La începutul acestei veri am aflat că eu și câteva colege ne vom implica la #diez într-un proiect legat de turism. Suna captivant. Șase zile cutreieri Moldova, faci fotografii, admiri locurile pitorești și, în general, te simți ca în concediu. Așa gândeam eu. Într-o oarecare măsură, gândurile mele erau aproape de realitate. Totuși, era ceva la mijloc care schimba esențial ideile mele despre odihnă. Acel ceva era munca. În primul rând, fiecare dintre cele șase zile urmau să fie destul de încărcate întrucât trebuia să particip la muncile gospodărești, așa că partea cu concediul s-a amânat pentru altă dată. În al doilea rând, pe lângă faptul că zilnic trebuia să creez șapte story-uri cu conținut captivant, în fiecare seară urma să fac câte o transmisiune live pe Instagram și să povestesc ce am făcut în ziua respectivă. Și precum eu nu-s cel mai bun în ale vorbitului în public – până acum nu mă prea țin minte să fi făcut vreun live –, a fost o adevărată provocare pentru mine.

După ce am amânat alarma de trei ori, m-am trezit fără prea multă poftă de aventură și cu ochii mai degrabă închiși decât deschiși. Îmi căutam ochelarii de pe noptiera de lângă pat. Simțeam că urmează o zi grea. La ora 10 urmau să vină colegii mei Alina și Alex pentru ca să mă ducă la Sadova. Ca un adevărat strateg ce sunt, partea „adorabilă” cu făcutul bagajelor o lăsasem pentru dimineață. Într-o oră, însoțit de o valiză și un rucsac unde am pus tot felul de aparate destinate filmărilor, eram în fața izvorului „Elena” de lângă parcul „La izvor”.

Cinci minute de așteptare, 10 minute de ambuteiaj și iată-ne, pe fundalul muzicii anilor ‘90, în afara capitalei. Drumul a fost scurt.

În filme, trecerea din mediul urban la cel rural se face fastuos: peisaje, răsărit de soare, fauna pădurii… Eu, fie că sunt de la țară, fie că am privit prea multe filme, nu am prea simțit diferența. Acest lucru, undeva adânc, mă și întrista. Am ajuns la Sadova. Pe alocuri, vedeam indicatoare către Crama Tudor, locația unde mi-am petrecut primele trei nopți din aventura mea turistică. Crama se află chiar în mijlocul localității. Din exterior se observă o casă mare, o fântână, iar interiorul rămâne o enigmă, pe care gardul reușește să o păstreze bine până în momentul în care deschizi poarta. Am îndrăznit să intrăm.

Crama Tudor, cu miros de vin și chip de duminică

„Parcă m-am întors la străbunica” – acesta a fost primul gând pe care l-am avut atunci când am văzut ce se afla în spatele fântânii și al casei. Eu nu o țin minte bine pe străbunica mea, dar unele obiecte din casa ei – patul de lemn, o lampă, fotografii vechi, o masă grea sculptată de străbunicul meu – încă se mai păstrează undeva prin podul casei. La cramă, toate aceste bogății culturale sunt bine așezate în văzul tuturor. Copacii dați cu var și iarba deasă îți fură privirea, iar prosoapele țesute de pe mesele și scaunele vechi din curte îți oferă senzația că ai călătorit în timp, cu câteva generații în urmă și te-ai oprit exact într-o zi de sărbătoare.

În curte ne-a întâlnit Tudor Aghenie, proprietarul cramei, o persoană binevoitoare căreia îi sună telefonul din 20 în 20 de minute și care are o glumă potrivită pentru fiecare persoană pe care o întâlnește.

„Vara lucram la casă, iar iarna, când era mai puțin de lucru, săpam în beci”

Pe lângă designul curții și pozitivismul lui nea Tudor, inima acestui locșor o constituie anume beciul cramei. Locul a apărut dintr-o „idee năstrușnică” și în acesta nu a călcat picior de turist timp de 30 de ani.

Tudor mi-a povestit că prin anul ’87 se apuca să-și facă o casă. Așa era înainte, cum îmi spunea și bunicul, pe vremea sa: „Orice om gospodar trebuia să își facă o casă”. Tudor deja reușise să clădească temelia și tavanul locuinței sale atunci când, prin luna mai, din cauza temperaturilor înalte, a observat că vinul din beciul locuinței a început să se strice.

Mi-a apărut o idee năstrușnică, pe timpuri nu erau telefoane mobile, aparate de aer condiționat, deci am săpat o gaură în pământ, în lutul din beci și am pus acolo niște sticle. În sticlele acelea s-a păstrat vinul mai bine decât în butoi. În anii următori, vara lucram la casă, clădeam cotileți, garduri și tot ce s-a mai făcut prin jurul ei, iar iarna, când era mai puțin de lucru, săpam în beci.

Tudor Aghenie, proprietarul Cramei Tudor

Întreg beciul a fost săpat manual, iar în primii 30 de ani, principala atracție a cramei era disponibilă doar pentru familie, deoarece proprietarul ei niciodată nu se gândea că va ajunge să fie vizitată și de turiști.

Vă invit să aflați întreaga poveste a beciului în inserția audio de mai jos. Istoria este relatată de însuși Tudor Aghenie.

„[Omul] trebuie să umble pentru a-și face gust de mâncare și băutură”

Înainte de pandemie, când Crama Tudor încă nu era ceea ce este astăzi, Tudor și soția sa vindeau plăcinte și vin în cadrul unei expoziții de la Moldexpo. Își aranjaseră colțișorul frumos, au adăugat fotografii cu beciul cramei și colecția de vinuri. Da, pe lângă produsul propriu, domnul Aghenie se ocupă și cu colecționarea vinului. De aici și avea să înceapă mediatizarea și dezvoltarea mai insistentă a cramei.

„Un băiat s-a apropiat de mine și mi-a propus să particip la un proiect de finanțare de la USAID. Peste vreo lună, domnul pe care l-am întâlnit la Moldexpo m-a telefonat și a venit la mine acasă. Ne-am dus în locația unde prelucrez strugurii, am fost în beci… Pe final, mi-a propus să scriem o cerere”, ne-a spus Tudor Aghenie.

Peste vreo șase luni, Tudor a fost anunțat că a câștigat un grant. Procesul de producție a vinului de la cramă a evoluat semnificativ și a atins noi performanțe, în special datorită utilajelor moderne de care a beneficiat.

