În această sâmbătă, 9 decembrie, ne dăm întâlnire la o nouă ședință a Clubului de carte #diez și Librăriile Cartier. În cadrul acesteia, ne vom împărtăși cu impresiile în urma lecturii romanului „Orașul promis”, de Valentina Șcerbani. Pentru a motiva cât mai mulți cititori să ni se alăture, am discutat cu Valentina despre vindecare, despre relația cu un soț scriitor, despre literatura latino-americană, dar și despre volumul său – primul de altfel.
Toate răspunsurile le-am adunat în interviul care urmează.
– „Orașul promis” spune povestea unei adolescente care încearcă să înțeleagă dacă mama ei a murit cu adevărat. Ați precizat într-un interviu că romanul este o ficțiune, dar ați trecut și dumneavoastră prin drama pierderii propriei mame. Unde ați trasat linia dintre realitate și ficțiune în această carte?
– Acest roman cartografiază durerea pe care o simte un copil atunci când își pierde mama. Din fericire, literatura încalcă întotdeauna regulile și legile lumii reale. Dacă în realitate, totul are o durată și o formă concretă, în ficțiune, poți explora aceste limite la nesfârșit. Poți vedea ceea ce alții doar simt. Literatura este o extensie a realității, o oglindă în care poți arăta ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber.
– Cum v-a ajutat scrisul și literatura în propriul proces de vindecare și de explorare a acestor trăiri?
– Rănile au proprietatea să se „re-rănească” și să se recreeze. De obicei, aceste lucruri nevăzute și aparent, fără formă, ne domină, ne fac melancolici și chiar vulnerabili. Adică, ne împiedică să trăim și să avansăm. Literatura m-a ajutat să mă ridic deasupra lor, să le privesc în față și să le stăpânesc. Probabil, a fost un act de confruntare cu mine însămi.
– Referitor la dragostea maternă, cum ați trăit/simțit experiența maternității și în ce măsură ați reușit să o combinați cu literatura?
– Încă încerc să le combin. Am întotdeauna sentimentul că nu reușesc să devin mama care aș putea deveni. E ca și cum aș alerga în jurul propriei cozi.
– Cum e să trăiești cu un soț scriitor? Știm că dumneavoastră i-ați inspirat dragostea de literatură. Romanul îi este dedicat atât mamei în ceruri, cât și lui Alex pe pământ. V-a susținut Alex Bordian la rândul său în procesul de a scrie această carte?
– Alex mă susține întotdeauna și e cel care îmi amintește că trebuie să scriu. El este foarte disciplinat, cu o rutină clară și bine pusă la punct. Am avut o perioadă în care nu am scris și nu am citit, iar el era extrem de îngrijorat ca să nu-mi pierd fascinația pentru literatură. Acest reproș a devenit un laitmotiv în primul său roman, „Casa Inglezi”.
– Există o competitivitate între voi sau doar vă alimentați reciproc pasiunea pentru literatură?
– Avem stiluri și preocupări literare diferite. Literatura este ceea ce ne apropie și nu ceea ce ne îndepărtează. În literatură este loc pentru toată lumea.
– La un moment dat, în timpul studiilor, ați locuit în Maroc și în Franța. Care sunt amintirile cele mai dragi și surprinzătoare din aceste țări?
– Am mai locuit în Veneția și Barcelona. A fost o perioadă în care am visat mult, în care ne-am imaginat mult și o perioadă a marilor transformări interioare. Am locuit într-o casă de peste 500 de ani în Veneția, într-un castel decăzut în Montpellier, în proximitatea orașului roman Volubilis în Maroc, și în apropierea străzilor în care au locuit cândva Llosa și Marquez în Barcelona.
– De ce v-ați întors la Chișinău?
– Aici visezi mereu să pleci în altă parte. Să o iei de la capăt. Atât timp cât visul nu e împlinit, rămâne în viață. E o dorință perpetuă.
– Lăsând metafora titlului cărții la o parte, este Chișinăul un oraș promis? Cum percepeți evoluția acestuia și în ce măsură a îndeplinit sau nu promisiunile pe care vi le-a făcut?
– E mai degrabă un oraș care nu-ți promite nimic. Uneori te rănește, alteori te mângâie. Am avut întotdeauna o relație complicată cu acest oraș.
– Dacă e să revenim la scris, cum a influențat pasiunea dumneavoastră pentru literatura latino-americană și limba spaniolă parcursul dumneavoastră creativ?
– M-a făcut să cred în literatură. Mi-a cultivat fascinația pentru literatură. În plus, literatura latino-americană m-a învățat să îndrăznesc și să nu-mi fie frică să experimentez, să scriu despre lucruri personale. Experiența unui om poate fi experiența multor oameni, și doar cel rănit, vindecă.
– „Orașul promis” a fost tradus în limba spaniolă. Cum e să ajungă volumul dumneavoastră în literatura care v-a inspirat?
– E o mare bucurie și un credit de încredere. Sunt recunoscătoare editorului Enrique Redel și traducătoarei Marian Ochoa de Eribe pentru că au făcut posibilă această călătorie literară.
– Inițial ați publicat cartea la editura Tracus Arte din România. Cum s-a întâmplat ca aceasta să apară în a doua ediție la editura Cartier?
– Prima ediție nu a ajuns la Chișinău, iar eu mi-am dorit foarte mult ca romanul meu să ajungă la cititorii de acasă. Datorită domnului Erizanu și editurii Cartier, acest mic vis al meu, se întâmplă. Pe această cale, îi mulțumesc.
– Ați menționat într-un interviu, referindu-vă la un scriitor rus, că în prima carte spui tot ce ai de spus, iar în a doua carte spui ceea ce nu ai reușit în prima. Urmează un nou volum semnat de Valentina Șcerbani?
– Lucrez la ceva nou și mi-ar plăcea să nu fie despre mine. Sunt interesată în continuare de tema memoriei, a traumei și a identității.
Amintim că pe 9 decembrie organizăm noua întâlnire a Clubului de carte #diez și Librăriile Cartier. Așa cum v-am obișnuit, aceasta va începe la ora 13.00 în Librăria din Centru din municipiul Chișinău, bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, numărul 126. Cartea pe care o vom dezbate este „Orașul promis” scrisă de Valentina Șcerbani, iar la eveniment va fi prezentă și scriitoarea.
Pentru a nu pierde nicio noutate referitoare la următoarele ședințe, te invităm să te înscrii în acest grup de Facebook.
