În această sâmbătă, 25 noiembrie, ne dăm întâlnire la o nouă ședință a Clubului de carte #diez și Librăriile Cartier. În cadrul acesteia, ne vom împărtăși cu impresiile în urma lecturii romanului „Dependența”, de Constantin Cheianu. Pentru a motiva cât mai mulți cititori să ni se alăture, am discutat cu Constantin Cheianu despre activitatea sa literară, despre ce l-a motivat să înceapă să scrie, dar și despre publicațiile sale.
Toate răspunsurile le-am adunat în interviul care urmează.
– Considerați că tinerii mai sunt inspirați astăzi să deschidă o carte? Cum a evoluat această activitate de când erați adolescent până acum?
– Toată lumea bate alarma, la unison, că tinerii de astăzi, omul de astăzi în general, citește mai puțin decât se întâmpla cu 20, 30, 40 de ani în urmă. Probabil este adevărat, dar eu unul nu am văzut nicio statistică obiectivă în acest sens. Și apoi se pornește mereu de la un criteriu cantitativ și nu de la unul al calității. Da, poate că atunci se citea mai mult, dar mulți copii și tineri care citeau cărți pe vremea mea, luau din cărți exact atât cât iau astăzi mulți copii și tineri din internet. Mie uneori mi se pare că tinerii de astăzi citesc mai mult și mai profund decât citeam noi la vârsta lor. Măcar și din considerentul că astăzi aveți acces la cărți esențiale care pe vremea mea erau interzise. Aș risca să admit ipoteza că procentul celor care lecturează cărți sau mai exact al celor care „nu pot fără cărți” a rămas constant în toate timpurile de când a apărut cartea. Spun așa pornind de la niște observații personale. Când eram la școală, din clasa mea de peste 30 de elevi cred că doar vreo opt-10 eram abonați la bibliotecă. Dintre aceștia, doar doi-trei „nu puteau fără să citească cărți”. Mi se pare că astăzi proporția a rămas neschimbată. Sau greșesc?…
– Chiar dacă ați debutat cu nuvela „Roua tânără”, prima carte pe care ați publicat-o a fost „Totul despre mine”. De ce anume la 40 de ani ați simțit că e momentul potrivit să vă povestiți viața?
– De ce unii oameni ajung să-și povestească viețile? Probabil din două considerente: ori pentru că au avut o viață interesantă, ori știu să o facă interesantă prin felul de a o povesti. Nu am habar în care dintre aceste categorii mă înscriu și dacă mă înscriu în vreuna, dar știu că am pornit în demersul meu de la o nemulțumire legată de felul cum se scria literatură atunci. Autorii de aici preferau mitul în locul adevărului: mitul copilăriei, mitul părinților, al familiei, al școlii, al profesorilor. Eu nu am avut parte de „copilărie mitică”, de „părinți mitici”, de „profesori mitici” etc. Din contră, toate acestea au fost în cazul meu cât se poate de „pământești” și de pline de contradicții. Totodată, scriitorilor noștri de atunci le mai plăcea să-și mitizeze propria persoană.
Prin cartea aceasta am încercat să ridic vălul acesta, al mitului, inclusiv de pe scriitor. Drept care a trebuit să suport oprobriul, de pildă, al profesorilor mei din sat care s-au recunoscut în carte în ipostaze nu tocmai „mitice” și nu mi-o pot ierta nici până astăzi. În următoarea carte, „Sex & Perestroika”, am pățit același lucru cu scriitorii, pe care i-a supărat o anume operație de „demitizare” în raport cu aceia dintre ei care s-au autoproclamat „eroi ai neamului”.
– În „Totul despre mine” ați abordat și tema adolescenței. Cât de complicat sau ușor v-a fost să vă amintiți de această perioadă?
– Nu a fost complicat deloc și s-a întâmplat așa, probabil, pentru că în anumite privințe eu mai continui, am impresia, să rămân un adolescent. Adolescența este vârstă de tranziție de la copilul inocent și sincer la adultul impur și prefăcut. A deveni matur înseamnă adesea a învăța să minți și să te conformezi. Poate că mă înșel, dar îmi place să cred că ceva în mine refuză până astăzi să se „maturizeze”. Parcă mi-aș dori să rămân pentru totdeauna la „vârstă de tranziție”, de mirare și perplexitate în fața lumii adulților, inclusiv a adultului care se căznește să prindă contur în mine însumi. Am senzația că m-am opus mereu, încă mă mai opun, să devin matur, să devin cumva.
