Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume în momentul plecării sale în călătoria inaugurală, din Southampton, Anglia, cu destinaţia New York, pe 10 aprilie 1912. În data de 14 aprilie 1912, la ora 23:40, Titanic s-a ciocnit cu un aisberg şi, la ora 02:30 a dimineţii zilei de 15 aprilie, nava s-a scufundat în Oceanul Atlantic. În urma naufragiului, au murit 1.514 dintre cei 2.228 pasageri aflați la bord.
Acesta a fost unul din cele mai mari dezastre maritime pe timp de pace din istoria lumii şi poveştile nespuse ale Titanicului încă mai ies la suprafaţă şi astăzi, la 103 ani de la scufundare şi la 18 ani de la lansarea celebrului film Titanic, regizat de James Cameron, scrie gândul.info.
Am putea crede că Titanicul s-a luptat cu valurile oceanului, că ceaţa şi ploaia au obturat vizibilitatea echipajului, care nu a văzut aisbergul la timp. În realitate, vremea era perfectă şi straniu de liniştită. Potrivit meteorologului Edward Lawrence, chiar vremea prea bună a marcat blestemul vaporului. Acesta spune că şi cea mai mică briză ar fi împins planctonul fosforescent din jurul aisbergului şi iscoadele ar fi văzut pericolul.
Vremea era perfectă. Diferenţa dintre 37 de secunde şi un minut
Însuşi ofiţerul secund al Titanicului, Charles Lightoller, a menţionat că absenţa planctonului a fost unul din motivele care au dus la producerea tragediei. Ancheta din 1912 a relevat faptul că echipajul a avut la dispoziţie doar 37 de secunde pentru a schimba cursul Titanicului, astfel încât să nu lovească aisbergul, dar a fost prea târziu. O anchetă recentă arată însă că aceştia au avut la dispoziţie mai mult de un minut pentru a face o manevră. În orice ipostază, Titanicul era condamnat la pierzanie, scrie listverse.com.
„Incendiul” de la bordul Titanicului
Cu puţin timp înainte de plecarea în voiajul fatal, un incendiu a izbucnit în depozitele de cărbune ale Titanicului. Potrivit unei investigaţii britanice, flăcările încă mai ardeau, în momentul în care pachebotul a plecat spre New York. Ironia sorţii face ca flăcările să fie stinse chiar de aisbergul care a lovit vaporul, ducând la inundarea camerelor cu cărbuni. Câţiva membri supravieţuitori ai echipajului au spus că focul fusese stins cu o zi înainte ca Titanicul să se ciocnească fatal cu aisbergul.
Previziunea sumbră a lui William T. Stead
În anul 1886, celebrul jurnalist William T. Stead a scris o poveste fictivă despre un vapor poştal care s-a scufundat în Oceanul Atlantic, în urma unei coliziuni, iar cei mai mulţi pasageri s-au înecat, din lipsa bărcilor de salvare. Stead a dorit ca povestea să atragă atenţia asupra legislaţiei nautice lacunare, care nu solicita navelor să aibă suficient de multe bărci de salvare, astfel încât să poată fi salvaţi toţi oamenii de la bord, în cazul unui accident. Stead a scris un material asemănător în 1892, referindu-se la un vapor al companiei White Star Line, Majestic. Într-un capitol de atmosferă, nava traversează Atlanticul, încărcată cu turişti: „S-a auzit un sunet, ca şi cum vaporul s-ar fi lovit de gheaţă şi s-ar fi cutremurat tot.
Pasagerii s-au adăpostit unde au putut pe punte. Era o vreme rece. La fiecare 30 de secunde, se auzea fluierul de ceaţă. Din cauza zgomotului infernal, oamenii nu mai puteau vorbi unii cu alţii. Apoi unul dintre ei a strigat: „Aisberg la tribord!”. 20 de ani mai târziu, Stead şi-a pierdut viaţa pe Titanic. Vaporul uriaş avea doar 20 de bărci de salvare, suficiente pentru jumătate dintre pasageri.
