Pe 2 martie, Republica Moldova marchează un moment crucial din istoria sa recentă: războiul de pe Nistru, un conflict care a dus la pierderea efectivă a controlului asupra regiunii transnistrene. Acest război, declanșat în 1992, a fost un episod tragic care a schimbat cursul istoriei țării. Ștefan Bejan, expert WatchDog.MD, vine cu o perspectivă asupra conflictului și explică cum a susținut Rusia separatiștii.
Primele focuri: cine a tras primul
Primele semne ale conflictului au apărut în 1989, când separatiștii transnistreni, sprijiniți de Moscova, au început să creeze structuri paralele de putere. Pe 13 decembrie 1991, când forțele separatiste au încercat să ocupe orașul Dubăsari, polițiștii moldoveni ai brigăzii „Fulger” au fost trimiși pentru a restabili ordinea. La podul din Dubăsari, separatiștii au deschis focul primii, ucigând patru polițiști moldoveni.
„În timpul operațiunii, forțele separatiste au deschis focul. Patru dintre polițiștii moldoveni – Ghenadie Iablocichin, Mihail Arnaut, Valentin Mereniuc și Gheorghe Cașu – au murit. De partea cealaltă au murit 20 de gardiști”, explică Ștefan Bejan, expert WatchDog.MD și doctor în istorie.
De ce a apărut separatismul în Stânga Nistrului
La sfârșitul anilor ’80, mișcarea de emancipare națională din Moldova a fost percepută drept o amenințare de elitele sovietice din regiunea transnistreană. Această zonă, industrializată și dominată de rusofoni, avea o elită loială Moscovei, formată din foști lideri comuniști și ofițeri KGB.
Când Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) s-a destrămat, această elită a refuzat să accepte noile realități politice, temându-se de pierderea privilegiilor. „În toată această perioadă, acțiunile separatiștilor au fost alimentate de forțele naționaliste de la Chișinău. Declarațiile șovine tensionau și mai mult relațiile dintre Chișinău și Tiraspol. Ulterior s-a demonstrat că unii dintre aceștia acționau la comanda Moscovei. Iurie Roșca, cel mai agresiv naționalist atunci, s-a dovedit a fi un agent rus. Dar acest lucru a devenit clar mult mai târziu”, susține Ștefan Bejan.
Anticipând destrămarea URSS, încă din 1989, separatiștii transnistreni și-au constituit o forță militară compusă din Garda Republicană, miliție, detașamente teritoriale de salvare, regimente muncitorești și cazaci – în total 20.000 de oameni.
Rolul Rusiei în conflict
Rusia a avut un rol determinant în declanșarea și desfășurarea conflictului. „Rolul Rusiei? Trupele au fost înarmate, echipate și pregătite de armata a 14-a a Federației Ruse, dislocată în regiune. Omuleții verzi erau cazacii veniți din Rusia, care făceau parte dintr-o formațiune paramilitară finanțată din bugetul Federației Ruse, dar și unii extremiști din Ucraina. De partea cealaltă, Chișinăul nu avea încă o armată. Anume evenimentele din Stânga Nistrului au dus la formarea primelor batalioane. Le-au format voluntari, deseori oameni cu puțină experiență de luptă sau deloc”, explică expertul WatchDog.MD.
La 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost proclamată așa-numita «Republică Moldovenească Nistreană». Imediat a început preluarea instituțiilor subordonate puterii de la Chișinău și înlocuirea conducătorilor cu proprii lor oameni, inclusiv comisariatele de poliție.
În noaptea de 1 spre 2 martie 1992, soldații din Stânga Nistrului și cazacii atacă sediul Comisariatului de poliție din Dubăsari, ultimul aflat încă sub controlul Chișinăului. 34 de oameni din interiorul comisariatului au fost dezarmați și luați prizonieri.
Unii au reușit să scape și au fugit la Cocieri. Soldații transnistreni i-au urmărit și atacat. Pe 2 martie în ajutor moldovenilor, trecând Nistrul pe gheață, le-au venit polițiștii din Batalionul Special Fulger. Cu ajutorul acestora, separatiștii sunt respinși, iar de atunci încep confruntări la scară largă.
Deși oficial Rusia adoptase «Doctrina Sinatra», prin care a renunțat la intervențiile militare directe în statele din blocul socialist, fără armata a 14-a din Stânga Nistrului nu ar fi avut loc niciun război. Mai mult, Rusia le plătea cazacilor mobilizați prin tot felul de rețele informale să vină să lupte în Stânga Nistrului.
Ștefan Bejan, expert WatchDog.MD și doctor în istorie
Pe 2 aprilie 1992, comandantul armatei a 14-a, generalul Iurie Netkaciov, a cerut retragerea trupelor moldovenești din apropierea Tighinei. După refuzul Chișinăului, pe 5 aprilie, 20 de blindate rusești au intrat în Tighina, semnalizând implicarea directă a Rusiei în conflict. „Anume intrarea directă în joc a armatei ruse a dus la cele mai mari pierderi în rândul soldaților moldoveni și i-au determinat să se retragă. În lupta pentru Tighina au murit 200 de soldați, iar alții 300 au fost răniți”, susține Ștefan Bejan.
Acordul de „pace”
Implicarea directă a armatei ruse i-a forțat pe oficialii moldoveni să accepte condițiile de pace. Pe 21 iulie 1992 la Moscova a fost semnat acordul de încetare a focului.
Încă o dovadă a faptului că anume Rusia este cea care se face vinovată de acest conflict armat este că semnatar al acestui acord este președintele Rusiei, Boris Elțin, și nu liderul separatiștilor Igor Smirnov. Or, un armistițiu este mereu semnat între participanți. Dacă Rusia nu a participat la acest război, de ce anume Elțin este cel care a semnat armistițiul?
Acordul de la Moscova, deseori numit „Convenția Elțin-Snegur”, a fixat de facto scindarea teritorială a Republicii Moldova și a transformat regiunea transnistreană într-o piatră legată de gâtul Republicii Moldova.
Ștefan Bejan, expert WatchDog.MD și doctor în istorie
În videoclipul de mai jos puteți vedea explicațiile lui Ștefan Bejan cu privire la conflictul de pe Nistru.