La momentul de față, tot cu ajutorul unui grant, a pornit procesul de renovare a unui popas turistic aflat la vreo doi kilometri de cramă. Am vizitat și eu acel popas turistic. Chiar dacă acum principala sa parte e în construcție, pe teritoriul acestuia poți găsi multe alte locații care îți vor stârni curiozitatea.

„Oamenii vin la cramă pentru ca să viziteze beciul lui nea Tudor, apoi pleacă la marginea pădurii să se odihnească. Omul, când vine pe mai mult timp la cramă, se poate plictisi. El trebuie să umble pentru a-și face gust de mâncare și băutură”, ne-a zis Tudor. În acest sens, domnul Aghenie are multe planuri. Acesta ne-a afirmat că în viitor vrea să instaleze la popasul turistic un telescop, arcuri sportive, să pună la dispoziția vizitatorilor mai multe biciclete, dar și altele obiecte interesante.

În drumul de la cramă spre popas, pe lângă locurile pitorești pe care le puteți admira, este lesne de crezut că veți observa o fântână aflată pe vârf de deal, aproape de viile lui Tudor Aghenie. Pe cele 35+ grade Celsius, care m-au însoțit mai în toate cele șase zile ale călătoriei, pentru mine, apa rece de la fântâna din marginea satului a fost un fel de mană cerească și, totodată, a venit la pachet cu o mică istorioară. Tudor ne-a zis că acum câțiva ani a curățat fântâna și în ea a găsit un recipient pentru apă purtat de soldați. Potrivit anului producerii, acesta ar fi fost scăpat în fântâna de la marginea localității pe vremea Primului Război Mondial.

Pe același drum am trecut și pe la una dintre viile lui nea Tudor. Am cules struguri pentru ca să-i duc turiștilor aflați la popas și unor persoane de prin sat. Culesul strugurilor nu reprezintă o mare filosofie: îl rupi pe cel copt, înlături cu ajutorul unei foarfeci speciale bobițele uscate dacă e cazul, apoi îl pui atent în ladă. Ahh, era cât pe ce să uit, și mai mănânci câte o bobiță din când în când. În timp ce culegeam struguri, am aflat că, având în vedere că este absolvent al institutului agricol, o parte dintre butașii viilor sale au fost făcuți și plantați personal de domnul Aghenie. Tudor are aproximativ 10 hectare de viță-de-vie. Anual, acesta produce 5 000-6 000i de sticle de vin, sticle care nu pot fi găsite pe piață și care sunt vândute doar la cramă.

Ce au în comun mustul de la cramă cu Preobrajenia și dormitul în hamac?

Menționam mai sus că în curtea Cramei Tudor pare a fi mereu o sărbătoare. Ei bine, în prima zi chiar a fost. Nu știu câți dintre voi au auzit de ziua de Preobrajenie sau Schimbarea la Față a Domnului. Potrivit tradiției creștine, este prima zi din an în care este permisă degustarea vinului nou. Noi ne-am limitat la must, dar să nu credeți că a fost atât de ușor drumul până am ajuns la esența tradiției – adică degustarea. Până a gusta mustul, a trebuit să particip la scurgerea sa. Mai exact, activitatea mea a constat în transportarea sticlelor cu must într-unul dintre beciurile cramei, unde este menținută o temperatură potrivită pentru a spori procesul de maturare a vinului.

Și dacă tot vorbesc despre munci, să știți că pe parcursul celorlalte zile în care m-am aflat la cramă, am avut și alte activități precum udatul florilor dis-de-dimineață sau culesul strugurilor, despre care am menționat mai sus.

În prima zi, pe la ora 19.00, desprins de peisajul pitoresc din jur și de veselia pe care o făceau oaspeții cramei, mă pregăteam de primul meu live. Oaspeții au plecat destul de târziu. Pe la ora 23.00 m-am culcat și eu. Probabil vă vine greu să înțelegeți de ce povestesc aceste detalii ordinare. Imediat explic. În curtea cramei sunt două hamacuri. Eu, copil dornic de aventură și obosit de înăbușeala acestei veri care a inundat hapsână orașul, am hotărât să dorm prima noapte în hamac. Deja îmi și închipuiam cum dimineața răsare soarele, cum razele acestuia îmi mângâie treptat obrăjorii, iar păsărelele, încântate desigur de prezența mea, ciripesc din nucii alăturați. Ei bine, în hamac am „dormit” tocmai vreo 20 de minute și acelea au fost mai degrabă de încercare. Apoi, dezamăgit de asprimea și răceala hamacului, m-am mutat pe un pat de la terasă.

În prima seară am adormit greu. Undeva de prin mahalaua vecină, până în jur de miazănoapte, fără o școală muzicală în spate, tind să cred, cineva cânta la karaoke. Având în vedere că în sat era sărbătoare, nu m-am supărat prea tare. În plus, în acest sens nici orașul nu este o mare excepție. Sunt tolerant deja cu aceste tipuri de activități. Am pus alarma să sune înainte de răsăritul soarelui. Trebuia să îl prind.

Era ora 6.20 când a sunat telefonul. Eram deja treaz și chiar dormisem destul de bine. De obicei, chiar dacă dorm suficient, mai mereu mă trezesc obosit. Aici, însă, lucrurile au stat diferit. Am ascultat păsările, venea câte o „briză” de aer curat și rece, aveam aparatul de făcut cafea nu departe de mine. Viața aceasta încet căpăta sens. Doar o singură problemă mă măcina: „Unde e soarele?”. Am înconjurat casa, am ieșit în drum, soarele nu se vedea. Peste vreo 15 minute, am observat o scară care duce spre podul casei de la cramă. Am urcat pe ea. Undeva printre case și copaci, deja răsărit pe jumătate, mândru și arogant vizavi de camera foto, se înălța soarele.

Ceilalți s-au trezit destul de greu sau, mai exact, eu destul de devreme. Pe la ora 10.00, am luat micul dejun. La cramă, o bună parte dintre produse sunt procurate de la localnici. Unele sunt aduse dimineața de vânzători, după altele pleacă Tudor. Urma o zi lungă și eu, parțial, știam aceasta. După ce am mâncat, mi-am pus aparatura în geantă, am luat o bicicletă de la cramă și, tremurând, cu mâinile pe ghidon, am pornit la drum. Urma să ajung în satul vecin, Vorniceni, unde se afla cel mai mic muzeu din Republica Moldova și unde se desfășura o școală de vară care avea drept tematică fotografia. După calculele mele, într-o oră trebuia să fiu ajuns în centrul Vorniceniului.

