentru mine. Uite de la valiza aceea (îmi arată cu mâna spre ultimul raft, de sus, al etajerei) a început afacerea mea. Ieșeam cu ea în stradă și iarna. Vreo doi ani am stat în stradă. Petreceam câteva ore din zi în atelier confecționând portmonee, apoi câteva ore – pe bulevardul Ștefan cel Mare. Așa îmi făceam bani pentru mâncare.
Citiți interviul întreg AICI!
