Cu aceste gânduri, un mic bagaj, o traistă plină cu diverse dispozitive tehnice și curaj m-am avântat în aventură. Chiar dacă pe alocuri îmi simțeam bătăile inimii, știam totuși că astfel voi pune și eu umărul la dezvoltarea turismului rural din țară, pentru că noi, cei de la #diez, ne dorim să-l promovăm prin intermediul unui proiect special. Pe parcursul a patru luni, am cutreierat Moldova în lung și în lat, fiind atât turiști, cât și voluntari.
Acum o săptămână venise și rândul meu să-mi umplu sufletul cu peripeții, povești de viață și lecții învățate pe care vreau să le împărtășesc și cu tine. Așadar, îți spun un călduros: „Bun venit în aventura mea!”.
CUM AM DESCOPERIT SINGURA BISERICĂ ADÂNCITĂ DIN MOLDOVA ȘI PRIN CE M-A SURPRINS ORAȘUL CĂUȘENI
ZIUA 1
Ceasul de la telefon îmi arăta ora 10.40 când mașina a pornit de lângă casă. Știam că până la Căușeni sunt aproape 70 de kilometri, ceea ce însemna puțin peste o oră de condus. Bine că nu am fost eu la volan. Cred că de emoție aș fi făcut câteva gafe.
Când ieșeam din oraș, mi-a plăcut să știu și să simt că las în spate un Chișinău zgomotos, plin de oameni și automobile, pe alocuri plictisitor. Mi-a plăcut să știu și să simt că nu-i voi mai aparține pentru cinci zile, chiar dacă tare mi-e drag. Mi-a plăcut să știu și să simt că mă voi detașa de rutină. Când am trecut de Aeroportul Internațional Chișinău, am răsuflat ușurată.
Timpul s-a scurs foarte repede, iar discuțiile cu colegul meu Constantin au fost atât de interesante, încât am și uitat că ar trebui să fac unele filmări, să arăt poate cum a fost drumul meu de la Chișinău până la Căușeni. Mi-am amintit de ele când eram aproape de hotelul în care urma să fiu cazată trei nopți.
Și iată-mă ajunsă la Căușeni, în prima mea zi de aventură. M-am cazat pe la ora prânzului și am luat masa la o cafenea din apropiere. Aici și a avut loc prima mea surprindere: prețurile sunt mult mai mici decât în capitală. Spre exemplu, o porție de zeamă costă 25 de lei, o pizza – 80 de lei, iar porția mea de pepite de pui cu cartofi a costat 60 de lei.
După ce m-am cazat și am luat un prânz gustos la un preț foarte accesibil, am pornit să explorez orașul. Primul meu gând a fost: „Oraș mic, ce are de oferit?”. Ei bine, se pare că și orășelele mai mici au potențial turistic. Problema e că adesea nu sunt dezvoltate și de cele mai multe ori trebuie să le descoperi de sine stătător. Asta și urma să fac în următoarele ore.
În primul rând, am avut curiozitatea să aflu de unde provine denumirea „Căușeni”. Întrebând localnicii, am aflat că numele a fost inspirat de la forma reliefului orașului. Pe lângă faptul că este accidentat, este și înconjurat de dealuri, ceea ce practic „l-a impus” să ia forma unui căuș.
Unicitatea bisericii adâncite în pământ și oameni potriviți la timpul potrivit
Am aflat că undeva prin orășel ar trebui să fie Biserica „Adormirea Maicii Domnului” – unica biserică adâncită în pământ din Republica Moldova. Nu știam unde se află și, având în vedere că era duminică, Căușeniul era cam pustiu. M-am învârtit încoace și încolo până am dat de doi bărbați pe care, cu mult curaj, i-am rugat să îmi explice unde este biserica. Mi-au spus că nu mă aflam departe de ea, dar marea dezamăgire abia a urmat: era închisă pentru restaurare.
Totuși, dânșii erau destul de binevoitori și mi-au precizat că se îndreaptă spre lăcaș, întrucât ei sunt restauratorii. Sinceră să fiu, mare mi-a fost bucuria atunci.
Biserica datează din anul 1765 și a fost ctitorită de domnitorul Moldovei Grigore Callimachi și mitropolitul Daniil al Proilaviei. Pictată în stil frescă [pictură murală decorativă, de dimensiuni mari, realizată prin tehnica de a picta cu culori dizolvate în apă de var pe un zid cu tencuiala încă udă], este unicul lăcaș din Republica Moldova adâncit aproape un metru în pământ. Istoric, localitatea Căușeni făcea parte din raiaua Bugeacului, fiind așadar condusă după legea otomană. Legenda spune că aceasta nu interzicea credința ortodoxă, dar nici nu permitea creștinilor să ridice lăcașuri sfinte mai sus de înălțimea unui călăreț. Astfel, aproape jumătate din biserică a fost construită în pământ.