Afară deja era cald. Câteva anunțuri electorale decolorate pe casele oamenilor, câteva mașini care mergeau de zburau prin părți pietre, câteva opriri pentru a-mi aranja stativul care mai mereu cădea din geantă, un iaz drăguț și iată-mă ajuns la Vorniceni. „Ha, nu a trecut nici o oră!”, mi-am zis eu zâmbind la intrarea în sat. De la primul magazin mi-am cumpărat apă, am stat cinci minute la umbră și hai la Vatra Dumeniului. După aceasta a urmat încă vreo jumătate de oră în care mi-a pierit zâmbetul și în care am străbătut drumul mai mult pe picioare decât pe roți. Am mai dat de câteva fântâni cu apă limpede, care sper să fi fost și bună, și, într-un final, am ajuns în dreptul a trei stâlpi pe care erau pictați niște fluturași. Nu știam exact, dar instinctul îmi spunea că așa este însemnat drumul spre Vatra Dumeniului. Am decis să mă orientez după ei, oricum Google Maps nu îmi era tare de ajutor.

Urmând stâlpii cu fluturași, peste câteva minute am găsit un indicator care îmi spunea că Vatra Dumeniului se află la 80 de metri distanță. „Uraa!” La intrare se lăsa observată o portiță improvizată deasupra căreia este scris „Bine ați venit!” și, în spatele ei, mai multe construcții, printre care și o scenă mare. Pe scenă, mai mulți tineri cântau la diferite instrumente muzicale, iar deasupra acesteia, cu litere de tipar, scria: „VATRA DUMENIULUI”. În fața scenei, acoperite cu mai multe țoluri, puteau fi văzute câteva rânduri de scaune, iar în stânga lor – două căsuțe, una dintre care era mărginită de un gard împletit din lemn, cu ulcioare vechi deasupra. Spre mine venea o doamnă. Era Elena Lazarev, fondatoarea acestui colțișor de poveste, coordonatoarea activităților de la vatră și, în general, o persoană extraordinară care mi-a povestit o mulțime de detalii despre Vatra Dumeniului și despre activitățile care se desfășoară acolo. M-a poftit înăuntru.

Cum ultima casă din marginea localității a devenit una dintre principalele atracții turistice din regiune

Muzeul de la Vatra Dumeniului este cel mai mic muzeu din Republica Moldova înregistrat oficial la Ministerul Culturii, ori cum zicea mama: „Cele mai gustoase căpșuni sunt anume acele mărunțele”. Aflându-te aici, cu siguranță vei avea cu ce să îți alinți ochișorii, dovada este mutrișoara mea fericită din fotografia de mai sus, iar dacă dai și peste o Elenă care să îți povestească istoria exponatelor din muzeu sau peste vreun eveniment cultural care adesea se desfășoară la vatră, tind să cred că vei dori să te întorci.

Cândva, în locul muzeului de la vatră, departe de centrul localității se afla ultima casă din satul Vorniceni. Dacă ar fi să privim și mai în trecut, tot pe aici, potrivit Elenei Lazarev, undeva prin anul 1420, în drum spre mănăstirea Căpriana, trecea Alexandru cel Bun. Voievodul, rămas fascinat de frumusețea meleagurilor și a oamenilor din jur, a oferit vornicului său 10 sate din această regiune. Cam de la aceste două elemente a și pornit ideea creării muzeului din localitatea Vorniceni. Elena și-a dorit să valorifice potențialul cultural al localității sale, iar pentru aceasta nu avea la dispoziție decât o legendă frumoasă, o casă bătrânească aflată la marginea satului și zeci de locuri frumoase din jurul acesteia. La urma urmei, ce mai trebuie?

Nu am făcut acest muzeu pentru persoanele de vârsta a doua sau a treia, ele și așa cunosc ce a fost odată, tradițiile și obiceiurile noastre frumoase. Acest muzeu l-am creat mai degrabă pentru tânăra generație.

Elena Lazarev, fondatoarea muzeului de la Vatra Dumeniului

Ba mai mult, tot tânăra generație, anual, își scrie teza de masterat în baza muzeului de la vatră. Curios este faptul că, în acest sens, Vatra Dumeniului este vizitată și de către studenții străini. Anterior, despre acest loc și-a scris teza un tânăr din Cluj.

Elena ne-a povestit că încearcă să implice întreaga localitate în activitatea muzeului, începând cu primăria și terminând cu alte locații turistice, cum ar fi vinăria Divus.

„Eu încerc să lucrez cu toată localitatea și să îi implic pe toți în promovarea culturii noastre locale. Încerc să îi atrag pe toți aici, fiindcă toți încăpem și ne ajunge loc la toată lumea pentru a ne promova valorile”, a menționat Elena.

Muzeul de la Vatra Domeniului a fost vizitat de mai multe personalități cu renume, printre ele se numără și regele Mihai I sau băieții de la Zdob și Zdub, care totodată dețin în muzeul din Vorniceni propriile păpuși din paie. Mai multe detalii aflați în videoclipul de mai jos.

De ce Vatra Domeniului „nu m-a lăsat să merg acasă” până noaptea?

Misiunea mea principală când am ajuns la Vatra Dumeniului a fost să fac parte din juriul unui concurs de fotografie. Urma să analizez creativitatea și iscusința a 20 de tineri din Vorniceni și din diasporă care, timp de cinci zile, participaseră la o tabără de vară din cadrul vatrei.

Elena mi-a povestit că, pe parcursul taberei, participanții au avut parte de diverse traininguri și instruiri menite să le ofere o înțelegere mai profundă a procesului de creație a unei fotografii. De asemenea, tinerii au explorat mai multe locații turistice din localitatea Vorniceni, unde au realizat un șir de fotografii care urmau să facă parte din dosarul lor de participare la concurs.

Procesul de jurizare a durat vreo două ore. În mapele de participare ale tinerilor se aflau:
# două-cinci fotografii imprimate;
# un eseu despre tabăra de vară de la Vorniceni;
# un șir de fotografii vechi „de la bunica”;
# un formular.

Urma să pun note de la 1 la 5. Și dacă fotografiile vechi și formularele nu au constituit o mare problemă, atunci fotografiile personale și eseurile realizate de tineri mi-au dat bătăi de cap. Principala grijă era: „Dacă ei văd ceea ce eu nu pot vedea?”. Pe lângă calitatea fotografiei, era necesar să apreciem tematica și ideea, iar aici, după părerea mea, este cam greu să fii obiectiv. Poți fi obiectiv doar cu tine însuți, dar nu și cu participanții. Mă gândeam că eu nu știu cum ei văd această lume și ce înseamnă pentru ei aceste detalii. Oricum, am găsit câteva mape care se evidențiau printre celelalte.

