Pe #diez avem un proiecțel nou împreună cu Anastasia Taburceanu. Astfel ne plimbăm prin locuri diferite și mai puțin cunoscute din Chișinău, și încercăm să aflăm mai multe despre ele.
„Cum am mai mărturisit anterior, îmi place mult să hoinăresc aiurea pe străzile Chișinăului. De când vine toamna și până în mai cînd soarele e tot mai fierbinte, în fiecare duminică merg ca la slujba de liturgie să îmi văd orașul. Și când ai crede că le-ai văzut pe toate, ochiul meu se împiedică de o casă frumoasă.
Încep a scutura casa de împărțelile de raționalizare ale sovieticilor pragmatici, de construcțiile faimoșilor ‘90 (cunoscuți prin brusca necesitate de spațiu a moldovenilor), și de ingenioasele firme de după 2000 încoace. Ca de după o cortină apar arhitecturi, elemente, stil, apare esteticul” scrie Anastasia Taburceanu pe blogul său.
Casa de la colțul străzilor Reni şi Iaşi (Kogălniceanu și Iorga)
La colțul străzilor Kogălniceanu și Iorga (în secolull IX – străzile Reni şi Iaşi) stă cuminte un monument de arhitectură de însemnătate naţională. Din Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău, aflăm că
primele informaţii documentare despre lotul viran de la colţul cartierului, datează din 1869, când terenul cu suprafaţă de 580 stânjeni pătraţi, a fost cumpărat de către Efim Evseevici Cernâşov. ”În 1870 la colţul cartierului a fost construită casa, care în 1884 este moştenită de Zinaida Mihailovna Cernâşova, văduva sa. Casa din piatră, alcătuită dintr-un parter şi etaj, este vândută în 1890 lui Boris O. Glazer, asesor de colegiu. În 1893 casa a fost vândută medicului Grigore Martinovici Nazarov.
Din 1907 casa a fost dată în arendă pentru şase ani Upravei oraşului drept cazarme. În 1913 a fost modernizată arhitectura etajului şi construită o aripă cu două etaje orientată spre curte. Supravegherea tehnică a construcţiei etajului a fost efectuată de inginerul Nichitin, care ar putea fi şi autorul arhitecturii etajului. În 1915, casa a fost evaluată la suma de 33 000 ruble”.
Intrarea la propriu în pământ de rușine
Faţadele clădirii poartă amprenta refacerii – un parter scund, cu arhitectura eclectică şi etajul, înalt cu detalii în spiritul orientării „secesion” a modernului. Contemporanii au avut grijă să lase și ei urme pe fața casei, acestea din urmă din păcate nu armonizează nici un dram cu amestecul de stiluri combinate anterior. De exemplu gospodarii de la etajul doi al apartamentului care dă spre Kogălniceanu au umplut golurile de geamuri ale balconului cu beton. E din cauza legendelor precum că așa e termo-eficient. Geamurile de pe colț au fost betonate și ele. Un aparat de aer condiționat împrejmuit cu plasă și acoperiș țîșnește exact din elementele decorative ale casei. Sub el ca la nimereală stă proptit un transformator pentru energie electrică, și de peste tot din zidurile clădirii zbughesc afară țevi de evacuare pentru cazane și țevi de gaze. Casa la propriu intră în pământ de rușine.
În componenţa casei intră şi gardul de incintă, cu motive caracteristice arhitecturii casei – integru și neprihănit până astăzi.
În curte…în curte a pătruns socialismul. Acesta a intrat prin portița mică dintre case (apropo virgină modificărilor și autentică arhitecturii), infecția a cuprins foarte repede întreaga curte unde au apărut șoproane adunate din resturi de scânduri și mobilierul foștilor nobili și îngrozitoarele funii pentru rufe. Acele funii de agățat rufele, veșnice motive din care gospodinele se certau iar soților lor nu li se permitea să vorbească unii cu alții. După un repetat scandal pentru că una a ocupat toată funia iar alta nu are grijă să își ia la timp rufele de la uscat, bărbații în doliu nu jucau o zi table în curte.
Mă întreb despre ce oare se certau locatarii celor trei apartamente din casa de raport din secolul IX?
Text de Anastasia Taburceanu. Mai multe din plimbările ei vezi pe: Descoperiri Urbane.