Nicu Cârciu, unul dintre restauratori, mi-a explicat că restaurarea a început în 2018, iar în acest an, lucrările ar urma să se încheie. Cel mai probabil, în primăvara anului 2023, clădirea va fi deschisă. Tot el a precizat că biserica ar putea fi inclusă în Lista patrimoniului UNESCO.
Monumentul are un mare potențial cultural și turistic, care trebuie valorificat. În special dacă va fi inclus în Lista patrimoniului UNESCO. Trebuie de realizat un proiect și de trimis spre analiză la UNESCO. După restaurare, clădirea nu va fi biserică, ci va fi un muzeu, pentru că chiar și acum aparține Muzeului de Artă a Republicii Moldova.
Până la inaugurare nu se permite să faci fotografii din interiorul monumentului, deci l-am fotografiat doar cu ochii. Am reușit totuși să surprind biserica și curtea bisericii din exterior.
După ce restauratorii au plecat, m-am gândit timp de câteva minute: „Care erau șansele să îi întâlnesc anume pe acești oameni într-o zi de duminică?”.
Un oraș curat și multe zone de recreere
Descoperirile mele nu se puteau rezuma doar la biserică, așa că mi-am continuat călătoria prin Căușeni, cu speranța de a observa cât mai multe lucruri interesante. Ceea ce mi-a atras atenția a fost multitudinea de părculețe și faptul că orașul este curat. Acest lucru mi l-a confirmat și Vera Burdujan, care activează în cadrul departamentului de amenajare din Căușeni.
Am întâlnit-o pe doamna Burdujan strângând pungile de gunoi din coșurile de lângă Casa de Cultură. Din start mi-am dat seama că e persoana potrivită cu care să vorbesc despre oraș. După ce am urmărit-o câteva minute, am intrat în vorbă cu ea.
Suntem educați să păstrăm orașul în curățenie. Fiecare lucrător, care activează în amenajarea orașului, este responsabil să mențină curat sectorul său. În unele zile, ieșim la curățenie chiar și pe drumurile naționale care traversează orașul nostru.
Rugând-o să-mi povestească puțin despre căușeneni, aceasta a ales să îmi vorbească în primul rând despre tineri. „Oameni buni și deștepți avem în oraș. Ne mândrim cu toți tinerii. Oriunde merg și învață, auzim numai vorbe bune și laude despre ei. Ne mândrim când spun că sunt din Căușeni. De sărbători, oamenii mereu se adună. Se organizează concerte și vin diferiți interpreți. Este frumos!”
În oraș am găsit și un stadion de minifotbal și ceea ce mi-a părut interesant a fost sculptura de dimensiuni destul de mari amplasată la intrare și care reprezintă o minge de fotbal și un adidas acoperiți cu iarbă artificială. Astfel de sculpturi mai văzusem și într-un parc pentru copii, doar că acolo sunt reprezentate animale de savană.
Stadionul se află lângă hotelul în care m-am cazat, așa că m-am întors în camera mea. A fost doar o singură problemă: zgomotul jucătorilor de fotbal ajungea până la mine. Pregătindu-mă de ziua următoare, am făcut o totalizare a ceea ce făcusem în primul capitol al aventurii mele. Am realizat că în ciuda tuturor provocărilor care pot apărea, oriunde poți găsi persoane bune care sunt deschise să te ajute.
CUM SE FACE VINUL LA „GOGU” ȘI CE AR TREBUI SĂ CUNOȘTI DESPRE MATEEVICI
ZIUA 2
A doua zi a început destul de devreme pentru mine, căci urma o zi bine planificată. Actualmente suntem în perioada producerii vinului, din acest motiv, când am aflat că în Căușeni este o vinărie, m-am gândit că nu puteam să nu trec și pe la ei. Este vorba despre Vinăria Gogu, o mică afacere de familie care produce vin din 2014. Gogu Winery a fost dezvoltată de vinificatorul Ilie Gogu și soția sa Svetlana. Gospodăria dispune de aproximativ 10 hectare de viță-de-vie și de o mică unitate de procesare și de păstrare a vinului, situate chiar în curtea casei părintești, în centrul orașului Căușeni.
Amplasarea vinăriei în curtea casei mi-a oferit un sentiment plăcut, fiindcă într-o oarecare măsură simțeam că aș aparține acelui loc. Mi-am amintit de cum facem noi vin la țară. Chiar dacă în cantități mici și fără utilaj performant, devine un moment tare drag mie, deoarece ne adunăm cu toții la bunica. Astfel de emoții m-au copleșit și cât am fost la „Gogu”.
„Vinul este singura artă care poate fi îmbuteliată”
Până a explora muncile în vinificație, am discutat puțin cu Svetlana, coproprietara vinăriei. Aceasta mi-a povestit că, în ultimii ani, pun accent pe producerea vinurilor din soiuri autohtone, precum Viorica, Riton, Feteasca Regală, Feteasca Albă, Feteasca Neagră. În același timp, nu uită și de soiurile europene și produc Sauvignon, Cabernet și Saperavi. Mai mult, Svetlana mi-a relatat despre pasiunea pentru vinificație și despre provocările cu care se confruntă micile afaceri pe o piață de desfacere atât de mare.