După ce am încheiat cu jurizarea, am ieșit afară. Vatra se schimbase. De la câțiva tineri care acum două ore cântau rock pe scena de afară, aceasta se transformase, probabil, în cel mai aglomerat punct al localității. „Sufletul Vorniceniului acum se află aici”, compuneam eu în gând textul pe care urma să îl povestesc în live-ul de seară. Oameni îmbrăcați în straie naționale, toate scaunele ocupate, mașini pe la poarta vatrei, doi băieți discută insistent cântecul pe care urmează să îl interpreteze… În sat era sărbătoare. Undeva departe îmi aminteam de Ignățeiul meu. A început partea festivă. La un moment dat, juriul a fost invitat pe scenă. Prezentatoarea a început cu numele meu. M-am simțit important. Urma să ofer diplome la trei participanți. M-am apropiat de microfon și cu un glas puternic și solemn le-am rostit numele și prenumele. Făcuseră o treabă bună.

Fiind pe scenă, mă gândeam că tinerii din ziua de azi au mai mult noroc decât un oarecare Maxim de acum șase-șapte ani. Posibilitățile de afirmare a generației mele (da, știu, sună ca din partea unui pensionar) se limitau la stadionul de fotbal unde mie, care eram amic bun cu mâncarea, îmi era cam greu să ies în evidență. În acest sens, cred că suntem pe calea bună.

A urmat live-ul de pe Instagram. Afară răsuna muzica și petrecerea era în toi. Pe la vreo ora 22.00 deja se întunecase. Lăutarii plecaseră acasă, precum și o bună parte dintre vizitatori. Cei rămași priveau filmul lui Gheorghe Urschi „Văleu, văleu, nu turna!”. Am prins și eu un fragment. Moldova de astăzi este diferită, cu mici excepții, de Moldova secolului trecut. Și foarte bine! Tind să cred că am selectat ceea ce era mai bun. În drumul spre „casă” am reflectat asupra filmului.

Atunci când „noi – mici și sărmani, așa cum cândva eram învățați să fim – „am întors câinele milițienesc împotriva stăpânului său” eu am zâmbit. Oare de ce? Nu am zâmbit că era amuzant, ci probabil din motiv că am simțit în acel fragment și o bucată frumoasă din „noi”.

Permiteți-mi să protestez!

Acest mic fragment nu trebuia să apară aici, dar permiteți-mi să protestez! Am plecat de la Vatra Dumeniului, încântat și emoționat de cele văzute și simțite, pe la ora 22.00 și ceva. Era deja noaptea și eu uitasem că trebuie să mă întorc și „acasă”, adică la cramă. Hudițile din Vorniceni au fost acceptabile, fiindcă era vale și lumină. Am ajuns rapid la strada principală și, profitând că era vale, am mers vreo cinci minute încântat într-o direcție greșită. Apoi mi-am dat seama că ceva nu merge bine, casele pe lângă care treceam nu-mi erau cunoscute, nu părea să le mai fi văzut. M-am întors în cealaltă direcție. Încă aveam dispoziție. Am sunat la cramă și am rugat să îmi lase mâncarea pe masa de la bucătărie. Spoiler: niciodată nu am mâncat așa bine ca în acea seară.

De data aceasta, am luat direcția corectă și încet, la deal, am părăsit Vorniceniul. Știam că până la Sadova va fi numai deal și acest lucru îmi oferea un râs isteric. „Ți-a trebuit bicicletă, Maxim?!”. Dar adevărata surpriză abia urma. La un moment dat, mi-am dat seama că mai departe stâlpii nu au lumină și, în principiu, cu excepția steluțelor de pe cer, nu se mai vede cam nimic. În altă situație avea să spun că altceva nici nu îmi trebuie, dar atunci stelele erau ultimul subiect care m-ar fi putut interesa. Pe mijlocul drumului era o linie albă, încercam să merg pe ea, deoarece mă temeam să nu „o apuc prin păpușoaie” – expresie folosită în localitatea mea pentru situații de dezorientare în spațiu – la propriu și la figurat. Peste vreo 20 de minute mi s-au acomodat ochii cu întunericul. Parcă vedeam cât de cât. Deodată, precum într-o scriere biblică, în fața mea a răsărit o lumină. Aceasta devenea tot mai insistentă. Nu mai vedeam deloc. Am oprit bicicleta. Lumina, alături de „omul rău” de la volan, a trecut pe alături. Desigur, au fost și oameni care treceau cu faza scurtă când mă vedeau, dar majoritatea… Mai aveam vreo doi kilometri până la Sadova. O mașină care venea din spate mi-a trădat un „mic” delușor care, pesemne, dorea să mă dea jos de pe bicicletă. Voiam să mă dau bătut, nu era prima dată. Din spate am auzit câteva voci neastâmpărate. Câinii din preajma unei construcții din afara satului mi-au demonstrat că pot trece acel delușor și pe bicicletă. În curând, obosit și înfometat, am ajuns „acasă”. Mâncarea a fost bună, somnul a fost dulce.

Aici aș dori să menționez că locurile frumoase au un singur minus – te desparți greu de ele. Deci, atunci când plecați undeva, indiferent de locație sau oră, nu urmați exemplul naratorului și luați-vă obligatoriu o lanternă și o vestă reflectorizantă. Apropo, naratorul, adică eu, nu a avut de suferit în toată această poveste.

Cea de-a treia zi de la cramă nu a fost deloc matinală. M-am trezit târziu. Am stat în pat și am mai răscolit prin fotografii: cum am discutat cu nea Tudor despre vin, cum am vizitat Popasul Turistic. Dar aceste detalii vi le-am povestit deja. Vom începe cu ora 12.00, atunci când, nu departe de cramă, am vizitat o fabrică locală de bere artizanală.

Formată din două tipuri de malț și creată după o rețetă proprie, berea artizanală „Leul de aur” a luat naștere din dorința lui Nicolae Bolea de a dezvolta o afacere la el acasă. Studiind mai multe variante posibile, acesta a hotărât să se oprească anume la producția berii. Din păcate, chiar din start, afacerea lui Nicolae s-a ciocnit cu mai multe piedici cauzate de pandemia COVID-19 și de invazia Rusiei în Ucraina.

