„La școală nu sunt «mama».” Unde trasăm granița dintre profesor și părinte și de ce copiii de cadre didactice nu ar trebui să fie „un exemplu”

Cum reușesc părinții-profesori să mențină un echilibru între cele două „profesii”? Ce simt, de fapt, copiii care cresc cu părinți în două roluri? Am discutat cu trei tineri, copii de profesori și cu părinții acestora, pentru a vedea cum simt ei această relație.

Tudor Ursu a fost în gimnaziu elevul mamei sale. Aceasta este profesoară de limba și literatura română la Instituția Publică Gimnaziul „Ratuș” din satul Ratuș, raionul Criuleni și spune că în momentul în care a aflat că îi va preda copilului său s-a gândit că Tudor trebuie să înțeleagă materia ca ceilalți copii. Nu au avut reguli „la școală nu-mi spui mama”, „la școală te porți ca de parcă aș fi străină”.

De la sine era clar ce spunem/facem acasă și ce spunem/facem la școală.

Ecaterina Ursu

Pentru Tudor nu a fost o experiență diferită de cea pe care o avea cu alți profesori, respectiv, să o aibă pe mama sa drept profesoară, nu a fost ceva ciudat sau nefiresc. Tânărul spune că nu a fost un elev obraznic, iar ceea ce îl „descuraja” să fie era faptul că orice gafă putea ajunge la urechile mamei sale în timp record.

„Parcă profesorii aveau așteptări mai mari de la mine uneori”

Ecaterina Ursu povestește că uneori i-a fost teamă că profesorii sau elevii îi vor reproșa că își favorizează fiul, chiar dacă nu era așa. De asemenea, recunoaște că a simțit o presiune neverbalizată din partea colectivității școlare și a vorbelor „are asemenea rezultate, pentru că îl învață maică-sa”. Respectiv, ea mereu se aștepta ca fiul ei să fie cel mai pregătit pentru evaluările sumative, să cunoască cel mai bine poeziile și să aibă un comportament exemplar. „Am simțit că eram mai exigentă cu ambii mei fii.”

Uneori, Tudor simțea că profesorii se așteaptă doar la rezultate bune din partea lui: „Parcă profesorii aveau așteptări mai mari de la mine uneori sau că ar trebui să fiu un exemplu pentru ceilalți.” A fost fericit atunci când a obținut un rezultat bun la olimpiada republicană de limba română, fiindcă astfel dovedise că performanțele sale nu se datorau faptului că mama lui este profesoară.

Un avantaj al faptului că mama lui este profesoară a fost ajutorul în pregătirea pentru olimpiade și pentru examenele de clasa a IX-a. În plus, acest lucru l-a ajutat să evite bullyingul. „Cred că alții se rușinau, știind că maică-mea este profesoară.”

De când i-a devenit profesoară fiului său, relația dintre Ecaterina și Tudor a devenit mai strânsă. „El cunoștea dedesubturile profesiei mele, iar eu pe ale lui, cele ale vieții de elev.”

Dana este în clasa a X-a la Liceul Teoretic „B.P. Hasdeu” din municipiul Bălți. Mama ei, Ina Veveriță, predă istoria românilor și universală și, în același timp, de cinci ani este profesoara Danei. Când și-a văzut pentru prima dată fiica în bancă, în calitate de elevă căreia trebuie să-i predea, a avut sentimente mixte. Pe de-o parte știa că trebuie să-și păstreze profesionalismul și să o trateze ca pe orice altă elevă. Pe de altă parte era imposibil să ignore faptul că în fața ei se afla propriul copil – o elevă pe care o cunoaște dincolo de școală, în viața de zi cu zi.

Nu mi-am dorit să creez două lumi complet separate, ci doar să existe o adaptare a atitudinii în funcție de context. Respectul și seriozitatea erau prezente indiferent de rolul meu – fie că eram părinte, fie că eram profesoară. Am evitat în mod conștient orice formă de favoritism, tocmai pentru că era important să fie tratată ca orice alt elev. De altfel, nici ea nu a așteptat vreodată un tratament diferit sau privilegiat.