Nu este ușor să gestionezi oricare tip de afacere. Cred că fără dragoste și fără pasiune nu poți face nimic, în special în vinificație, întrucât, după cum se mai zice, vinul este singura artă care poate fi îmbuteliată. Muncim zi de zi cu pasiune, străduință și cu dăruire de sine. Cred că acesta este cel mai mare succes al nostru, deoarece Ilie, soțul meu, este vinificator de profesie și este foarte pasionat de vin și de tot ceea ce face.
Pe piață ne menținem datorită calității. Anual, producem până la 50 000 de sticle și 70-80 % dintre vânzări sunt pe piața locală. În Republica Moldova, suntem mulți în domeniul vinificației, de aceea, în fiecare an, încercăm să producem ceva deosebit, câte un vin nou care să atragă atenția consumatorilor și să le trezească dorința să vină la «Gogu». De obicei, cele mai solicitate vinuri sunt cele aromate.
După discuții, a urmat o mică excursie prin beci, unde sunt amplasate butoaiele, dar și unde se fermentează spumantul după metoda clasică. Un loc destul de îngrijit și cu gust amenajat – de-o plăcere să savurezi aici un pahar de vin proaspăt scos din butoi. Svetlana mi-a arătat și o colecție specială de vinuri pe care le are Gogu Winery. Sticlele care se regăsesc aici au fost puse la păstrare pe parcursul mai multor ani și vor fi deschise după o vreme mai îndelungată de păstrare.
Și din motiv că am venit nu doar cu văzutul, dar și cu muncitul, m-am infiltrat rapid printre angajații de la vinărie. Îmi părea impresionant procesul de producție a vinului și voiam să urmăresc toate activitățile care aveau loc.
În curte erau câteva butoaie din inox, de cinci tone, în care s-a fermentat vin roșu. Prin fermentare mă refer la etapa prin care mustul se transformă în vin. Mai exact, drojdiile consumă zahărul din must și îl transformă în alcool etilic și dioxid de carbon. Din câte am înțeles, perioada optimă de fermentare a vinului este între două și trei săptămâni. Strugurii trecuseră deja de fermentare, deci a trebuit să scurgem vinul și să scoatem tescovina. Inițial, am scurs vinul, care printr-un furtun special a fost transportat în presa pneumatică sau, cum se mai spune în popor, teasc. După ce am scurs vinul, am ajutat puțin la scoaterea tescovinei din butoiul de fermentație. Nu-i o activitate chiar atât de ușoară când vasele sunt atât de mari. În continuare, eu am fost cea care a ținut furtunul prin care vinul s-a scurs peste tescovină așa încât să poată ajunge mai ușor în presa pneumatică. În presă, tescovina a fost scursă din nou ca să nu rămână nicio picătură de must în bobițele de struguri.
După ce am ajutat la scurgerea vinului, a urmat una dintre cele mai interesante activități din acea zi. De altfel, a fost și cea mai provocatoare. Am lipit etichete pe câteva sticle de vin, de vreme ce la Vinăria Gogu acest proces se face manual. Pe sticlă se lipesc două etichete: cea din față, pe care scrie producătorul și soiul vinului, și cea din spate, pe care scrie compoziția băuturii. Inițial, mi-a părut o activitate atât de simplă, însă, chiar dacă la prima vedere așa pare, te asigur că nu este. Trebuie să fii foarte atent(ă) unde lipești, cum lipești și să măsori vizual distanțe egale între cele două etichete. Cel mai dificil este că nu există cale de întoarcere: în cazul în care ai lipit o etichetă incorect, sticla se consideră a fi cu defect.
După ce am ajutat la munci, am gustat must alb proaspăt scos din butoi. Am încercat două soiuri: Sauvignon și Viorica. Mi-a plăcut mai mult Viorica, fiindcă a fost mai dulce și mai aromat.
Și precum ziua încă nu luase sfârșit, mi-am propus să mai descopăr o destinație din apropiere. Dintr-un articol de pe #diez, din cadrul proiectului „Muzeele Moldovei”, aflasem că nu departe de orașul Căușeni pot găsi Casa memorială „Alexei Mateevici”. Aceasta se află în Zaim, un sat situat la șapte kilometri de oraș. Având în vedere că eram încă plină de energie, voiam neapărat să merg acolo. Căutam un mijloc de transport cu care aș fi putut ajunge la muzeu, dar Svetlana a propus să mergem împreună cu mașina. Eram sigură că nu am mai fost la acest muzeu, dar de îndată ce am intrat în curte, am avut câteva flashbackuri. Mi-am dat seama că am mai trecut prin aceste locuri când eram elevă.