Despre etapele de producție a berii și factorii principali care îi influențează gustul am discutat cu Vadim Bercaru, operator și tehnolog la fabrica de bere „Leul de aur”. Prima etapă în procesul de producere a berii este măcinarea malțului și amestecarea acestuia cu apă.

La noi, malțul este adus de peste hotare. După măcinare, el este adăugat într-o cantitate specifică de apă tratată. Folosim apă locală. Malțul amestecat cu apă formează o plămadă care este adusă la anumite temperaturi. În acest proces, enzimele din malț vor transforma amidonul în zaharuri, creând astfel «mustul de bere». În procesul de producere urmează să adăugăm drojdia care va consuma zaharurile din interior și care va transforma mustul de bere în, dacă îi putem spune așa, berea propriu-zisă. Urmează plămădirea și separarea părții lichide de malțul care a fost în plămadă. Mustul separat este fiert. În procesul de fierbere se adaugă câteva feluri de hamei, apoi mustul fiert este trecut printr-un schimbător de căldură. Urmează fermentarea mustului cu drojdii, proces care durează între șapte și 10 zile. În acest timp este zilnic verificată cantitatea de zaharuri care a mai rămas și, la un nivel optim pentru oprirea fermentării, vasul în care are loc fermentarea este răcit la o temperatură între 1 și 4 °C.

Vadim Bercaru, operator și tehnolog, fabrica de bere „Leul de aur”

În timpul răcirii, drojdia își oprește activitatea și are loc procesul de maturare. Maturarea durează între șapte și 14 zile, berea devenind produsul pe care îl consumăm noi în cele din urmă.

Aflat în fabrică, am avut ocazia să văd eu însumi cum are loc procesul de măcinare a orzului și cum acesta este amestecat în niște cilindre mari cu apă. Vă voi lăsa și vouă un videoclip mai jos. Pe final, Vadim m-a servit cu un pahar de bere blondă, direct din rezervorul de maturare a berii, în timp ce îmi povestea care sunt factorii principali care influențează gustul berii.

„Principalul factor care influențează gustul berii este apa. Este necesar ca aceasta să conțină o cantitate anumită de minerale și săruri care nu ar trebui să depășească anumite norme. Următorul factor este orzul malțificat. El influențează atât gustul, cât și culoarea. De asemenea, aș evidenția însuși procesul de producere a berii. Este foarte necesar ca procesul tehnologic de producție să fie urmat după strictețe. Pe final, hameiul influențează desigur aroma și gustul berii”, ne-a povestit Vadim.

Căsuțe pictate și revenirea la diminețile matinale

Câtă vreme am stat la berăria „Leul de aur”, care se află chiar în ograda lui Ion, mi-au atras atenția pereții casei acestuia, mai exact, picturile de pe ei. Cu o zi în urmă, când plecasem la Vorniceni, am observat prin Sadova cel puțin două case care ieșeau în evidență datorită pereților pictați. Erau case bătrânești. Văzând asemenea opere și pe pereții casei lui Ion și având câteva ore libere, am hotărât să fac un tur prin localitate. Deja îmi închipuiam titlul unui articol: „Cele mai colorate case din Moldova”.

Apropo, Ion mi-a zis că aceste desene au vreo 50 de ani. Mie îmi par destul de noi.

Am parcurs o bucată bună de sat, cel puțin cât mi-a permis drumul. Pe drumurile neprezente pe hartă nu doream să mă mai bag cu bicicleta. Nu prea am reușit să mai găsesc case pictate, încurcau gardurile. Dar, dacă tot deja mă plimbam, am fotografiat și eu ce am găsit.

În următoarea zi trebuia să plec la Milești. Transportul pleca la ora 5.0. De cu seară mi-am pregătit bagajele. Pe la vreo ora 6.0 și ceva am coborât la Nisporeni. Am așteptat puțin în gară, unde am discutat cu o doamnă de vârsta a treia despre cum „copiii din ziua de azi stau numai în telefoane”. Când aproape am ajuns la un numitor comun, a venit mașina care trebuia să mă ducă la Milești.

Ultimele trei zile din cadrul călătoriei mele prin centrul Republicii Moldova le-am petrecut într-o zonă de camping din localitatea Milești, numită „Pe toloacă”. Eu niciodată nu am vizitat o zonă de camping și nu am dormit în cort. Sincer să fiu, până a ajunge la destinație, îmi venea destul de greu să îmi închipui cum va fi această experiență. Un domn, care s-a prezentat cu numele Andrei, m-a adus până „Pe toloacă”.

Nu demult smulse de la orizont, razele de soare loveau vertical cinci corturi albe și o terasă din lemn. Ochii îmi fugeau dintr-o parte în alta. În dreapta corturilor atârna o plăcuță: „Foc de tabără”. În fața ei, într-o grămăjoară de scrum înconjurată de pietre, zăcea arsă pe jumătate o bucată de lemn. Mirosea a deal. Am tras de câteva ori puternic aer în plămâni. O pălărie din paie și o broderie care mi-a adus aminte de un dreamcatcher atârnau de acoperișul interior al terasei. Pe alocuri se observau buchețele mici de lavandă și o altă plăcuță cu inscripția „🙂 Zâmbește”. În jur era liniște.

Cu ochii puțin cam somnoroși, dar binedispusă, la terasă am întâlnit-o pe Ana, care îmi spune: „Bună dimineața! Cum ai ajuns?”. „Neața. Bine!”, am răspuns eu. Am adăugat: „Tare nice ideea cu mesajele de pe plăcuțe”.

Toți vizitatorii încă dormeau. Peste câteva minute l-am întâlnit și pe Octavian, soțul Anei. Ei sunt proprietarii zonei de camping. Ana mi-a făcut o cafea. Apoi, fiindcă trebuia să prepare clătite, m-a întrebat dacă vreau să văd „cum tanti Catea o va mulge pe Joenica”. Suna interesant. M-am gândit atunci: „De ce să mă limitez doar la văzut, dacă pot și să filmez procesul?”. Am plecat cu Octavian și Ecaterina în afara zonei de camping, acolo unde păștea sursa clătitelor noastre. Am amplasat telefonul pe stativ, apoi mi-a venit o altă idee: „De ce să mă limitez doar la filmat, dacă pot încerca și eu să o mulg pe Joenica?”. Ecaterina s-a gândit un pic, apoi mi-a dat voie să încerc. Ok, Ecaterinei îi reușea mai bine. Laptele extras de mine ar fi ajuns maximum pentru un cappuccino, dar și acolo ar fi trebuit să adăugăm puțină apă.

