(foto) La 21 de ani am mers prima dată la un sanatoriu – în Moldova. Cum a fost și ce concluzii mi-am făcut

În fiecare an, Casa Națională de Asigurări Sociale oferă câteva mii de bilete de tratament la sanatoriile din țară pentru entitățile care contribuie la Fondul de Asigurări Sociale. #diez, în calitate de companie care achită regulat taxe la stat, la fel are ocazia de a beneficia anual de câte un bilet, acoperit în proporție de 80 % din contul bugetului de asigurări sociale de stat (restul de 20 % trebuie să fie achitat de către beneficiar).

Analizând opțiunile pe care le avem în Moldova, am fost atrași de „Nufărul Alb”, datorită recenziilor pozitive pe care le-am citit și a apei sale minerale „unice”. Potrivit oamenilor de știință, aceasta are o concentrație ridicată de săruri minerale, cum ar fi clorul, sulful, calciul și magneziul, ceea ce îi conferă proprietăți benefice pentru tratarea afecțiunilor reumatice, neurologice, ale aparatului locomotor și ale sistemului respirator. Astfel, în cele din urmă, am solicitat un bilet anume aici. Totul pentru ca să vedeți și voi cum e la unul dintre cele mai populare sanatorii din țară în 2024, prin ochii unei tinere de 21 de ani.

Până a vă povesti despre experiența mea, totuși, vreau să vă spun câteva fapte curioase. Sanatoriile au fost construite pe teritoriul Uniunii Sovietice între Revoluția Rusă din 1917 și dizolvarea URSS în 1991 pentru „relaxarea și recuperarea cetățenilor”. Înființarea acestora a fost ordonată de însuși Lenin, care în 1920 a emis un decret intitulat „Cu privire la utilizarea Crimeii pentru tratamentul medical al oamenilor muncitori”. Codul muncii din 1922 prevedea că toți muncitorii trebuie să petreacă cel puțin două săptămâni pe an într-un sanatoriu. Astfel, în 1990, sanatoriile sovietice puteau găzdui până la o jumătate de milion de persoane în același timp.

Timpul petrecut în aceste instituții era considerat o vacanță, total diferită de conceptul occidental, de altfel. În timp ce occidentalii își foloseau vacanțele pentru a se relaxa sau a călători, muncitorii din URSS trebuiau să își îmbunătățească sănătatea, astfel încât să se întoarcă la locurile de muncă mai productivi ca niciodată. În acest scop, ei chiar primeau bilete de tratament gratuit sau la preț redus la un sanatoriu desemnat de stat. Totuși, societatea percepea stațiunile mai mult ca locuri de relaxare și chiar romane de vacanță. O aluzie subtilă și comică la acest subiect o putem vedea inclusiv în filmul Любовь и голуби („Dragoste și porumbei”). Personajul principal merge la sanatoriu pentru tratament, dar atmosfera prezentată este mai degrabă una de vacanță, în care idilele devin centrale.

Multe dintre aceste sanatorii și-au închis porțile după căderea comunismului, dar alte câteva zeci încă funcționează. Acestea sunt gestionate fie de stat, fie de companii private. În unele țări, apropo, capitalismul a triumfat, toate urmele erei sovietice fiind șterse din sanatorii în favoarea unei experiențe mai apropiate de secolul XXI – wellness și spa. Cum e și logic, de fapt. Astfel, toate procedurile de „însănătoșire” pe care urma să le descopăr la sanatoriu erau identice cu cele oferite în saloanele de îngrijire și relaxare – masaje, aromaterapii, băi de aburi, terapii de hidratare. Diferența consta doar în atmosfera mai „medicală”, care se păstrase în timp.

ChatGPT m-a ajutat să îmi fac bagajul

Inițial părea un experiment amuzant, cu o durată de două săptămâni, de care așteptam nerăbdătoare să mă bucur. Am analizat toată informația, fotografiile, recenziile, reportajele disponibile în mediul online și am înțeles că va fi un salt în trecut. Și eram pregătită pentru el. Astfel, cu o zi înainte de a porni spre Cahul, am sunat la recepția sanatoriului ca să aflu detalii despre cazare. Cuvintele „e bine să ajungeți până la ora 14.00, ca să reușiți să faceți și vreo procedură” m-au entuziasmat și mai mult. Abia așteptam să ajung și să fac „vreo procedură”.