Mânere de la ușă și buturugi. Prin ce m-a impresionat casa în care a locuit Mateevici
Ghida, Tatiana Julea, a fost atât de deschisă, încât, timp de aproape două ore, a povestit multe detalii interesante din viața lui Alexei Mateevici, dar și din istoria muzeului. Nu-ți voi spune chiar tot ce mi-a povestit, doar câteva curiozități care sper că te vor intriga și îți vor trezi și ție dorința de a merge într-o excursie.
Tatiana Julea a precizat despre casă că a fost construită de tatăl poetului, preotul Mihail Mateevici, însă muzeul a fost fondat în anul 1988 și a fost deschis deschis în ziua de 26 martie, la fix 100 de ani de la nașterea lui Alexei Mateevici. Poetul a locuit la Zaim timp de patru ani în această casă. Aici pot fi găsite diferite obiecte de care s-ar fi folosit familia Mateevici.
Când directorul a vrut să deschidă muzeul, fiind profesor de limba și literatura română, a rugat elevii să-și întrebe bunicii dacă au obiecte din Casa Mateevici. Piesele s-au găsit destul de repede și au fost întoarse înapoi, căci nu mai trebuiau nimănui. Ele sunt vechi, dar pentru noi prezintă interes.
Înainte de a intra în casă, mi-au atras atenția ușile. Până în anul 2006, acestea s-au păstrat intacte, la fel și ferestrele, și podeaua. În 2006, însă, au apărut fisuri și au trebuit schimbate. Totuși, a fost păstrat modelul inițial, dar și mânerele vechi. Pe lângă cărțile din care ar fi învățat chiar Alexei Mateevici, dulapul în care și-ar fi ținut hainele și cutia în care se păstrau bomboane pe timpul copilăriei poetului, m-a impresionat și un panou de la intrarea în muzeu. Pe acesta, o mulțime de personalități, printre care Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Dolgan, și-au lăsat autografele.
De asemenea, în curtea muzeului este amplasat un monument interesant. Pe mai multe buturugi aranjate în cerc sunt lipite moaște ale unor sfinți, printre care și Ștefan cel Mare, dar și a unor sfinți îmbunătățiți [nu sunt încă ridicați la rangul de sfinți] din România. În centru se mai află o buturugă de tuie, pe care ar urma să fie amplasate moaștele lui Alexei Mateevici, după ce acesta va fi canonizat.
În cele 10 minute cât a durat drumul de la muzeu la hotel, am reflectat asupra evenimentelor din acea zi. Epuizarea fizică era plăcută și eram mulțumită de mine și recunoscătoare de toate experiențele pe care le trăisem. Știam că urmează o nouă zi plină de aventuri. Eram foarte entuziasmată.
LA CULES STRUGURI PE DEAL ȘI VIAȚA ÎNTR-O REDACȚIE REGIONALĂ
ZIUA 3
A treia zi de aventură a început cu recoltarea strugurilor. Această activitate mi-era deja familiară, deoarece lunile octombrie din ultimii șase ani mi-au fost marcate de cules struguri la bunica. Așadar, știam să culeg corect strugurii și eram cât de cât pregătită.
Dis-de-dimineață, m-am pornit la viile „Gogu”, unde urma să culeg struguri Malbec, care ulterior vor deveni Malbec Rosé, un vin roz sec. Viile sunt amplasate la aproximativ trei-patru kilometri de orașul Căușeni, așa că jumătate de drum am mers cu Svetlana, iar în cealaltă jumătate am fost condusă de socrul acesteia. Am ajuns acolo în circa 15 minute.
Odată ajunsă la podgorie, m-am teleportat din nou la bunica la țară. Atmosfera, cântecele de la Radio Noroc care răsunau din tractor, roiul de oameni care munceau de la primele ore ale dimineții mi-au amintit de autenticitatea satului. M-au făcut să mă simt că sunt de-a lor.
În total, trebuiau culese patru rânduri a câte 100 de metri fiecare, deci 400 de metri de viță-de-vie. Nu știu dacă este prea mult sau poate puțin pentru un producător de vin, însă cert este că nu vedeam capătul rândului. Chiar dacă lungimea m-a speriat inițial, n-am stat prea mult pe gânduri și m-am apucat de treabă. A trebuit să fiu foarte atentă, pentru că strugurii trebuie culeși cu mare grijă și este important să nu treci cu vederea niciun ciorchine. Noroc de foarfeca pentru vie, care mă ajuta să culeg chiar și cele mai încurcate ciorchine și să nu pierd prea multe bobițe de poamă. Strugurii îi culegeam într-o căldare pe care o goleam în tractor. Era un proces pe cât de obositor pe alocuri, pe atât de interesant. În plus, mă încerca un sentiment de mândrie gândindu-mă că vinul Gogu din 2023 va purta și o parte din mine.