– Care este cea mai marcantă amintire din adolescență?
– Din nefericire, adolescența mea a fost profund marcată de relația ostilă dintre părinți. În casa noastră certurile, violențele de limbaj și fizice erau la ordinea zilei. Este adevărat că manifestările acestea se regăseau cam în toate familiile din mahalaua noastră și în majoritatea familiilor din sat, dar prietenii mei din copilărie le suportau, nu știu cum, mai ușor. Pe mine mă exasperau și mă tem că au ucis ceva important în ființa mea.
– În „Totul despre mine” povesteați cum erați dezgustat, în adolescență de actul sexual și că erați în căutarea unei noi forme de a iubi. Cum vi s-a schimbat relația cu sexualitatea de atunci?
– În confruntarea dintre om și sex, sexul învinge întotdeauna. De la o anume repulsie pe care am trăit-o la primele experiențe erotice am evoluat mai târziu către un ins care a îndrăgit „activitatea” respectivă mai mult decât mi-aș fi închipuit. Într-atât de mult, încât mă tem că sexul a dezlocuit cumva nevoia de iubire.
– 10 ani mai târziu, „Totul despre mine” a devenit „Sex & Perestroika”. De ce v-ați dorit să treceți primul volum printr-o schimbare?
– „Sex & Perestroika” nu este o „rescriere” a primei cărți, cum sugerezi probabil, chiar dacă stilul ambelor volume este același. Am vrut să scriu despre mine la o nouă etapă. Este un „Totul despre mine!”, dar nu la vârsta de 40 de ani, ci la cea de 50. Diferențele pot fi uneori uriașe.
– Titlul sare în ochi, mai ales pentru societatea moldovenească din 2011. Cum l-ați ales?
– Recunosc, mi-am dorit „să sară în ochi”, adică am urmărit și o țintă „comercială”, dar, dincolo de asta, nu am avut cum să evit acest titlu, întrucât în carte pur și simplu e mult sex. Tot atât de mult, este adevărat, cât și perestroikă, adică politicul.
– La următoarea întâlnire a clubului de carte, vom discuta despre „Dependența”, în care abordați o temă atât de comună pentru societatea noastră: traumele copilăriei. De ce ați vrut să abordați această temă? În ce măsură acțiunea din roman este inspirată din viața dumneavoastră sau a altcuiva?
– Nu doar „Dependența”, ci toate cărțile mele sunt profund autobiografice, sunt un autor de ceea ce se cheamă „literatură personală”. Copilăria are, se știe, o importanță crucială pentru devenirea noastră. Eu am înțeles cu adevărat lucrul acesta abia scriind „Dependența”. Am fost șocat să realizez cât de mult și de grav m-a marcat o copilărie nefericită. Am scris această carte din dorința de a-mi înțelege și trata traumele despre care vorbești.
– Și în acest roman apar evenimente politice. De ce? Cum ați defini rolul politicii în viața dumneavoastră?
– Nu puteam evita politicul, deoarece protagonistul, care este un alter ego al meu, profesează, ca și mine, jurnalismul politic. Și apoi cum să eviți politicul care uite ce ravagii face astăzi în Ucraina și Israel?! Aceste două mari crize reflectă, de fapt, falimentul politicienilor și deopotrivă al nostru, al intelectualilor, care ne ferim de politic ori îl tratăm cu aroganță și dezgust.
– Ați avea un mesaj pe care ați vrea să îl transmiteți cititorilor care vor veni pe 25 noiembrie la Clubul de carte?
– Le doresc ceea ce îmi doresc și mie, să afle ceva nou despre ei. Așa cum tocmai mi s-a întâmplat mie răspunzând la aceste întrebări.
Amintim că pe 25 noiembrie organizăm noua întâlnire a Clubului de carte #diez și Librăriile Cartier. Așa cum v-am obișnuit, aceasta va începe la ora 13.00 în Librăria din Centru din municipiul Chișinău, bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, numărul 126. Cartea pe care o vom dezbate este „Dependența” scrisă de Constantin Cheianu, iar la eveniment va fi prezent și scriitorul.
Pentru a nu pierde nicio noutate referitoare la următoarele ședințe, te invităm să te înscrii în acest grup de Facebook.