Ina Veveriță

„La școală nu sunt «mama»”

În momentul în care Ina Veveriță a aflat că urmează să-i predea fiicei sale, și-a dat seama că trebuie să abordeze subiectul „mai delicat”, pentru a-i oferi o claritate fiicei sale de 11 ani despre ce urmează să se întâmple. „Eram afară când am inițiat discuția și i-am explicat ce va presupune această situație, într-un mod lejer și reguli simple, pe înțelesul ei: la școală nu sunt «mama», nu aducem conflictele sau subiectele de acasă în sală de clasă, ne străduim, dăm exemplu și păstrăm echilibrul între cele două lumi.”

Pe de altă parte, pe Daniela o entuziasma ideea de a o avea pe mama sa drept profesoară. În momentul în care a văzut-o în rolul de dascăl, îi părea natural, chiar dacă era conștientă că în clasă autoritatea mamei sale crește. „Nu o să mint, am avut câteva momente în care obișnuința m-a dat de gol și în loc de «doamna profesoară» m-am adresat cu «mama».”

„Profesorii se așteaptă să am un comportament exemplar”

Fiind de mai mulți ani în domeniu, Ina Veveriță înțelegea că ar putea apăra bârfe despre performanța școlară a Danei, mai ales la ora sa. „Știam că ea va trebui să muncească dublu față de colegii ei. O întrebam destul de des la ora mea, asta pe lângă faptul că ea ridica mâna deseori. Răspunsurile ei nu treceau fără un mic comentariu de la mine, pentru ca ai săi colegi să nu creadă că ea a știut întrebarea și răspunsul de acasă. Am fost mai indulgentă doar când, știind orarul ei încărcat chiar și după școală, vedeam că este obosită.”

Dana recunoaște că simte zilnic că unii profesori și elevi îi analizează fiecare mișcare. Spune că ai săi colegi pornesc de la ideea că, dacă ei i se permite ceva, atunci și lor ar trebui să li se permită.

În același timp, profesorii se așteaptă să am un comportament exemplar, să fiu un model pentru ceilalți. Pune o presiune mare. Devine greu mai ales când încerci să te integrezi. E ca și cum nu ai voie să greșești niciodată.

Dana Veveriță

Totodată, tânăra spune că toți se așteaptă să fie cea mai bună la istorie, pentru că mama ei predă această materie. Ea studiază la profil real și deseori se confruntă cu întrebarea: „Cum așa? Mama ta e profesoară de istorie și tu nu ai ales profilul umanist?”.

Aud deseori: «Oricum iei 10 la istorie, ai toate avantajele – o ai pe mama acasă, îți explică tot ce vrei.» Asta mă face uneori să simt că sunt definită de profesia ei și că trebuie să excelez la această disciplină.

Dana Veveriță

„M-am întrebat dacă altui elev i-aș fi dat totuși jumătate de punct”

Totuși, uneori, Ina s-a întrebat dacă nu a fost prea exigentă cu fiica sa, din dorința de a evita orice aparență de favorizare. „Era o presiune dublă — pentru mine, de a păstra profesionalismul și pentru ea, de a nu da greș în fața colegilor și a mamei-profesoare. Țin minte un moment când am corectat un test și i-am depunctat un răspuns incomplet fără nicio ezitare, iar apoi m-am întrebat dacă altui elev i-aș fi dat totuși jumătate de punct. N-a fost o greșeală neapărat, dar a fost o întrebare sinceră față de mine însămi.”

Chiar dacă nu își poate imagina ca mama ei să nu fie profesoară, Dana și-a dorit uneori să nu fie eleva ei. Cel mai des s-a întâmplat când urma să scrie un test la istorie și colegii o întrebau ce va fi la test sau îi cereau răspunsurile. „Frustrarea pe care o simțeam în astfel de momente este greu de descris, căci, contrar stereotipurilor și așteptărilor, eu chiar învățam, și nu doar la istorie, dar la toate materiile. Niciodată nu am cerut de la mama evaluările pe care urma să le scriem.”

Dana menționează că inclusiv mama ei are uneori așteptări mai mari de la ea. „De parcă ar trebui să înțeleg totul automat, doar din motiv că am crescut lângă un cadru didactic. Uneori mă simt chiar responsabilă de reputația ei de profesoară.”

„Nu e mereu bine să-i povestesc tot ce se întâmplă la școală”

Odată ce a realizat cum se schimbă relația noastră în contextul școlii, Ina Veveriță a observat și o modificare în modul în care comunică cu fiica sa. Au stabilit că unele subiecte legate de școală trebuie evitate, însă acest lucru a făcut ca discuțiile lor să fie mai puțin naturale și deschise. „Când suntem acasă, evităm în mare parte să vorbim despre viața ei școlară.”