După două rânduri culese, s-a umplut și remorca tractorului. Era deja ora prânzului și m-am întors la vinărie, unde am luat masa. De data aceasta, am încercat vinul sec Merlot. Mi-a părut interesant la gust și la aromă, care era ușor ierboasă. Totuși, cred că prefer mai mult vinurile albe.
În continuare, ar fi trebuit să urmeze etapa de procesare. Prin procesare mă refer la desciorchinarea, zdrobirea strugurilor și transferarea mustuielii în presa pneumatică în cazul vinurilor albe sau transferarea la macerare-fermentare în cazul vinurilor roșii. Înainte de această etapă însă, strugurii au fost stropiți cu soluție de dioxid de sulf pentru a-i ajuta să își păstreze calitatea. După asta a venit și marea provocare din acea zi. A fost oprit curentul electric și nu a fost posibilă realizarea procesării. M-am întristat puțin, însă mi-am dat seama că acesta ar putea fi un motiv bun de a mă întoarce aici și la anul.
Cinematograful tuturor și în același timp al nimănui
Chiar dacă etapa de procesare a strugurilor nu avut loc, ziua nu a fost pierdută. Întrebând de un localnic prin ce este special orașul, am aflat că în Căușeni este un cinematograf care poarte numele marelui actor Grigore Grigoriu, băștinaș din oraș. Am fost surprinsă, deoarece nu mă așteptam să existe aici un cinematograf.
Din informațiile făcute publice, am aflat că cinematograful a fost deschis la 15 ani după moartea actorului și după nouă ani de reconstrucție. La început erau rulate câte două pelicule pe săptămână, fără drept de autor, iar intrarea era liberă.
Recunosc, mi-a luat ceva timp să găsesc clădirea, dar nu m-am dat bătută, căci aveam așteptări destul de mari. Se pare că nu a trebuit să mi le fac, fiindcă am rămas dezamăgită atunci când l-am văzut. Uși deschise, luminile stinse și cutii împrăștiate. Așa l-am găsit. Din câte am înțeles, momentan cinematograful este nefuncțional. Ar fi păcat dacă în continuare va fi închis, întrucât rareori găsești cinematografe prin localitățile din Republica Moldova.
„Televiziunea oamenilor din regiune”
Ieșind din cinematograf, m-am așezat pe una dintre băncile din apropiere să îmi fac unele notițe. Fiind cu gândul la redactare și la muncă jurnalistică, m-am gândit că ar fi interesant să aflu cum se lucrează într-o redacție regională. Mi-a luat 10 secunde să fac o căutare pe Google și să realizez că stau la doar câțiva pași de Studio L – Căușeni, canal TV regional. Nici nu îți imaginezi cât de fericită am fost când am găsit clădirea.
Am bătut la ușă încet și am intrat ușor timidă în unul dintre birouri. Am reușit să zic doar: „Bună, sunt Ana Mărgineanu”, și de îndată mi s-a răspuns: „Da, te știu. Ești de la #diez. Am urmărit live-ul de aseară”. Am rămas plăcut surprinsă de primirea caldă și deschisă de care am avut parte. După ce una dintre reportere mi-a făcut o mică excursie prin redacție, am stat la discuții cu jurnalistele. Astfel, am aflat că Studio L – Căușeni produce materiale locale pe subiecte în mare parte sociale, acoperind raionale Căușeni, Ștefan Vodă și Anenii Noi. Anul acesta a împlinit 30 de ani și este cea mai veche instituție de presă regională din Moldova.
Renata Lupăcescu, redactoră-șefă și editoare de imagine, mi-a povestit despre provocările cu care se confruntă redacțiile mici din regiuni și despre cum au evoluat timp de 30 de ani.
Îi mai zicem televiziunea oamenilor din regiune. A fost fondată în anul 1993, atunci când exista un deficit foarte mare de informare a populației la nivel de țară, în special în regiuni. A pornit ca o aventură și de fiecare dată încercăm să arătăm viața și problemele localnicilor. 30 de ani demonstrează că și în regiune poate fi creat conținut mediatic de calitate și transparent.
Încercăm în fiecare zi să descoperim istorii de viață, să informăm cât mai rapid cetățenii din regiune. Cred că astfel am obținut respect și vizualizări din partea spectatorilor noștri. Ne confruntăm și noi cu provocări și cred că cea mai mare este finanțarea. Ca să reziști, ai nevoie de resurse și astăzi rezistăm datorită donatorilor noștri externi.
Am ajuns la hotel obosită, dar foarte fericită și mulțumită de cele trei zile pe care le-am petrecut în orașul Căușeni. Îmi pregăteam bagajul, când m-am prins cu gândul că dacă treci prin Căușeni, neapărat trebuie să zăbovești un pic. Are ce oferi.
A doua zi dimineața urma să îmi continui călătoria. De această dată la Ștefan Vodă. La graniță cu Ucraina.
