De câte ori ți s-a întâmplat să privești un film și să nu înțelegi ce se întâmplă pe ecran? Montaj încâlcit, cadre hipnotizante, sunete amețitoare. Te întrebi care e povestea, cine e protagonistul, unde e finalul fericit. Filmele experimentale au o personalitate autentică, nu apar foarte des pe platformele de streaming sau la televizor, iar scopul lor nu este de a atrage mult public și de a mulțumi spectatorii cu o poveste simplă și clară, ci mai degrabă de a prezenta viziunea artistică a autorului sau atitudinea sa față de anumite subiecte. Producțiile sunt realizate, de obicei, cu buget redus și echipă restrânsă, iar ulterior sunt proiectate în cinematografe independente sau la festivaluri de film.
Filmului experimental îi lipsește narațiunea. Prin imagini și sunete se creează o lume nouă, abstractă, atemporală sau aspațială. Pentru a obține acest efect, cineaștii folosesc tehnici precum: încadrări stranii, lipsă de focalizare, jocuri de lumini, montaj rapid, muzică ritmică, sunet nesincronizat sau chiar lipsa acestuia. În cazul filmărilor pe peliculă, aceasta uneori e pictată sau zgâriată pentru dinamizarea imaginii.
Poetul italian Filippo Marinetti zicea că cinematografia este o artă autonomă, care nu trebuie să copieze niciodată scena. Aceasta, fiind în esență vizuală, trebuie mai ales să reprezinte evoluția picturii, să se detașeze de realitate, de fotografie, de grațios și solemn.
Filmul experimental este adesea asociat cu poezia sau cu mișcări artistice din pictură, cum ar fi modernismul, impresionismul, dadaismul, suprarealismul, pop-art etc. De exemplu, Andy Warhol, părintele mișcării pop-art, a realizat peste 150 de filme experimentale.
Mai jos, te invit să urmărești o compilație a șase dintre scurtmetrajele lui Warhol realizate între 1964 și 1966.
Tot din lumea picturii, artistul suprarealist Salvador Dali a lucrat cu cineastul Luis Buñuel la filmul experimental „Câinele andaluz” din 1929. Scurtmetrajul face trimiteri la logica viselor și la concepte freudiene. Vezi aici filmul în întregime.
Filmul experimental e bun prieten cu documentarul. De altfel, primele documentare experimentale au apărut în anii 1920. Dacă ai auzit de noțiunea cinematografică „simfonia orașului”, află că aceasta este un subgen de documentar care urmărește ritmul „simfonic” al unei metropole și al cetățenilor ei. E o combinație de documentar și avangardă, poezie, montaj și imagine abstractă. Un astfel de exemplu este „Omul cu aparatul de filmat” de Dziga Vertov (1929) unde a fost utilizată teoria montajului sovietic și unde s-au născut multe alte inovații esențiale în dezvoltarea cinematografiei internaționale. Documentarul urmărește viața urbană din Uniunea Sovietică. Îl găsești integral aici.
Koyaanisqatsi, în traducere „Viață nebună” (1982), poate fi considerat un ambasador demn al documentarului experimental, poetic, abstract. Regizorul Godfrey Reggio împletește filmări slow motion cu time-lapse (cadre încete cu cele derulate rapid) având ca subiect mai multe orașe americane, natura și efectele tehnologiei moderne asupra vieții umane. Mai jos e versiunea completă a filmului.
O încercare autohtonă de documentar experimental în stilul „simfonia orașului” este scurtmetrajul „Anatomia orașului”, realizat de Mihaela Turchină, Marius Malai și Elena Vatamanu-Mărgineanu (subsemnata). Dacă ești curios cum arată în viziunea autorilor radiografia Chișinăului, vezi aici.
Filmul experimental poate fi revelant sau frustrant, captivant sau confuz, provocator sau plictisitor, dar, ca orice alt gen cinematografic, merită să fie descoperit. Te invit să privești un film din lista de mai sus sau să cauți filme experimentale contemporane și să încerci să înțelegi neînțelesul.
Vizionare plăcută! Și ține minte: consumul excesiv de filme nu dăunează sănătății!
