Cu scopul de a omagia graiul în care gândim și pe care-l vorbim, de Ziua Limbii Române, câțiva dintre membrii și membrele echipei #diez au decis să se împărtășească cu versurile și fragmentele de proză scrise de ei/ele în momente pline de inspirație pe care le-au trăit cândva. Astfel, vă invităm să descoperiți latura artistică a tinerilor și tinerelor care zilnic redactează știri pentru voi, dar și să vă bucurați că sunteți vorbitori ai magnificei limbi române.
we_all_lie și Alexandru Lebedev – Luceafăr cu metru antic…
„O, tu, Luceafăr idiot
Deși răsai pe lângă lună
Credința ai, a fi complot
A celor ce se țin de mână?
Te crezi visarea și speranța
Infantilei rătăciri?
Prin culoare a da nuanță
Prea pierdutelor gândiri.
Mă doare-n cot că nu-mi pricepi gravura
Și c-anemic te topești latent
De îți divulg geneza și structura
Rămâi, tu, palid și absent.
Și-oricît de mult nu ai pulsa
Oricît de dur n-ai tresări
Decazi naiv în sfera ta
Înșelat de-a prea iubi.
Nu contează de ții rudă luna
Cearcă gândirea de ți-o schimbă
Deși aud de tine-ntruna
Sub lună, toți iubirea-și plimbă!”
Alina Gârneț – Să (fragment inspirat dintr-o listă de to do infinită)
„Să completez documentul
Să trimit răspuns
Să amintesc să răspundă
Să calculez salariile
Să scriu strategia
Să mă gândesc la propunere
Să definesc taskul
Să fac taskul
Să bifez taskul
Să definesc viața
Să fac viața
Să bifez viața”
Petru Beșleaga
„Perindam
Pas cu pas
Era doar luna și cerul
Țin minte și acum aroma din acea noapte târzie de mai
Briză de mare cu un postgust de miere și flori
Ca vinurile terroir”
Cristina Plataș – Viața e zmeură…?
„Căldură, ninsoare, ploi și mult soare,
Din acea zi până la ultima răsuflare…
Zilele, apoi lunile… adică clipele toate
Se-ntrec, cred că pentru-a străbate,
Prin cele mai înalte și viabile ziduri,
Lăsând în urma lor semne, numite riduri.
Mai lasă și altele, niște lecții de viață,
Am reușit să prind câteva fire de ață…
Acum știu să fiu eu, cum alții nu știu,
Nu îmi las sufletul niciodată pustiu.
Uneori prea smerită, alteori ipocrită,
Sunt așa cum îmi place, de ceilalți diferită.
Zâmbind, iubind, trăind, alerg prin lume
În zig-zag, ocolind străinele urme,
Căci loc neatins de nimeni mai este
Și eu, sigur, nu-s cea care va sări peste.
Uneori mă uimesc de ceea ce sunt,
Cu multe dintre taine zi de zi mă confrunt
Și mă gândesc: «Se-ascund ele de mine
Sau eu încerc să mă ascund de sine?»…
Mult soare, ploi, ninsoare, căldură.
Viața e zmeură sau, totuși, e dură?”
Ana Margineanu
„Și totuși, prin multitudinea de oameni zgomotoși, reușesc să îi surprind privirea. Aceiași ochi mici. Verzi sau albaștri? Mă studiază de pe cealaltă parte a străzii, crezând că nu o observ. Când realizează că o privesc, își ațintește brusc ochii în pământ.
Sunetul semaforului – e verde pentru pietoni.
Eu merg spre ea, iar ea spre mine. Noi ne privim. Și înaintăm.
Într-un moment îmi dau seama că ne-am oprit, iar mâna ei o atinge pe a mea. Îi simt gingășia pielii. Să fie oare așa sau e doar în imaginația mea?
Fiecare își continuă drumul său. Din nou am lăsat-o să plece.”
Maxim Pistrui – Distruși de luminări și întunecare
„Ardea spitalul de nebuni în plină amiază
Și mirosea a fum de la balcoane,
De-ai fi crezut că în el adăpostează
Infernul îngenuncheat de minți tirane.
Eu îl priveam tăcut de după geam.
Ardea ca un potop în mâini murdare
Și peste străzi zăcea în tihnă scrumul.
Ardea precum un înger care moare
În ochiul tău, uitând spre ceruri drumul.
Eu îl priveam tăcut de după geam.
Ardea cu uși închise și persoane
Ce zgâriau în ele spaima sa.
Ardea lipsit de legi și de icoane,
Cu ziduri mari și-un geamăt ce pulsa.
Eu îl priveam tăcut de după geam.
Ardea dulapul cu arhivele de boală
Cât medicii strângeau maculatură.
Se spânzurau nebuni în sala goală
Dezamăgiți de audiența imatură.
Eu îi priveam tăcut de după geam.
Ardea topit un vis în realitate
Și doi îndrăgostiți într-o celulă.
Pe coridoare lungi, dezordonate
Dansa mulțimea rece și fudulă.
Eu o priveam tăcut de după geam.
Ardea tăcut un domn sub doză mare,
Iar în curele se zbătea un ins rebel.
Șefii pătrunși de-un fel de zbuciumare
Serveau bourbon în vase de oțel.
Eu îi priveam tăcut de după geam.
Ardea, de Aivazovski, un peisaj
În ochii unei doamne înstrăinate.
Se arunca un psiholog de la etaj
Pe fondul unei lumi civilizate.
Eu îl priveam tăcut de după geam.
Ardea în legea sa un suflet care
A ostenit în trup c-un zâmbet pal.
Distruși de luminări și întunecare,
Pe veci noi vom rămâne în spital.
Eu mă privieam tăcut de după geam.”
Nicoleta Botnaru – Acolo, în brațele ei
„Când sufletul abundă-n apăsări amare,
Iar rănile și tulburările n-au antidot,
Doar ea, familia, e cea care
Își deschide larg brațele către orizont.
Eșecuri, neizbânde sau căderi
Familia e puterea și tăria,
De a izbuti prin întuneric
Eroic și fără nedumeriri.
Greșita-i tu, cu vorba sau cu fapta
Iertarea ei va fi neîntârziată
Căci dragostea familiei nelimitată
Nu are asemănare-n omenirea toată.
Iar toate bucuriile intense
Alături de ea le dăinuim
De suntem copii sau vârstnici
Tot la pieptul ei tânjim.
O rătăcire în gânduri sau cugetări
Nu zidește frică sau obscurități
Familia e acolo pentru a încredința
Făgașul rezistent către viitor.
Indiferent de cârmuirea vieții
De vreun destin ușor sau greu
Acolo, în brațele ei,
Te vei regăsi mereu.”
Marinela Badan
„Femeia… fința grațioasă care îți trezește fiori. E suficient de puternică ca să miște munții din loc, și totuși e gata să fie vulnerabilă în fața ta, bărbatul care inspiră siguranță.
Se topește după mireasma parfumului cu care te dai mereu înainte să ieși din casă, cămașa pe care o dai jos seara pentru ea, atitudinea de bărbat și ambițiile care nutresc în adâncul sufletului tău.
E acolo să te susțină, fiindcă crede cu toată ființa ei în ceea ce faci pentru tine, pentru ea, pentru voi. E acolo să te inspire, cum o faci la rândul tău. E acolo să te alinte, pentru că o faci să se simtă deosebită.
Unu noaptea, sunetul mării, gânduri…”