MEDITAȚII PE MALUL NISTRULUI ȘI CUM SE ÎMPLETEȘTE O PĂLĂRIE CU ROGOZ
ZIUA 4
De-dimineață am pornit spre Tudora, care se află la circa 60 de kilometri de Căușeni. Legenda spune că pe vremea lui Ștefan cel Mare la Cetatea Albă locuia o femeie foarte frumoasă cu numele Tudora. Ștefan cel Mare s-ar fi îndrăgostit de ea. Când soția domnitorului a aflat, Tudora a fost alungată de la cetate. Ajunsă pe malul Nistrului, Tudora și-ar fi construit o colibă. De-a lungul anilor, ea îi primea pe toți ostașii lui Ștefan cel Mare care poposeau pe la coliba ei pregătindu-le licori. Astfel a și apărut satul Tudora.
Odată ajunsă în sat, m-am cazat la pensiunea „La Tudora”, la care urma să stau două zile. Imediat ce am intrat pe teritoriul pensiunii, am rămas impresionată de frumusețea și imensitatea locului. Am ascultat liniștea și am admirat priveliștile încă verzi și Nistrul. „La Tudora” se află chiar pe malul Nistrului. Dacă treci râul, ajungi în Ucraina.
După ce m-am cazat în una dintre căsuțe, am ajutat la pregătirea prânzului. Am fost responsabilă de aranjarea mesei la terasă. Pentru că am fost cinci persoane, nu mi-a luat prea mult timp această activitate. Apropo, tare bun a fost compotul de casă, din prune.
„Tu n-ai ce pune mâna pe ghemul Lenuței”
Aflasem că în sat există muzeul „La bunici”, care este și centru multifuncțional pentru copii. Eram tentată să merg la un muzeu care conservă autenticitatea și trecutul țării noastre și care promovează tradițiile și meșteșugurile poporului nostru. Am fost uimită și în același timp încântată să aflu că de câteva ori pe săptămână acolo vin copii pasionați de arta meșteșugului să olărească, să împletească cu pănuși sau papură, să coasă sau să mai stea de vorbă.
Casa bătrânească a fost transformată într-o adevărată unicitate, iar cele cinci cămăruțe ascund în ele bijuterii ale satului. Doamna Tatiana Barbăneagră, meșteră populară în lucru cu fibre vegetale și directoarea muzeului, m-a condus prin toate încăperile, mi-a povestit despre cum a apărut „La bunici” și despre cât de important este să conservăm tradițiile și obiceiurile moldovenești. Sala mea preferată fusese „Casa mare”, fiindcă anume acolo doamna Tatiana mi-a povestit despre șezătorile din sate și despre cum „se luau” tinerii înainte.
În fiecare duminică fetele și băieții organizau șezători. Fetele torceau, brodau, coseau. Băieții erau așezați pe un scaun lung și vorbeau între ei: «Astăzi, Lenuței, eu îi depăn ghemul. Tu n-ai ce pune mâna pe ghemul Lenuței». Așa se împrieteneau și plecau la joc.
Poți asculta întreaga poveste despre cum se cunoșteau tinerii acum mulți ani în urmă, în inserția audio de mai jos.
După ce am mai stat la povești, mi-a venit și mie rândul să îmi încerc talentele de meșteșugărit. Pentru că doamna Tatiana împletește cu fibre vegetale, m-a învățat să fac o pălărie din rogoz. Am înțeles repede cum are loc procesul și am cusut un rând de pălărie. Îți ia ceva timp să coși una, deoarece nu este o activitate prea ușoară. Totuși, meștera mi-a apreciat talentele și mi-a propus chiar să mai vin pe la atelier.
Când căutam poarta pe care să intru pentru a ajunge la muzeu, nici nu intuiam că o să îmi placă atât de mult „La bunici”. Dacă treci prin Tudora, neapărat să intri pe la tușa Tatiana. Te va surprinde și cu siguranță vei pleca cu multe lucruri învățate.
„La plăcinte!”
După vizita de la muzeu, m-am întors la pensiune, întrucât venise vremea plăcintelor. Împreună cu Dorina Onici, proprietara pensiunii, și bucătara, am pregătit plăcinte cu brânză și mărar, dar și cu cartofi și jumări. Pentru prima dată le gustasem pe cele din urmă și tot pentru prima dată văzusem plăcinte cu atât de multă umplutură. De asemenea, a fost impresionant pentru mine să văd cât de implicată este proprietara în toate activitățile care au loc la pensiune. Lucrul meu nu a fost tare greu. Am tăiat cartofii și i-am amestecat cu ceapă și sare și am pregătit umplutura de brânză. Brânza a trebuit să fie amestecată cu ouă, ceapă verde și sare. Tare delicioase au mai fost.
Îți spuneam că pensiunea este amplasată pe malul Nistrului, așa că, spre final de zi, am meditat puțin lângă râu. A fost momentul în care m-am retras în liniștea naturală a locului și m-am conectat cu mine însămi. Se pare că natura este mai mult decât potrivită pentru avea conversații tăcute cu propriul sine. Și da, am reușit să prind și câte puțin din apus.