Căpitanul picase examenul de navigaţie
Edward John Smith, căpitanul Titanicului, a fost „victima” a numeroase mituri, în ultimii 103 ani. Mulţi cred că bătrânul a salvat un copil din ghearele morţii, înainte să se înece el însuşi în Atlantic, după scufundarea Titanicului. Imaginea lui eroică nu este însă pe deplin adevărată.
Căpitanul Smith a ignorat cu bună ştiinţă avertizările cu privire la aisberg şi nu a păstrat o viteză rezonabilă pentru vapor. De asemenea, a permis ca bărcile de salvare să plece mai mult goale decât pline cu pasageri salvaţi – prima barcă a plecat cu 27 de pasageri salvaţi de pe Titanic, deşi avea 65 de locuri. Smith nu a emis un ordin clar de abandon al pachebotului şi mulţi oameni nu au ştiut în ce situaţie gravă se află. În 2012, istoricii au descoperit că Smith a picat examenul de navigaţie şi a reuşit să îl promoveze în 1888. Înainte de scufundarea Titanicului, Smith îşi câştigase titulatura de „căpitanul milionarilor”, datorită încrederii pe care o inspira celor din jur.
Singurul pasager japonez de pe Titanic
Singurul pasager japonez de pe Titanic a fost Masabumi Hosono, care studia în Europa sistemele feroviare şi urma să ajungă acasă, la bordul pachebotului. Când nava a început să se scufunde, a decis să înfrunte moartea cu demnitate. Ţinând cont de regula „femeile şi copiii sunt salvaţi primii”, pe care echipajul o aplica „cu pistolul la tâmpla pasagerilor”, lui Hosono i-ar fi fost greu să supravieţuiască, dar a reuşit, până la urmă, să răzbească. Ocazia lui a venit când un membru al echipajului a anunţat că într-o barcă mai erau două locuri libere şi Hosono a sărit cu disperare.
În Japonia, Hosono a fost privit drept un laş şi mulţi l-au criticat. De asemenea, Hosono a fost concediat de la jobul său guvernamental şi articolele ulterioare despre „asiaticul din barca de salvare numărul 13” nu l-au ajutat deloc… În 1997, Hosono a fost exonerat, după ce s-a descoperit o scrisoare, pe care acesta i-o trimisese soţiei sale, în care specifica exact că s-a aflat în barca 10, nu 13, deci nu avea cum să fie „asiaticul” ironizat de presă.
Adevăratul colier de pe Titanic
În filmul lui James Cameron din 1997, Titanic, este pomenit un colier pe nume „Inima Oceanului”. La bordul vaporului blestemat s-a aflat o doamnă pe nume Kate Florence Philips, care a primit un colier valoros din safir de la iubitul ei însurat, Henry Morley.
Acesta era un antreprenor bogat în vârstă de 40 de ani, care avea mai multe magazine de dulciuri în Worcester, Anglia şi Kate, în vârstă de 19 ani, a fost contabila sa. Morley dorea să îşi părăsească soţia şi fiica pentru a trăi cu Kate. Cuplul dorea să ajungă în California, unde să înceapă o viaţă nouă.
După ce Titanicul s-a ciocnit cu aisbergul, Kate a ajuns într-o barcă de salvare, dar Morley nu a fost la fel de norocos. La exact nouă luni de la tragedia din Atlantic, Kate a născut o fetiţă pe nume Ellen. În 1989, povestea lui Ellen a devenit cunoscută presei, după ce aceasta a venit în biroul publicaţiei Worcester News, în căutarea unei fotografii cu tatăl ei. Ziarul publicase un articol despre victimele de pe Titanic originare din Worcester şi Ellen, în vârstă de 76 de ani, a plâns când a văzut fotografia tatălui ei, Henry. Aceasta a mărturisit că deţine încă colierul primit de mama sa, Kate şi o cheie de la cabina de pe Titanic.
În 2012, nepoata lui Ellen, Beverley Farmer şi nepoata lui Morley, Deborah Allen, s-au întâlnit pentru a aniversa 100 de ani de la dezastrul Titanicului.