Ana mi-a făcut un mic tur prin zonă. Am început cu terasa, locul care avea să devină preferatul meu, fiindcă acolo se găsea aparatul de cafea. Pe unul dintre pereții terasei erau atârnate trei plăcuțe: „Respectă Locu’&Omul”, „Ne bucurăm că ești aici🌞” și „Când ne-a fi mai rău, așa să ne fie!”.

Mai la vale de terasă se afla bucătăria, locul unde am găsit un pat pe care te puteai dădea huța. Acesta era însoțit de inscripția „ÎMI TREB’ UN TI NIRI ȘI…”. În spatele terasei, cu inscripția „Loc de tolăneală” și „HAVE FUN”, se afla un spațiu de joacă. Alături de el, la creștetul a două hamace, zona de camping ne îndemna să: „Read a book”. În spatele spațiului de joacă, după câțiva metri pătrați unde erau sădiți pepeni verzi, se aflau mai multe rânduri de zmeură. Pentru a se coace bine, ca într-un final Ana să poată face gem din ea, zmeura trebuia udată. Pentru a fi udată, printre rândurile ei urma să treacă Florica cu plugul. Lucrul cu plugul, precum ați văzut și prin cărțile de istorie sau la bunici, nu este nicidecum o treabă ușoară. După al doilea rând arat, curiozitatea mea față de munca în câmp a cam început să o dea înapoi.

Era amiază. La amiază, de obicei, oamenii pleacă acasă. Aceasta însemna că eu urma să aflu care este cortul meu. Ana mi-a dat cearșafuri și un mop. Urma să îmi fac ordine în cort. Niciodată nu mi-a plăcut să aranjez cearșafurile. De mic, atunci când mama încerca să îmi dezvolte acest skill, îmi puneam cearșaful în cap, căci îmi plăcea să caut ieșirea din acesta. „Pe toloacă” am hotărât totuși să nu mă las pradă amintirilor și experiențelor din copilărie. Am trecut direct la treabă.

Dormitul în cort, până a-l încerca, îmi pare destul de dubios. Poate și este, însă în Milești nu se prea diferențiază de un dormitor obișnuit. În fiecare cort de „Pe toloacă” există un pat pentru două persoane, două dulapuri mici, o floare, o ladă micuță de gunoi, o masă, două scaune și un felinar care noaptea face cortul să strălucească. În exterior, fiecare cort are un hamac personal, un scaun de paie deasupra căruia se află un țol de lână, o priză cu port USB și, desigur, o plăcuță. Pe a mea scria: „Noi numa’ ne…tolănim”.

În a doua parte a zilei, în zona de camping au început a veni vizitatorii. Unii stau aici și peste noapte, alții vin doar pentru a sărbători un anumit eveniment și noaptea pleacă. În general, „Pe toloacă” oaspeți sunt mereu. Aici se ajunge doar cu programare, pentru că locurile sunt ocupate pentru câteva zile înainte.

Fiind ocupat cu live-ul, nici nu observasem cum afară deja s-a întunecat. De departe se auzeau niște voci amestecate și o melodie… Ardea rugul. În jurul său se adunau oameni.

Ora 6.20. Toloaca era scufundată în tăcere. Am ieșit afară. Demult nu mai văzusem cerul atât de roșu. Am plecat să îmi fac o cafea, apoi m-am așezat pe un scaun și așteptam. Oamenii ieșeau câte doi din corturile lor și priveau tăcut spre răsărit. Nimeni nu zâmbea, dar nimeni nu era trist.

Zona de camping „Pe toloacă” a fost deschisă de către Ana și Octavian acum un an. Ideea a apărut încă în pandemie. „Ne săturaserăm de casă, doream să ieșim undeva, să vizităm natura”, își amintește Ana.

Ea ne-a povestit că și-au propus să valorifice zona în care s-au născut, zona dealului Bălănești și a localităților din împrejurimi.

Aici sunt zone frumoase, zone înconjurate de rezervații naturale precum Rezervația naturală „Plaiul fagului”, Rezervația peisagistică Cazimir–Mileşti, izvorul râului Bâc, satele Temeleuți, Milești, Bălănești, care sunt niște localități cu un potențial turistic ridicat ce ar trebui doar să fie valorificat.

Ana Botescu, coproprietara „Pe toloacă”

Odată ce o parte dintre restricțiile pandemice au fost înlăturate, tinerii, câștigând și un grant de la Organizația pentru Dezvoltarea Antreprenoriatului (ODA), au început să își implementeze ideea.

„Primul lot de lemne pe care l-am folosit la platforme l-am adus exact în a doua zi de război. Era o situație foarte grea. Nimeni nu știa ce să facă mai departe. Mulți doreau să fugă din țară. Cu siguranță nu era cel mai bun moment pentru a investi în ceva. Totuși, fiind deja beneficiari ai grantului, am hotărât să mergem mai departe”, a adăugat Ana.

Riscând să meargă mai departe, până în luna mai a aceluiași an, zona de agrement „Pe toloacă” s-a deschis. Între timp, toloaca a obținut o altă sursă de finanțare. USAID i-a ajutat cu fonduri pentru achiziționarea de panouri solare. Una dintre politicile nescrise ale zonei de camping este utilizarea sustenabilă a resurselor naturale. De exemplu, în zonă există un ciubăr cu apă fierbinte, unde oamenii se pot relaxa. Cu apa folosită este udată ulterior iarba de „Pe toloacă”.

O mică poveste despre fântâni

Și dacă tot am ajuns să vorbim despre apă, propun să trecem la activitățile mele din cea de-a doua zi. „Pe toloacă” există două surse de apă: centralizată și adusă manual, în special pentru irigare. Dis-de-dimineață, Andrei m-a luat cu el la Milești. Urma să umplem și să aducem înapoi un rezervor cu apă. Ajunși la o fântână de la marginea satului, am introdus o pompă în ea și după vreo oră de încercări zadarnice ne-am dat bătuți. Cel mai probabil, furtunul conectat la motor era prea mic. Varianta de rezervă era orașul Nisporeni, adică la 66 de kilometri dus-întors și două ore pierdute. Am urcat în mașină. În momentul în care am vrut să pornim, pe lângă noi a trecut un domn, și anume acea persoană din sat care cunoaște toate dealurile și locurile din localitate. Andrei, profitând de ocazie, l-a întrebat dacă cunoaște unde poate fi găsită prin apropiere vreo sursă de apă. Așa am aflat că la vreun kilometru distanță, lângă o oarecare stradă, în preajma unor sălcii, ar putea fi o fântâniță veche.