CUM SĂ PREGĂTEȘTI CELE MAI GUSTOASE SARMALE ȘI ISTORIA VINĂRIEI „AN FE PUR”
ZIUA 5
Avusesem unul dintre cele mai odihnitoare somnuri din ultima perioadă, așa că mă trezisem pregătită de noi aventuri. Mă trezisem în liniștea unui loc parcă uitat de lume, dincolo de agitația unei vieți cotidiene. Dimineața am avut parte de o priveliște extraordinar de frumoasă și, inspirând aerul de acolo, mă încărcasem cu energie pentru toată ziua.
Ziua se anunța a fi una destul de lungă și plină cu activități, de vreme ce după-amiază ar fi trebuit să ajungă turiști la cină. A urmat micul dejun, iar după ce am strâns tot, am fost responsabilă de călcarea fețelor de masă. Am călcat trei fețe și, sinceră să fiu, mă gândeam că este o muncă ușoară, dar nu-i chiar așa. Totuși, m-am descurcat. În continuare, a trebuit să spăl geamurile. La pensiune, geamurile sunt mari și multe, deci mi-a luat ceva timp până le-am curățat pe toate.
Câteva secrete din bucătărie, pentru sarmale gustoase
A urmat partea cea mai interesantă a acestei zile. Am învățat să pregătesc sarmale. În zona de sud-est a Moldovei, sarmalele se fac mici, cât jumătate de deget. Da, da, chiar așa. Poate părea dificil, însă după ce învârtești două-trei, te obișnuiești și, la un moment dat, realizezi că într-adevăr îți place această activitate, cel puțin la mine așa a fost.
Din procesul de pregătire am aflat și câteva secrete culinare. Așadar, dacă într-o zi te apucă dorința să faci sarmale, neapărat să ții cont de următoarele lucruri.
🔵 Nu îți fie frică să adaugi ceapă și morcov. Cu cât mai mult – cu atât mai gustos.
🔵 Sarmalele cu carne de porc sunt mai gustoase, dar le poți pregăti cu orice alt tip de carne.
🔵 Modul în care sunt pregătite frunzele de viță de vie sau cele de varză influențează gustul sarmalelor. Spre exemplu, perioada de culegere a frunzelor de viță de vie este începutul lunii iunie, când ele sunt încă tinere.
🔵 Pentru ca sarmalele să nu se lipească între ele, fiecare rând trebuie uns cu ulei.
🔵 Sarmalele se fierb/coc la foc încet.
🔵 Orezul potrivit este cel cu bob rotund.
Spor la gătit sarmale!
„Cei care au mai luat de la noi vin, se mai întorc”
Aflasem că și în satul Tudora este o vinărie, așa că m-am gândit că ar fi fain să merg și acolo. Vinăria se află la ieșire din sat, deci am luat o bicicletă, pentru a parcurge cei trei kilometri mai ușor. Înainte de a ieși pe poartă, însă, s-a întâmplat ceva neașteptat.
Chiar la ieșire, am observat un șarpe și asta a fost pentru prima dată când am văzut unul real, exceptând grădina zoologică. Sincer, mi-a fost frică și nu știam ce să fac, deoarece s-a poziționat fix în fața porții și nu aveam cum să trec cu bicicleta, și nici fără. Am așteptat puțin și lui cred că i-a fost mult mai frică de mine și a plecat. Astfel, am putut să îmi continui drumul.
Aceasta însă nu a fost unica mea provocare. În drum spre vinărie, m-am rătăcit puțin. Întrebând de localnici, am fost dezorientată, deoarece nu au înțeles exact unde vreau să ajung. Mai mult decât atât, nici pe Google Maps nu găseam crama. Noroc de fiica proprietarei pensiunii, care m-a întâlnit pe drum și s-a oferit să mă ducă la vinărie. Problema a fost bicicleta, nu știam unde să o lăsăm. Într-un final, am reușit să o aranjăm în automobil, ne-am întors înapoi la pensiune ca să o lăsăm acolo și am pornit din nou la drum spre vinărie. A doua încercare a fost cu noroc. De fapt, mi-am dat seama că și la prima încercare nu eram departe de destinație și dacă mai pedalam puțin, ajungeam exact unde trebuie.
La puțin timp după ce am ieșit din sat, în dreapta mea se înălța o clădire mare și rânduri lungi cu multă de viță-de-vie. Erau pământurile vinăriei „An Fe Pur”. Acolo, m-a întâmpinat o femeie mărunțică, cu o expresie a feței pe care anii și-au pus amprenta. Îndată ce m-a văzut, doamna Tamara Purcel a început să îmi povestească despre cramă. Așa am aflat că are o experiență de peste 50 de ani în vinificație, iar „An Fe Pur” a apărut din dorința de a crea o mică afacere de familie. Vinăria are 10 hectare de viță-de-vie Cabernet și Merlot. Din cauză că mi-a părut curioasă denumirea, am rugat-o să îmi explice semnificația ei.
