Teritoriul Kosovo este situat în sudul Serbiei și, chiar dacă și-a obținut independența acum 18 ani, unele țări în continuare nu recunosc statutul regiunii. Istoria sa este marcată de conflicte etnice, intervenție internațională și multe negocieri. Pentru a înțelege de ce Kosovo și-a dorit independența, cum a obținut-o și de ce nu este recunoscut de toate țările, inclusiv de Republica Moldova și România, #diez a analizat evoluția sa istorică și deciziile diplomatice care au fost luate de-a lungul anilor.
La baza dorinței de independență a populației din Kosovo au stat factori etnici, demografici și politici. Kosovo are o majoritate albaneză, iar în perioada iugoslavă, relația dintre albanezii din Kosovo și autoritățile sârbe a fost adesea conflictuală. În anii 1980-1990, când la guvernare erau lideri precum Slobodan Milošević, autonomia provinciei Kosovo a fost redusă semnificativ, iar sârbii au căutat să-și reafirme controlul. Acest lucru a generat nemulțumire în rândul albanezilor din Kosovo, aceștia considerând că nu li se recunoaște suficientă autonomie și că drepturile lor naționale sunt subminate.
Nemulțumirile s-au transformat în mobilizare politică și militară. Un exemplu în acest sens este Armata de Eliberare a Kosovo (UÇK) care a apărut ca un actor-cheie. Aceasta milita nu doar pentru autonomie, ci pentru independență deplină. Totodată, atrocitățile comise de forțele sârbe împotriva populației albaneze, inclusiv atacul de la Prekaz din martie 1998, când poliția iugoslavă a atacat familia Jashari, care a luptat împotriva regimului sârb, au înăsprit și mai mult conflictul.
Aceste abuzuri, alături de teama de discriminare etnică, au atras atenția și intervenția comunității internaționale, în special NATO.
Războiul din Kosovo și intervenția NATO
Conflictul a escaladat la sfârșitul anilor ’90. În 1999, NATO a lansat o campanie aeriană de 78 de zile împotriva forțelor iugoslave (Serbiei), fără mandat din partea ONU, într-o misiune justificată ca fiind „umanitară”, cu scopul de a opri violențele și epurările etnice împotriva albanezilor.
Negocierile de pace au avut loc înainte și în timpul bombardamentelor. A existat un acord propus la Rambouillet, Franța și semnat în martie 1999, care oferea Kosovo un statut larg de autoguvernare, dar a fost respins de partea sârbă. Ulterior, în iunie 1999, a fost semnat un alt acord, la Kumanovo, Macedonia de Nord, care a permis retragerea forțelor sârbe și instituirea unei misiuni internaționale.
La 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 1244, prin care a înființat misiunea UNMIK (United Nations Interim Administration Mission in Kosovo) – un mecanism de guvernare provizorie prin care ONU se ocupa de administrație, siguranță și reconstrucție. În paralel, NATO a menținut o forță militară pentru a garanta securitatea.
În timpul conflictului au avut loc lupte grele, cum ar fi Bătălia de la Paštrik, în care forțele UÇK, sprijinite de NATO, au încercat să cucerească zona Paštrik la granița cu Albania.
Perioada de după război
După retragerea forțelor sârbe, Kosovo a intrat sub administrație ONU, iar rolul autorităților locale a fost gradual crescut. Cu toate acestea, statutul final al regiunii nu era clar: Serbia și Kosovo nu ajunseseră la un acord politic definitiv.
În 2007, Martti Ahtisaari, trimis special al ONU, a propus un plan de soluționare a statutului, cunoscut ca „Planul Ahtisaari”. Acesta prevedea un Kosovo cu autonomie largă, protecție pentru minorități, instituții proprii, dar nu folosea explicit formula „independență totală recunoscută” ca un stat complet suveran.
Planul a generat controverse. La 10 februarie 2007, mii de tineri din Kosovo, conduși de mișcarea Vetëvendosje, au protestat în Priștina, capitala regiunii, împotriva planului, susținând că propunerea nu oferă suficientă suveranitate.
Cu toate acestea, Planul Ahtisaari a devenit baza instituțională a ceea ce este Kosovo astăzi. Astfel, pe 17 februarie 2008, parlamentul de la Priștina a votat declararea independenței Republicii Kosovo. Decizia a fost unilaterală, iar Serbia nu a acceptat-o.
Un moment esențial a fost decizia Curții Internaționale de Justiție (CIJ) din 2010, care a concluzionat că „declararea independenței nu a încălcat dreptul internațional”, dar nu a mers până la a recunoaște automatic Kosovo ca stat suveran în toate sensurile posibile. Acest aviz a fost folosit de Kosovo pentru a-și consolida legitimitatea, dar nu a convins toate țările.
De ce unele state recunosc Kosovo, iar altele – nu
Recunoașterea Kosovo de către celelalte țări este influențată de factori geopolitici, legali și de securitate.
Pe de o parte, multe țări occidentale, printre care Statele Unite și majoritatea țărilor din UE, au recunoscut Kosovo. Ele au argumentat că „sprijinirea unui stat albanez independent servește păcii, drepturilor omului și stabilității pe termen lung în Balcani”. De asemenea, au văzut în Kosovo un succes al intervenției NATO.
Pe de altă parte, țări precum Serbia, Rusia și China refuză să recunoască independența Kosovo din motive de integritate teritorială, motive geopolitice și temeri legate de precedentul separatismului. Totodată, câteva state UE au ales să nu recunoască Kosovo. Printre ele se numără România, Grecia, Spania, Cipru și Slovacia.
Bucureștiul nu recunoaște independența Kosovo, iar Ministerul de Externe din România a explicat că avizul CIJ „nu autorizează consecințele juridice complete ale declarării statalității, ci doar legalitatea declarației de independență”.
Un alt argument invocat de politicienii români, inclusiv de fostul președinte Traian Băsescu, este teama de precedent. Dacă România ar recunoaște independența Kosovo, ar putea deschide ușa unor acțiuni separatiste similare în alte regiuni.
Poziția Republicii Moldova
Republica Moldova face parte din rândul statelor care nu recunosc independența Kosovo. Motivul principal este – asemănător cu cel al României –, temerea unui precedent separatist, mai ales că țara noastră nu a soluționat încă problema regiunii transnistrene. Astfel, dacă autoritățile de la Chișinău ar recunoaște independența Kosovo, există riscul ca ele însele să fie confruntate cu cereri internaționale similare pentru regiunea separatistă din stânga Nistrului.
Cu toate aceste, Republica Moldova oferă vize kosovarilor. Un proiect de lege în acest sens a fost elaborat în 2023, pentru că delegația din Kosovo a participat la summitul Comunității Politice Europene, care a avut loc în Moldova.
În prezent, Kosovo, la fel ca Republica Moldova, este în proces de aderare la Uniunea Europeană.