În aceeași zi mi-am făcut bagajele. A durat ceva timp să-mi aleg lucrurile pe care să le iau cu mine, pentru că, vă dați seama, nu aveam idee de câte și ce fel de haine am nevoie, cum va fi timpul, de procedurile pe care mi le va prescrie medicul. Într-un final, cu ajutorul mamei și a ChatGPT, am reușit să-mi umplu valiza. Toate chestiile luate mi-au fost utile, doar că nu și suficiente, așa că mi-am mai procurat și de pe loc câte ceva. Aceasta ar fi o listă aproximativă după care să vă conduceți în caz că doriți și voi să mergeți la un sanatoriu.

„Ce faci așa tinerică la sanatoriu?”

M-am trezit în jurul orei 7.0 ca să reușesc să mă pregătesc și moral, nu doar fizic. La 8.45 eram deja la Gara de Sud, căutam microbuzul cu care urma să merg la sanatoriu, iar la 9.0 am pornit. Urmau aproximativ trei ore și jumătate de călătorie și, cu toate că mă așteptam să treacă foarte greu, au „zburat”. Pentru ceva bani în plus, șoferul a fost de acord să meargă până în fața sanatoriului. Avea două pasagere care se îndreptau spre aceeași locație – eu și o bătrânică. Când am coborât, printre primele întrebări pe care mi le-a adresat a fost: „A что ты такая молоденькая и в санаторий?” („Ce faci așa tinerică la sanatoriu?”). Atunci am înțeles că această întrebare mă va urmări în multe dintre acele 14 zile pe care urma să le petrec la sanatoriul „Nufărul Alb”.

„De unde l-ai luat?” sau cum am fost întâmpinată

Ajunsă la sanatoriu, mai întâi m-am îndreptat spre blocul de cazare. I-am prezentat uneia dintre recepționiste biletul și, ca răspuns, am primit o privire nemulțumită, însoțită de întrebarea „de unde l-ai luat?”, de parcă l-aș fi găsit pe drum sau l-aș fi furat de undeva. Bine că în câteva clipe a preluat discuția colega sa, care m-a ajutat să înțeleg ce pot să fac.

Îmi trebuia vreo oră ca să rezolv situația, ceea ce însemna că până atunci nu pot fi cazată. Inițial, acesta și era planul, dar după circa 30 de minute mi s-a zis că pot merge să mă cazez și să mănânc, iar apoi să revin. Recepționista a căutat o cameră potrivită mie, astfel încât să am o vecină tânără cu care să mă pot înțelege și, într-un final, mi-a dat o foiță cu numărul „409”.

Am urcat la al patrulea etaj și am bătut la ușa pe care erau scrise cele trei cifre. Am intrat: două paturi (fiecare cu noptiera sa), două scaune, o masă, un televizor, o oglindă și un dulap. Nu prea mult mobilier și tehnică, dar suficient la prima vedere. La patul de lângă geam, o doamnă de vreo 40 de ani își aranja lucrurile – Lilia. Urma să fie vecina mea.

După ce mi-am lăsat lucrurile, am mers la cantină. Femeia responsabilă de aranjarea la mese tot a încercat să-mi caute un loc alături de persoane cu vârsta mai aproape de a mea, dar pentru că așa locuri nu prea erau, mi-a înmânat o foiță cu două numere – 64 și 93 – și orarul – micul dejun la 9.0, prânzul la 14.00, cina la 19.00. Astfel, în ziua aceea trebuia să iau prânzul la masa cu numărul 64, iar cina – la masa cu numărul 93. La masa cea din urmă am stat apoi zi de zi, timp de două săptămâni.

Când am intrat în cantină, am simțit că toată lumea se uită la mine. Privirile lungi m-au incomodat, dar eram încă destul de entuziasmată, așa că am pornit încrezătoare spre masa 64, unde deja stăteau patru persoane. Era vizibil că sunt șocate de prezența mea, dar din motiv că nu m-au întrebat nimic, am mâncat rapid și în liniște.

Apropo, mâncarea, pe toată durata șederii mele la sanatoriu, a fost destul de diversificată și gustoasă. Printre preparatele care mi-au plăcut cel mai mult se regăsesc mămăliga cu tocană de pui, hrișca cu legume, terciul de orez cu carne de vită și prune în sos, borșul roșu, supa de ciuperci și zeama moldovenească. Totodată, m-a bucurat faptul că meniul zilei puteam să ni-l alegem singuri, dintre două variante propuse de către bucătari.