Cum alte variante nu prea aveam, am pornit în căutarea ei. Andrei cunoștea strada. Problema era că sălcii erau multe. În plus, fântânița nu este o fântână obișnuită. E un fel de construcție săpată în pământ, pe care o vezi doar dacă te afli lângă ea. În trei, cu noi era și tatăl său, Octavian, am căutat vreo 10 minute posibila sursă de apă. Fără speranță, ceilalți erau deja întorși la mașină: „Maxim! Hai, haidem!”. Eu însă văzusem la vreo 100 de metri distanță o piatră. Am hotărât să dau o fugă până la ea. Nu neapărat mă așteptam că voi da peste fântâniță, dar presupuneam că aș putea găsi ceva interesant.

Peste un minut, văile Mileștiului au răsunat: „Am găsitoooo!!!”. Era ea și încă mai avea și apă. Pompa a funcționat. Am umplut rezervorul. Apa era cam murdară, dar acceptabilă pentru irigare. „Trebuie de mai scos apa de vreo două-trei ori și va fi bună de băut”, a zis tatăl lui Octavian. Andrei, pesemne nu prea bucuros de drumurile făcute până la Nisporeni și înapoi, l-a susținut: „Hai să o scoatem!”. Chiar dacă a durat ceva timp, fiindcă pompa iar nu funcționa, am reușit să scoatem apa. În curând, ne-am întors „Pe toloacă” și am udat zmeura.

Apoi, fără a devia mult de la subiect, Octavian mi-a arătat cum ei încearcă să sape o fântână după o metodă strămoșească. Atenție, moment interactiv! Cum poți ști pe o toloacă unde anume trebuie de săpat pentru a da de apă? Și cât voi vă gândiți, eu voi încerca să vă povestesc despre construcția străbunicilor. Într-o anumită locație a zonei de camping stă, făcută din lemn, o construcție care v-ar aduce aminte de o poartă de fotbal. Pe mijlocul „barei” de sus este fixată un fel de roată de care atârnă o funie. La un capăt al funiei se află o bară din fier care are la margine un fel de gută. Închipuiți-vă că acolo este fixat un pahar din fier. Fiind aruncată cu putere în pământ, paharul din vârful barei se umple cu țărână. Apoi, cu ajutorul funiei, ridici fierul. Dacă acest exercițiu este repetat respectând locația exactă, atunci, după ore bune de muncă, vei obține o gaură cilindrică de câțiva metri în pământ. „Pe toloacă”, viitoarea fântână avea deja vreo patru-cinci metri.

Încercând să sap și eu, mi-am pus întrebarea: „Dar de unde Octavian știe că aici în general este apă?”. Răspunsul e simplu: ne uităm la iarba din jur. Unde este mai deasă și mai verde, acolo sursa de apă este mai aproape.

Am copt carne și am reușit să hrănesc toată toloaca!

Dacă am terminat cu apa, propun să trecem la mâncare. În a doua zi de „Pe toloacă”, la amiază, mâncarea a fost responsabilitatea mea. Am strâns câteva vreascuri, am adăugat cărbuni și în vreo două ore am copt carne cu care am reușit să hrănesc toată toloaca. De altfel, acolo eram doar vreo patru persoane, deoarece vizitatorii urmau să vină seara. În timpul mesei, Ana mi-a apreciat abilitățile culinare sau pur și simplu îi era foame. Așa că m-a pus să fac mâncare și în cea de-a doua zi, dar la acest capitol vom reveni. După prânz, am început să pregătesc lemne pentru rug. „Pe toloacă” veneau vizitatorii. Bogdan, un tânăr de 13 ani, entuziasmat de roaba cu vreascuri și buturugile pe care le despicam, s-a oferit să mă ajute.

Spre seară, am plecat în hamac pentru a mă pregăti de live, după care, cu ajutorul unei torțe improvizate, Bogdan a aprins rugul. Am prăjit câteva bezele, nu cea mai bună soluție pentru a-ți potoli foamea, așa că am plecat la terasă, unde am luat cina. „Pe toloacă” nu prea ai timp să urmărești când este ora prânzului sau a cinei. Mănânci atunci când ești liber, adică mai mult noaptea. Cei rămași la rug cântau „Galbenă gutuie”. Fredonam și eu refrenul de la distanță. Îmi uitasem lampa aprinsă în cort și aceasta lumina. Deasupra noastră strălucea un șir de luminițe. Mi-am făcut o cafea și m-am apropiat de jăratic urmărind cum oamenii se retrăgeau gălăgios prin corturi. Peste vreo 15 minute, toloaca adormise. Apoi și cortul meu încetase a mai lumina. Întins în pat, auzeam cum vântul flutura pereții cortului…

Mă trezisem pe la vreo șase dimineața, dar m-am culcat înapoi, fiindcă știam că urmează o zi grea. M-am trezit a doua ora la ora 8.47. Seara trecută, m-am înțeles cu Matei, fiul proprietarilor, și cu Bogdan să plecăm dimineața pe dealul Bălănești – cel mai înalt punct din Republica Moldova. Matei, care a vizitat acel vârf de mai multe ori, nu cred că ardea neapărat de dorința să îl mai viziteze o dată. În ceea ce-l privește pe Bogdan, imediat cum m-a văzut pe picioare îndreptându-mă somnoros către aparatul de cafea, deja mă întreba: „Ce, plecăm!?”.

La ora 10.00, echipați cu trei sticle goale de apă și cu trei biciclete, am pornit la drum. Pe mine încă mă dureau mușchii de la picioare după experiența de la Vorniceni. Peste câteva minute, am ajuns la o fântână de unde am luat apă și am încercat să prindem fără succes o șopârlă. Începutul a fost destul de captivant, într-un timp chiar ne întreceam, apoi a început dealul. Matei ne povestea legendele locale. Mi-a părut interesant că pe drumul către dealul Bălănești copacii erau însemnați cu trei linii, iar, pe alocuri, puteau fi găsite diferite popasuri. Când veneam înapoi, ne-am și oprit la unul dintre ele. Chiar dacă nu era păzit de nimeni și se afla în mijlocul pădurii, popasul arăta destul de îngrijit. Avea un leagăn, un mangal pentru frigărui, o terasă cu o masă și două scaune mari din lemn. Pe unul dintre pereții construcției se găsea o pictură cu două rățuște și o mică iconiță deasupra unei draperii brodate.