Familia noastră este Purcel. Prenumele soțului era Feodor, iar prenumele fiului – Andrei. Așa și a apărut numele vinăriei, de la «An», «Fe» și «Pur» . Este foarte greu să ne menținem pe piață. Cele mai mari provocări cu care ne confruntăm sunt vânzarea producției și lipsa brațelor de muncă. Nu avem piață de desfacere. Moldova este o țară mică, dar are foarte multe crame și vinării. Totuși, cei care au mai luat de la noi vin se mai întorc.
În continuare, mi-a făcut o mică excursie prin încăperile de producție și de păstrare a vinului. Vinurile se păstrează în butoaie de 15 și 20 de tone, care au peste 50 de ani, dar sunt încă foarte rezistente. Și din motiv că nu reușisem să urmăresc etapa de procesare a strugurilor la Vinăria Gogu, iată că mare mi-a fost norocul la An Fe Pur. Doamna Tamara mi-a arătat și modesta colecție de vinuri pe care o au, care mie îmi pare destul de mare, și nu m-a lăsat să plec fără două sticle de vin. Vinurile pot fi procurate direct de la ei, online sau de la pensiunea „La Tudora”.
„Moldova este un colțișor de pământ, unde te poți renaște și poți crea”
Pentru a mă întoarce la pensiune, trebuia să o anunț pe fiica proprietarei „La Tudora” să vină după mine. Aici, surpriză! Fiind foarte aproape de Ucraina, am pierdut semnalul. După câteva minute de încercări eșuate, am reușit totuși să o telefonez. Drumul înapoi a fost fără peripeții.
Revenisem la pensiune, unde mai aveam de muncit. Trebuia să ajut la aranjarea mesei înainte ca turiștii să ajungă. După ce am terminat, am stat puțin la discuții cu Dorina Onici, proprietara pensiunii. Mi-a povestit despre cum i-a venit ideea de a deschide o pensiune în satul Tudora, de unde a început, de fapt, totul și despre noul proiect pe care îl au. Curios este faptul că „La Tudora” a apărut înainte de pandemie, și anume pandemia, criza de după pandemie și din timpul războiului i-au propulsat activitatea.
A apărut poate ca o provocare a pandemiei de COVID-19. În acea perioadă, acest loc și-a generat ideea de pensiune, de loc de refugiu, de colțișor de rai. Crizele din ultimii patru ani au fost favorul pensiunii, căci datorită lor am apărut. Inițial, a fost doar o singură căsuță, fără utilități, deoarece nu planificasem să fie destinată pentru a rămâne pe noapte. În trei zile, am utilat-o, am construit baie și am planificat apariția unui bloc de alimentare.
Ne-am dat seama că Republica Moldova este un colțișor de pământ unde te poți renaște și poți crea. Fiecare părticică își are firișorul său de iarbă care generează idei și care aduce frumosul acasă. De curând a apărut și o nouă idee, care a început să fie implementată. Este vorba despre prima casă ecologică din cânepă industrială de la noi din țară.
După ce am mai stat la povești, am mers din nou pe malul Nistrului și am profitat de priveliștile și de apusul din acea seară. Din ultima mea seară de cutreierat sud-estul Moldovei. Din ultima seară a aventurii mele.
P.S. Am documentat toată experiența mea și într-o serie de live-uri pe care le făceam la finalul fiecărei zile. Le puteți vedea mai jos glisând spre stânga.
Reflecții de final
Privind în urmă, pot spune cu certitudine un lucru: am pornit să cutreier țara la momentul potrivit și în locul potrivit. Nu știu dacă m-aș fi încumetat vreodată să cutreier aceste zone ale țării noastre sau să fac activitățile despre care ți-am relatat mai sus. Pe lângă turism, această călătorie a fost despre oameni. Despre oamenii care m-au primit cu brațele deschise și care au avut întotdeauna grijă să nu rămân flămândă. Despre oameni cu care am împărtășit povești de viață și am construit experiențe.
Voi fi sinceră și voi spune că această escapadă de cinci zile m-a învățat să mă adaptez situațiilor noi și să fiu mult mai deschisă spre schimbări. M-a surprins ușurința cu care am ieșit deseori din zona de confort și cu care am reușit, cred eu, să trec peste provocări. Știi, am înțeles că viața noastră e o întreagă aventură care așteaptă să fie explorată.
Nu voi veni cu un îndemn pentru tine, pentru că vreau să faci așa cum simți, dar îți spun un singur lucru: se pare că poți călători fără pașaport. Aici, la noi acasă.
Elaborarea acestui articol a fost posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul USAID. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția USAID sau a Guvernului SUA.