Un moment pe care l-am remarcat e că bucatele erau servite în porții prestabilite, ceea ce, deși sănătos și bine gândit, păstra un aer specific perioadei sovietice, făcându-mă să mă simt controlată și limitată. Mai ales că, în prezent în orice cantină sau restaurant, fiecare vizitator își poate alege singur ce și cât vrea să mănânce.

Imediat după prânz, am mers să clarific mai departe situația cu actele. Am reușit să rezolv, doar că era deja prea târziu pentru o consultație cu medicul. Astfel, trebuia să revin la recepție deja a doua zi dimineața.

În ziua aceea, mi-am aranjat lucrurile, mi-am făcut câteva teme pentru facultate și am încercat să înțeleg ce se întâmplă. Nu am ieșit din cameră deloc până la ora 19.00, când trebuia să merg la cină. La masa cu numărul 93 erau așezate două femei – Aliona și Ecaterina – care păreau a fi de-o vârstă cu mama. Apoi s-a apropiat și Nicolae, cam de aceeași vârstă. Am avut noroc, m-au primit călduros și au fost prietenoși. Cu Aliona și Ecaterina am stat la aceeași masă până în ultima zi petrecută la sanatoriu, așa că anume cu ele am reușit să fac cunoștință mai îndeaproape, să râd, să-mi împărtășesc trăirile și chiar mâncarea. Granița de vârstă s-a șters rapid, fără ca cineva dintre noi să observe.

A doua zi dimineața, am mers din nou la recepție. Mi s-a înmânat carnetul de tratament – un caiet A6 obișnuit, cu reguli de conduită notate pe ultimele câteva pagini – și am fost redirecționată către policlinică pentru stabilirea programului de tratament. La consultație, medicul m-a întrebat ce probleme de sănătate am avut de-a lungul vieții și cu ce probleme mă confrunt acum, iar la final, mi-a zis în ce cantitate și mod ar trebui să consum apa minerală (care curgea din câteva robinete speciale, amenajate în policlinică) și mi-a prescris mai multe proceduri.

Notă: glisați spre stânga pentru a vedea toate imaginile.

Apropo, turiștii sovietici, la fel, își începeau „aventura” cu o vizită la doctor, care, exact ca și acum, întocmea un program personalizat de tratamente, terapii și recomandări alimentare. Evident, programul era diferit de la un sanatoriu la altul, variind și în funcție de țara în care se desfășurau tratamentele. Fiecare regiune sau sanatoriu avea propria specializare, influențată de tradițiile locale, resursele naturale disponibile și tipurile de terapii care erau considerate cele mai eficiente în acea zonă. De exemplu, sanatoriile din preajma Mării Negre se concentrau mai mult pe băile cu aburi și nămolurile terapeutice, cele din regiunile montane – pe aerul curat și terapiile fizice, cum ar fi drumețiile. Printre cele mai curioase tratamente se regăseau terapia cu struguri din Crimeea, cea cu petrol din Azerbaidjan și cea cu lapte de iapă (kumis) din Asia Centrală. Sanatoriile de pe teritoriul actual al Republicii Moldova se concentrau în principal pe tratamente balneo-climaterice, utilizând apa, nămolul și aerul curat drept resurse de bază.

Masaj, aromaterapie și băi minerale – proceduri de spa pe care le-am făcut la sanatoriu

După ce mi-am văzut procedurile indicate în carnet, am mers să-mi fac programările. 11 la număr, într-un final, au fost divizate în două. În unele zile trebuia să merg la șase dintre ele, iar în altele – la cinci. Fiecare medic(ă) și-a setat ora, având grijă ca aceasta să nu se suprapună cu nicio altă programare. Totodată, toți au ținut să-mi spună ce trebuie să am cu mine la procedura respectivă: ciorapi, prosop, șlapi sau căciulă pentru înot.