Drumul până în vârful dealului Bălănești ne-a luat aproximativ o oră. Ajuns sus, nu prea m-am simțit a fi în cel mai înalt punct din Republica Moldova. Poate că eu mi-am construit altfel de așteptări. Partea bună este că am simțit o senzație nouă, un fel de „mândrie alpinistică” aș numi-o. Simți o victorie neordinară. Știi că nu ai cucerit cine știe ce înălțime, dar la realizările vieții tale oricum se mai adaugă o bifă.

Cât costă un struț și ce caută Adam și Eva la Milești?

„Pe toloacă” nu ne-am reținut prea mult. L-am convins pe Matei să mă ducă la Milești, căci auzisem că Ecaterina, stăpâna Joenicăi, are o mică fermă de struți. Pe biciclete, până în centrul localității, drumul ne-a luat vreo 20 de minute. Am ajuns în parcul localității. În parc am descoperit mai multe construcții interesante, printre care și „masa tăcerii” – o construcție care face trimitere la opera de artă originală a lui Brâncuși. Potrivit lui Matei, acolo se strâng seara băieții mai mari. Cojile de semințe din jur confirmau spusele lui. Puțin mai sus de masă se afla bustul boierului Constantin Cazimir, persoana care, în trecut, și-a adus semnificativ raportul la dezvoltarea Mileștiului. În spatele bustului încă se mai păstrează casa lui Cazimir. Ea urmează să devină muzeu. De asemenea, în dreapta și stânga bustului, mândri se înalță doi arbori de ginkgo biloba. Ei au peste 150 de ani și sunt supranumiți de oameni „Adam și Eva”.

După vreo două ore de mers prin sat, în care, desigur, soarele nu a ezitat să-și demonstreze generozitatea, ne-am văzut în sfârșit ajunși la poarta Ecaterinei. Aceasta ne-a spus că struții aparțin copiilor ei și m-a invitat să îi văd de aproape.

Atunci când privești un struț, înțelegi rapid că nu este genul de pasăre cu care ți-ai dori să ai probleme. Mă priveau cu suspiciune. Ecaterina, văzând lipsa de scântei dintre mine și struți, a hotărât puțin să ne apropie și m-a invitat să intru în ocol. Până a trece la dramă, vă dau trei curiozități despre struți, pe care am reușit să le aflu în Milești:
# un struț mic costă 100 de euro, unul mare – 1 000 de euro;
# struții se ouă abia după un an și jumătate de la naștere (aceștia aveau abia un an);
# de regulă, struții masculi sunt mai agresivi. Ei pot fi diferențiați de struții femelă datorită penelor de o culoare mai închisă.

Despre partea cu agresivitatea am aflat abia când eram în ocol. Din start, toți fugeau speriați de mine, chiar dacă nu le făceam nimic. În timp ce Ecaterina îmi povestea despre cum struții se acomodează cu oamenii, văd cum unul negru sare de două ori în sus și cu privirea supărată se năpustește asupra mea. Fugi Maxim, dacă ai unde! Pe final, cu curiozitatea deja potolită, am luat o sticlă de lapte de la Ecaterina și ne-am îndreptat cu Matei spre toloacă. Voi menționa că, în timpul acestei călătorii, reporterul nu a avut de suferit. Pentru acest fapt îi mulțumim, în special, Ecaterinei.

Înapoi, spre „Pe toloacă”, Matei m-a dus pe un alt drum, care trebuia să fie mai scurt. Ajuns în zona de camping, am observat cum la rug fierbea un ceaun, Ana și Octavian pregăteau un fel de friptură. Bucuroși să mă vadă, obligația de a amesteca conținutul ceaunului s-a transferat la mine. De asemenea, am avut însărcinarea de a găti cartofi prăjiți. Curățam cartofi în fața camerei de filmat și priveam cum vizitatorii zonei de camping se uită lung la mine. Dacă avem noroc și Ana intervenea cu spusele: „Acesta e Maxim, jurnalist de la #diez, el face la noi mai multe activități…”, lucrurile mai erau cum erau. Dacă nu, apoi le zâmbeam și eu înapoi. Ce era altceva de făcut?

Aceasta era ultima mea seară „Pe toloacă”, ultima seară din cadrul călătoriei mele. Am făcut live-ul, am urmărit puțin rugul și am plecat la culcare. „A fost nice”, mi-am spus eu în gând știind că a doua zi voi pleca acasă. Am închis ochii, îmi veneau tot felul de gânduri. Demult nu am fost prin sat; uitasem acolo ceva ce niciodată nu m-am gândit că e al meu.

P.S. Am documentat toată experiența mea și într-o serie de live-uri pe care le făceam la finalul fiecărei zile. Le puteți vedea mai jos glisând spre stânga.

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Reflecții de final

Șase zile în pielea unui turist și a unui reporter undeva prin sătucurile Moldovei pot fi numite oricum, numai nu ușoare sau plictisitoare. În limita posibilităților, eu sunt o persoană destul de deschisă când vine vorba de aflat sau de încercat ceva nou, motiv pentru care și doream să particip la acest proiect. Nu cred că am fost vreodată acea persoană care a scris eseuri despre necesitatea păstrării tradițiilor sau despre sfințenia și măreția valorilor noastre. Totuși, dacă văd sau citesc ceva interesant cu tentă națională și culturală, tind să dau like.

După cum spuneam anterior, în această călătorie mi-am amintit de ceva, de ceva ce nu știam că, de facto, este o parte din mine, ceva ce voi încerca să definesc drept ADN-ul țării. Acel ceva sunt lucrurile noastre mici, dar definitorii pentru noi ca neam: pe undeva pierdute în timp, pe undeva pierdute în rutină, pe undeva ordinare, pe undeva noi, pe undeva făcute cu entuziasm, iar pe undeva făcute pentru că trebuie. Ani la rând am fost aproape de ele, dar niciodată nu m-au fascinat mai mult decât în această călătorie.

Îmi spunea cineva anterior că noi nu avem decât să valorificăm mămăliga noastră. Dacă e așa, atunci să știți că mămăliga noastră chiar e bună. Și nu e bună doar pentru cei care nu au gustat-o niciodată. Ca orice mâncare, ea se face diferit de la un sat la altul și cu cât o mănânci mai mult, cu atât ți-e poftă mai tare!