Dana evită să îi povestească mamei sale despre relațiile cu colegii ei, pentru că nu ar vrea astfel să îi influențeze viața profesională. „Nu e mereu bine să-i povestesc tot ce se întâmplă la școală. Uneori, astfel de informații ar putea schimba modul în care își face meseria. Nu vreau ca relația ei profesională cu ceilalți elevi să fie influențată de ceea ce îi spuneam eu.”

Fiind profesoara fiicei sale, Ina Veveriță a înțeles cât de creativă poate fi copilul ei. „Modul ei de exprimare, felul de expunere a ideilor, de scriere a textelor mă fascinează. Istoria, deși este o știință umanistă, rămâne a fi o știință care cere termeni exacți și nu lasă mult loc pentru creativitate. Dar ea mereu reușește să capteze atenția celui care citește, având idei care te surprind și formulări interesante ale modului în care vede ea un adevăr istoric.”

Atât mama, cât și tatăl lui Victor Burcovschi sunt profesori. Mama predă la un liceu seral din capitală, iar tata predă biologie la Liceul Republican „Aristotel”. „Am simțit ceva mai multă responsabilitate, nu atât față de ce o să zică fiul meu, ci de cum o să se simtă el față de impresiile colegilor”, spune Ion Burcovschi, tatăl lui Victor.

Pe de altă parte, tânărul spune că la început a fost un pic ciudat să se obișnuiască cu ideea că părinții îi sunt profesori. S-a adaptat însă repede și îi vedea ca pe orice alți profesori când avea lecții cu ei.

Ion Burcovschi menționează că la școală întotdeauna a ținut la rolul de profesor, iar acest lucru a fost de la sine înțeles pentru fiul său. Chiar dacă a încercat să nu îl trateze diferit de ceilalți elevi, recunoaște că involuntar uneori a fost mai exigent.

Trebuie să manifest obiectivitate în tratarea elevilor mei, respectiv uneori eram mai exigent cu fiul decât cu ceilalți.

Ion Burcovschi

„[Mama] Îmi dădea întrebări din semestrele trecute”

Pentru că se pregătea de ore, Victor nu a avut vreo problemă la disciplinele predate de părinții săi. Recunoaște însă că uneori mama se aștepta să știe „toate temele la perfecție” și să nu aibă lacune. „Când mă întreba tema curentă, îmi dădea întrebări din semestrele trecute.”

Profesorul zice că a fost atent întotdeauna la transparența evaluării tuturor elevilor. „Fiecare elev trebuie să știe exact unde a greșit și ce trebuie să facă data viitoare ca să ia o notă mai bună. Ce ține de părerea colegilor, nu prea mă interesează părerea lor despre corectitudinea mea în sala de clasă. Cea a elevilor, în schimb, este importantă pentru mine.”

Victor menționează că unul dintre avantajele de a avea părinți profesori este că deseori, atunci când avea dificultăți de înțelegere a unei teme, îi ruga să îi mai explice o dată. Totodată, era mândru atunci când își auzea colegii lăudându-i tatăl.

Când auzeam colegii mai mari cum vorbeau despre tata că este un profesor foarte bun și de treabă simțeam oleacă de mândrie.

Victor Burcovschi

Fiindu-i profesor, Ion Burcovschi a înțeles mai bine cum interacționează fiul său cu colegii. Totodată, a început să înțeleagă mai bine nevoile și grijile acestuia. „Am avut satisfacția să observ că este tratat cu respect de colegi. Am observat și unele mici greșeli ale lui în relațiile interpersonale, pe care am putut să le discutăm acasă.”

Deși profesorii au multe responsabilități, Victor zice că părinții lui au reușit mereu să petreacă timp cu el și sora sa. Tatăl său spune că s-a simțit uneori vinovat că nu dedică suficient timp copiilor proprii. „Pentru a repara cumva situația, am încercat să fiu deschis discuțiilor cu ei, i-am ascultat întotdeauna, am încercat să le dau sfaturi. Acum rămân cu speranța că am reușit cât de cât să fiu prezent în viața lor.”

Surse pentru fotografii:
# fotografia 1: Facebook/Ministerul Educației și Cercetării;
# fotografia 2: Primăria Chișinău;
# fotografia 3: monitorulcj.ro.