La sanatoriul „Nufărul Alb”, procedurile se desfășoară în intervalul orar 8.0-14.00, cu unele excepții. În cazul meu, excepții nu au fost, așa că din acea joi, în fiecare zi, de la 8.0 până la 14.00 eram la proceduri. Doar duminica aveam posibilitatea să dorm mai mult. Pare un orar destul de strict? Așa și este. De fapt, încă din primii ani de funcționare a sanatoriilor, fiecare aspect al vieții era controlat și monitorizat de personal în conformitate cu un program bine definit. Pe atunci se afirma că această structură a zilei e menită să ajute la menținerea unui ritm constant, necesar pentru recuperare, iar rutina și disciplina contribuie la buna funcționare a instituțiilor. Totuși, dacă e să analizăm obiectiv, era mai mult vorba de abordarea autoritară atât de specifică Uniunii Sovietice.

Printre procedurile mele preferate erau hidroterapia, gimnastica curativă în sală, gimnastica curativă în bazin, electroterapia, masajul și ozocheritoterapia. Celelalte nu știu dacă m-au ajutat în vreun mod, dar, potrivit medicului curant, ar trebui să văd efectele peste vreo lună. Spoiler din viitor: nu le-am văzut. Mă simțeam puțin mai odihnită și plină de energie, dar asta, mai degrabă, fiindcă, timp de două săptămâni, nu am lucrat și învățat atât de mult cum o făceam până a merge la sanatoriu.

Ozocheritoterapia este cea care mi-a rămas în memorie. Nu e vorba despre faptul că tare mi-a plăcut să stau pe scaun, cu mâinile în ozocherită, fără a mă putea mișca, ci despre cum femei necunoscute își spuneau poveștile vieții lor. Fiecare dintre ele aducea cu ea o povară invizibilă – unele vorbeau despre soți tirani și traumele unei vieți în umbra violenței, altele – despre copii plecați departe, pe care nu-i mai văzuseră de ani de zile. Erau și paciente tăcute, dar care totuși, din când în când, dădeau din cap în semn de înțelegere, ca și cum ar fi aprobat fiecare poveste spusă de celelalte.

Anume în timpul acestor proceduri mi-am dat seama de adevăratul motiv pentru care majoritatea oamenilor merg la sanatoriu – să-și împărtășească trăirile, să socializeze și să uite, măcar pentru o vreme, de probleme și singurătate.

Având în vedere faptul că procedurile se desfășurau până la prânz, iar cina era la 19.00, în agenda mea zilnică aveam cinci ore libere. În acest interval la sanatoriu nu prea ai cu ce te ocupa – încă un semn că acesta și-a păstrat statutul de instituție mai mult medicală, decât de relaxare. În primele zile m-am plimbat pe teritoriu, dar, deși acesta este destul de mare și bine amenajat, activitatea respectivă a început să mă plictisească rapid. Așa am decis că e timpul să descopăr și blocul de cazare. Inițial, am făcut cunoștință cu magazinul din incinta acestuia, de unde mi-am procurat un magnet pentru frigider, ca amintire despre această experiență.

După, în una dintre zile, am descoperit o ușă pe care scria „Bibliotecă”. Mi-am făcut curaj și am intrat, însă zeci de priviri m-au străpuns din prima clipă – se desfășura un seminar. Am mai încercat să descopăr biblioteca și în alte zile, dar de fiecare dată după aceea ușa era încuiată. Deci, cum v-ați dat seama deja, majoritatea timpului liber l-am petrecut în cameră, făcându-mi temele, lucrând, privind filme sau vorbind cu Lilia (colega mea). Odată, am vorbit până pe la unu noaptea. Ea mi-a povestit despre viața sa, eu i-am povestit despre a mea. Am înțeles că avem interese comune, gusturi muzicale similare și că ambelor ne place să ieșim din zona de confort.

Cu ajutorul Liliei am descoperit și orașul Cahul. Deși îl mai vizitasem anterior, nu văzusem foarte multe, așa că acum am recuperat. Mi-a părut destul de curățel, îngrijit și drăguț, iar printre locațiile pe care am reușit să le admir de data aceasta se numără Palatul de Cultură „Nicolae Botgros”, Monumentul „Abaca cu trei hulubi”, Centrul de Creație al Copiilor „Luceafărul”, Biblioteca municipală „Grigore Vieru”, Parcul Central „Grigore Vieru”, Complexul Memorial „Mama îndurerată” și Piața Horelor.