Greşeli şi teorii
Este clar că Titanicul s-a scufundat după ce a intrat în coliziune cu aisbergul, dar cercetătorii au dorit să explice de ce anume s-a ajuns în această situaţie tragică. După dezastru, atât specialiştii britanici, cât şi cei americani, au stabilit că nava avea o viteză prea mare. La o viteză mai mică, accidentul ar fi fost mai uşor şi căpitanul ar fi putut evita aisbergul. După cum se cunoaşte, impactul a rupt şase din compartimentele navei, cu două mai mult decât nivelul acceptabil pentru ca Titanicul să poată rămâne la suprafaţă. În 2010, autoarea Louise Patton, nepoata ofiţerului secund Charles Lightoller, a sugerat că Titanicul ar fi putut evita coliziunea cu aisbergul dacă cârmaciul Robert Hitchins nu s-ar fi panicat şi ar fi virat nava într-o direcţie fatidică.
Potrivit lui Patton, bunicul ei a încercat să acopere greşelile din timpul naufragiului, de teamă să nu distrugă reputaţia companiei White Star Line şi a echipajului. Între timp, doi astronomi ai Universităţii de Stat din Texas au speculat că o superlună rară ar fi fost de vină pentru deplasarea aisbergului. O superlună survine atunci când Luna ajunge cel mai aproape de Pământ. În data de 4 ianuarie 1912, Luna a ajuns la cel mai apropiat punct de Terra din ultimii 1.400 de ani. Acest fenomen a avut loc la doar o zi după periheliu (când Soarele este cel mai apropiat de Pământ). Mai mult, Luna şi Soarele erau aliniate şi au generat un val neobişnuit, pe anumite porţiuni ale călătoriei. Aceste descoperiri astronomice ar fi putut avea un rol în tragedia Titanicului.
Elizabeth Shutes
În filmul Titanic, mirosul gheţii nu a reuşit să salveze pachebotul. În realitate, pasagera Elizabeth Shutes a fost atât de deranjată de mirosul gheţii, încât nu a putut dormi. Din fericire, aceasta a supravieţuit şi a scris versiunea ei de poveste a scufundării. Elizabeth se afla pe Titanic în calitate de guvernantă a unei fete în vârstă de 19 ani, pe nume Margaret Graham.
Elizabeth a reuşit să ajungă într-o barcă de salvare, după producerea coliziunii, într-o barcă în care existau doar 36 de pasageri, deşi mai erau destule locuri. Chiar în momentul în care renunţase la speranţa că va supravieţui, Elizabeth a fost salvată de echipajul navei SS Carpathia, alături de alţi pasageri.
Titanic şi Costa Concordia, asemănări stranii
În 2012, nava de croazieră Costa Concordia s-a scufundat, chiar la 100 de ani de la dezastrul Titanicului şi au ieşit la suprafaţă o serie de teorii stranii. Se spune că în sala de mese de pe Costa Concordia rula, în momentul producerii naufragiului, melodia „My Heart Will Go On”, cântată de Celine Dion, din filmul Titanic (1997). Ambele vapoare au fost greşit botezate. Sticla de şampanie cu care a fost botezată Costa Concordia nu s-a spart şi mitul spune că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Titanic (în realitate, Titanicul nu a trecut deloc prin ritualul botezului la apă). De asemenea, ambele dezastre maritime s-au datorat erorilor umane şi vitezei prea mari.
Iluzii optice
Echipajul Titanicului a trimis câteva semnale, în momentul naufragiului. O navă apropiată, Californian, a ignorat apelurile de disperare ale pachebotului şi căpitanul acesteia şi-a pierdut locul de muncă, din cauza ignoranţei sale. Un alt „ingredient” pentru dezastru a fost fenomenul de refracţie a luminii. În noaptea fatidică de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanicul a navigat printr-o zonă în care straturile de aer rece se situau sub cele de aer cald. Acest fenomen determină apariţia mirajelor.
Potrivit istoricului Tim Maltin, mai multe nave au raportat miraje în noaptea scufundării Titanicului. Un miraj similar ar fi determinat echipajul de pe Californian să nu identifice corect semnalele SOS ale Titanicului. Descoperirile lui Maltin au survenit în 2012, la 20 de ani după ce guvernul britanic a renunţat la propria investigaţie cu privire la fenomenul de refracţie a luminii din noaptea în care s-a scufundat Titanicul.
