Emilia Moldovan a început să frecventeze Școala de Arte „Valeriu Poleakov” când avea opt ani. Vârsta fragedă nu i-a influențat negativ succesele, iar lucrările ei au devenit, în scurt timp, cele mai bune dintre altele zeci realizate de adolescenți de 14-15 ani. Odată cu finalizarea studiilor, pânzele Emiliei au început să ajungă în casele celor care apreciază creațiile tinerei artiste. Acum, ea primește constant numeroase comenzi de picturi. „Dacă îmi place cum arată omul, fac portretul gratuit, iar în ultimul timp am impresia că oamenii au devenit prea frumoși.”
Dacă arta, cel puțin la nivel tehnic, ar ține de o anumită genă creatoare transmisibilă, atunci ea este, cu siguranță, încorporată în ADN-ul familiei Moldovan. Tatăl Emiliei, având și el studii în cadrul Liceului Academic de Arte Plastice „Igor Vieru”, a fost cel care și-a înscris fiica la cursuri. „Eu nu am vrut niciodată să desenez. Niciodată nu am avut dorința de a merge la Artă”, zice Emilia.
Cu toate acestea, a descoperit o predilecție pentru natura moartă. Interesul pe care l-a dezvoltat a fost însă înăbușit de un alt subiect predat elevilor din anul întâi: compoziția. „Nu-mi plăcea să mi se pună rame. La compoziție, nu puteai să-ți alegi materialele, de exemplu. Ți se spunea exact că trebuie să pictezi cu guașe, pe un anumit format și îndeplinind o temă specifică. În plus, în fiecare an aveam câteva tablouri cu tema «Iarna». Iarnă nu e în Moldova la fel de des pe cât trebuia să o desenăm noi.”
Cu toate acestea, Emilia a continuat să studieze încă trei ani în plus față de cei patru obligatorii. Avantajul elevilor din anii superiori era libertatea totală de a-și alege tipul, subiectul și materialele lucrărilor. Începând cu anul V, a fost liberă să își caute propriul stil, renunțând, astfel, la cel „academic rusesc”, așa cum îl numește ea.
„La finele anului V, am descoperit ceea ce îmi place cu adevărat – omul. Eu fac portrete, foarte multe portrete.” De asemenea, s-a specializat în pânze de dimensiuni mari. „Lucrările de mărimi mari mereu creează un efect impresionant.” Cu toate acestea, mărturisește că se confruntă cu o problemă atunci când pictează la scară mare. „Tata îmi zice că sunt ca un chibrit. Mă aprind repede și tot atât de repede mă sting. Sunt foarte atentă la detalii. Pot perfecționa o nucă din colțul paginii timp de ore întregi, uitând de imaginea de ansamblu.”
În urma unui asemenea parcurs e firească o întrebare asupra motivului pentru care Emilia continuă să picteze. „Este mai mult o necesitate”, răspunde ea.
„La un moment dat, totuși, mi-am interzis să desenez sau, cel puțin, o făceam mult mai rar decât îmi doream. Sunt de părere că arta trebuie să conțină emoție, iar unica metodă de a o reda într-o lucrare ce reprezintă omul este ori să o exprimi pe față, ori, în timp ce pictezi, să simți tu o emoție. Și eu am observat că atunci când iau pensula în mână, încep să mă programez să am emoții negative. Și nu vreau să-mi impun să fiu tristă doar ca să fac o lucrare bună.”
Acesta este motivul pentru care pictează, preponderent, la comandă. Primii săi clienți au fost persoane din anturajul Emiliei. „La început desenam, pur și simplu, oameni și le ofeream desenele gratuit. O vedeam ca pe o reclamă ambulantă.” În scurt timp, o sumedenie de alți amatori de artă s-au alăturat listei de clienți, mai ales din cadrul organizațiilor de voluntariat la care a activat.
Trei lucrări – numărul de comenzi primit luna aceasta – constituie un volum de muncă impozant. De obicei, totuși, numărul se limitează la una-două lucrări. „E foarte instabil. Cele mai multe lucrări le fac vara și înainte de Anul Nou. Cele contracost, vreau să zic. Este important de specificat.”
Gama de materiale cu care lucrează este foarte diversă. Deși preferă creionul simplu, acesta garantând exactitatea față de fotografia de referință, Emilia a realizat chiar și designul unor invitații de nuntă în acuarelă.
Când a fost întrebată cum reușește să echilibreze pictura și studiile la liceu, Emilia a glumit zicând că: „Liceul ucide sau, mai exact, profilul real ucide.” Ea se referă la multitudinea de sarcini școlare obligatorii ce o împiedică de multe ori să picteze.
Cu toate acestea, Emilia e o elevă exemplară și ține pasul cu mulțimea de discipline școlare, teme pentru acasă și pregătirile pentru olimpiada la chimie. Totuși, recunoaște că se confruntă cu o provocare de timp, în special când trebuie să realizeze și comenzile pe care le primește lunar. „Mereu m-a enervat faptul că lumea îmi spunea că am talent. Eu eram cea mai mică din grupă, dar desenam cel mai bine și toți îmi spuneau: «Tu ai talent, tu ai talent, tu ai talent.» E adevărat, cred că o predispunere există.” Pe de altă parte, talentul este doar o fărâmă din produsul final. După cum spune Emilia: „Cu multă practică poți ajunge și în cosmos.”
Drept sursă primară de inspirație îi servește cultura noastră și locurile preferate din capitală. În timpul liber, îi place, de exemplu, să treacă pe la librăriile Cărturești și Cartego pentru a răsfoi albumele de artă expuse. Este perfect dacă printre paginile acestora se află și pictorii ei preferați: Caravaggio, Ivan Pokidâșev și Roberto Ferri. „Îmi plac și lucrările religioase foarte mult și mă inspiră foarte mult tot ce e legat de Moldova, patrie, familie.”
Având deja un bagaj plin de experiență în domeniu, Emilia a oferit un sfat tinerilor pictori și părinților acestora. „Dacă al vostru copil are o mică predispunere, oricât de mică, aș insista să fie dat la Arte.”
Autoare: Bianca Țurcan