Seara, după cină, aveam ocazia să merg la proiecții de filme, căci se organizau zilnic, iar după – la discotecă. Cu toate acestea, la film am mers doar de două ori, iar la discotecă – o singură dată. Producțiile cinematografice, în mare parte, nu erau pe placul meu. Prima dată când am mers, am ieșit peste 15 minute, fiindcă era un film foarte vechi și deloc interesant, ce promova valori pe care eu nu le împărtășesc. Pe scurt, povestea prezenta viața rurală din timpul URSS într-o manieră idealizată, înfățișând cooperativa agricolă ca un loc de prosperitate și fericire. După mine, exagerarea succesului colectivizării și omiterea greutăților reale din acea perioadă oferă o imagine distorsionată a realității economice și sociale, dar înțeleg că, pe vremuri, rularea acestor tipuri de filme avea sens. Cum am menționat și anterior, autoritățile voiau să pregătească omul sovietic pentru muncă, iar aceste producții erau perfecte pentru a-i aminti care este rolul lui în construirea unei „societăți puternice”. Nu are sens altceva – de ce aceste filme sunt proiectate și în prezent?

A doua proiecție de film la care am mers mi-a provocat o disonanță cognitivă. A rulat Pretty Woman, peliculă aflată la polul opus celei despre care v-am povestit mai devreme. Mai ales că a fost realizată la Hollywood, SUA – stat rival al URSS în timpul Războiului Rece. Filmul spune povestea unei prostituate de care se îndrăgostește un milionar și prezintă o poveste de dragoste frumoasă. Acesta chiar mi-a plăcut. Probabil datorită Juliei Roberts, care joacă în el rolul principal. Sau poate pentru că m-a făcut să cred din nou în finaluri fericite.

Și prima și a doua oară, sala de cinema era plină, semn că oamenii erau dornici de a ieși din camerele lor și de a socializa. Apropo, un aspect curios este că ambele filme, dar și celelalte la care nu am mers erau difuzate în limba rusă. Încă o rămășiță a URSS.

V-am zis puțin mai sus despre faptul că am mers și la discotecă. Păi să știți că mi-a luat ceva timp să iau această decizie. Știam că nu mă voi simți în apele mele, dar am vrut să văd măcar cum e. Având în vedere că sala unde se desfășurau dansurile era exact la ieșirea din sala de cinema, după ce s-a terminat Красотка, am ajuns pe ringul de dans. Unii stăteau pe scaun, alții dansau. Muzica nu neapărat era pe gustul generației Z, a cărei parte sunt, fiind divizată în două categorii: șansonete rusești și cântece populare. Respectiv, terapia prin dans am lăsat-o pentru altă dată.

Cea mai frumoasă seară a fost cea în care actrițele Teatrului „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul au urcat pe scena sălii de festivități a sanatoriului. Au performat spectacolul „Mamă”, de Marta Barcelo, în regia Luminiței Țîcu. Mi-a plăcut mult cum au jucat și mesajul pe care l-au transmis, de aceea vă recomand din tot sufletul să mergeți să-l vedeți.

Ca o paranteză, divertismentul a fost permis în sanatorii abia în anii ’30. Însă, spre deosebire de ceea ce înțelegem astăzi prin acest termen, divertismentul din acea perioadă avea un caracter mai controlat și educațional, în concordanță cu ideologia regimului. Acesta a venit sub forma unor prelegeri despre energia atomică și a unor spectacole menite să lumineze.

În ceea ce privește cursurile pe teme științifice, acestea aveau scopul nu doar de a informa, ci și de a inspira și motiva pacienții, prezentând realizările științifice ale statului și contribuind la consolidarea unui sentiment de mândrie națională. Totodată, spectacolele nu erau destinate să relaxeze publicul, ci mai degrabă să educe. Piesele de teatru abordau teme morale și ideologice, promovând valori precum muncitorismul și patriotismul, iar scopul lor era de a întări convingerile politice și de a contribui la formarea unei societăți omogene și disciplinate.

Unde se ascunde potențialul „Nufărului Alb”

După două săptămâni petrecute la sanatoriu și multe discuții cu alți pacienți, am reușit să-mi fac și câteva concluzii: despre condiții, servicii, facilități, oportunități de recreere și atmosferă în general. Să le luăm pe rând.

