Răsfoind într-o seară cartea de publicistică “Arme şi utopii” (Humanitas, 2013) a scriitorului peruan Mario Vargas Llosa, un articol intitulat “Trompeta din Deia” mi-a absorbit atenţia. L-am citit febril, am lăsat cartea şi am dat telefon librarului – trebuia urgent să fac rost de vreo carte a lui Julio Cortazar, protagonistul articolului.
Cortazar ar putea fi numit mai degrabă un anti-scriitor, deoarece capodopera “Şotron”, care a înălţat valuri de admiraţie în anii ’60, este mai degrabă un anti-roman. Garcia Marquez spuse odată despre Cortazar că era tipul de scriitor care el însuşi şi-ar fi dorit să devină. Din fericire Marquez a ajuns totuşi să scrie ca Marquez, dar Cortazar rămâne totuşi un reper pentru mulţi experimentalişti literari.
Publicat în 1963, “Şotron” este o carte despre care nu doar să scrii e dificil, ci şi să o citeşti e un exerciţiu laborios şi pe alocuri exasperant. Cortazar şi-a scris cea mai importantă operă în Parisul postbelic, oraş la care referindu-se cândva spuse că „e mai bine să fii nimeni într-un oraş care e totul, decât să fii totul într-un oraş care e nimeni”. Fascinaţia pentru Paris emană din fiecare pagină a cărţii.
Aşadar, ne aflăm în Parisul anilor ’60. Vechiul şi fastuosul oraş de pe Sena e acum învăluit în pâcla nostalgiei, sărăciei şi mizeriei, păstrându-şi totuşi magia irezistibilă. În această lume decadentă există şi lumea lui Oliveira – imigrant latino-american, intelectual devorat de conflicte interioare, frustrări, ambiţii şi condiţia umană în general. În lumea lui Oliveira există Maga – un fulger, un vulcan de emoţii, o fiinţă seducătoare făcută pentru a trăi simplu, în afara constrângerilor şi exerciţiilor analitice existenţialiste care-l preocupă pe contradictoriul Oliveira. Viaţa lor exterioară e simplă – un apartament burduşit cu cărţi şi discuri, un copil pe care el cu greu îl tolerează, cafea tare, ţigări ieftine şi un cerc de prieteni boemi (Clubul) pentru înfierbântatele polemici nocturne. Viaţa lor interioară e contrastantă – el e un uragan sumbru, ea e o fire îndrăgostită de viaţă, a cărei misiune pare a fi cea de a-l provoca pe zbuciumatul Oliveira să nu piardă contactul cu realitatea imediată. Naturaleţea, caracterul ludic, spontanietatea şi ignoranţa ei puerilă îi oferă un echilibru temporar pe funia fragilă a vieţii, sprijinindu-l în timpul acrobaţiilor existenţialiste.
Ce se întîmplă pe parcursul romanului nu e tocmai ceva ce s-ar putea povesti. Cortazar iese în afara convenţiilor, modelând romanul într-o manieră avangardistă. Surprizele oferite cititorului survin încă de la începutul romanului, unde autorul ne propune întâi de toate un “Îndrumar de lectură”. Cortazar e un autor-jucător, un scriitor care a afirmat că nu obişnuieşte să-şi revizuiască textele, lăsând astfel pe foaie efectul necizelat al torentului vijelios izbucnit din inspiraţia lui vulcanică, jonglând cu frazele într-o construcţie ludică halucinantă.
Scriitură hiperdensă, nedisciplinată, incoerentă, ajungând pe alocuri incomprehensibilă, face din acest roman unul recomandat în special celor care au răbdare pentru experimentele literare postmoderniste, dar şi celor care vor să cunoască un vrăjitor al literelor, un personaj original al bogatei şi exoticii literaturi latino-americane.
Recenzie de Dan Mocanu