Sanatoriul „Nufărul Alb” are potențial de a deveni o locație ce merită a fi vizitată datorită apei minerale unice care poate fi găsită aici și teritoriului pe care este amplasat. Cu toate acestea, odată ce intri în clădirile complexului, pare că te întorci în trecut. Deși ar putea avea un farmec nostalgic pentru cei familiarizați cu această eră, realitatea este că lipsa investițiilor în modernizarea infrastructurii face ca sanatoriul să fie mai puțin atrăgător. Mulți dintre cei cu care am vorbit pe baza acestui subiect mi-au zis că-și doresc condiții mai bune, echipamente noi și o gamă mai largă de servicii, care să le ofere o experiență completă de relaxare și recuperare.

O altă problemă e insuficiența activităților suplimentare pe care să le poți face în timpul liber. Precum am menționat și mai sus, după ce termini tratamentele, nu ai prea multe de făcut. În afară de câteva jocuri de masă și de societate, proiecții de filme, o bibliotecă care așa și nu am înțeles ce orar de lucru are, dansuri și un mic teren de fitness amenajat pe teritoriu, sanatoriul nu oferă alte oportunități de recreere. Astfel, oamenii sunt nevoiți să stea pur și simplu în camere sau pe bănci, să facă cercuri în jurul complexului, să meargă în oraș sau să vină cu mingea de acasă și să improvizeze un teren de volei în stradă.

În ceea ce privește interacțiunea cu personalul, deși prima experiență nu a fost tocmai reușită, pe parcurs mi-am dat seama că majoritatea angajaților sunt amabili și ospitalieri. Fiecare membru al personalului cu care am avut ocazia să comunic a dat dovadă de profesionalism și și-a arătat disponibilitatea de a-mi răspunde la orice întrebare, ceea ce mi-a creat un sentiment de siguranță și confort. De exemplu, în primele zile am avut o problemă cu descifrarea textului scris de medicul curant în carnetul de tratament, așa că m-am apropiat de o altă medică și am rugat-o să mă ajute să înțeleg ce scrie. Ea, deși sigur avea alte treburi mai importante de făcut, a găsit cinci minute și pentru mine.

La final, mă întreb dacă sanatoriile din Moldova ar putea ajunge destinații de top pentru tratamente medicale și recreere. Cel mai probabil că da, este posibil, datorită resurselor naturale valoroase și locațiilor pitorești în care sunt amplasate multe dintre aceste complexe. Totuși, pentru a atrage un public larg, atât local, cât și internațional, este nevoie de investiții masive. Renovarea clădirilor, procurarea de echipamente noi, dezvoltarea unei oferte diversificate de proceduri și activități ar fi un prim pas. Al doilea ar fi promovarea corespunzătoare a locației, mai ales în mediul online. Iar al treilea – schimbarea accentului. Oare sanatoriile sunt despre sănătate sau, totuși, mai mult despre recreere?

Circa 3 500 de persoane asigurate și veterani din Republica Moldova au putut beneficia în acest an de câte un bilet de tratament la unul dintre sanatoriile din țară. Casa Națională de Asigurări Sociale (CNAS) a semnat contracte de achiziție cu cinci entități existente pe teritoriul Moldovei: „Struguraş” din Dubăsari, „Bucuria Sind” din Vadul lui Vodă, „Nufărul Alb” din Cahul, „Codru” din Călărași și „Dnestr” din Camenca.

Potrivit datelor indicate pe portalul achizițiilor publice tender.gov.md, cele mai multe bilete au fost procurate de la sanatoriul „Nufărul Alb”. CNAS a transferat către această instituție peste 27 de milioane de lei. În total în 2024, CNAS a cheltuit peste 92 de milioane de lei în scopul achiziționării unor bilete balneosanatoriale pentru persoanele asigurate și veterani.

În ultimii cinci ani, aproximativ 20 430 de turiști s-au cazat anual, în medie, la sanatoriile de pe malul drept al Nistrului. Cel mai mare număr de turiști a fost înregistrat în 2019, când au fost cazați 27 760 de turiști. De asemenea, în medie, aceștia au petrecut aproape 15 zile la sanatoriu.

Aici găsiți mai multe fotografii și filmulețe de la Cahul.

# Realizare: Cristina Plataș
# Editare: Valeria Batereanu
# Imagini grafice: Vlada Antocica
# Corectură: Victor Demidenco