Trăirile mele, despre care vă voi povesti mai multe în continuare, se datorează noului proiect inițiat de #diez, prin intermediul căruia ne propunem să descoperim potențialul turistic rural din Moldova și să punem umărul la dezvoltarea acestuia.

Pentru început, vă îndemn să vă echipați cu o ceașcă de ceai sau cafea și să vă aranjați așa cum vă este vouă comod, căci urmează să vă relatez, în cele mai mici detalii, cum a fost voiajul meu și de ce cred că este absolut necesar ca fiecare dintre noi să înceapă a călători prin Moldova.

Pentru prima dată în viața mea, am pornit într-o aventură fără să stau mult pe gânduri. Urma să petrec șase zile în nordul țării, departe de cei apropiați, de locurile cunoscute și de rutina zilnică pe care nu voiam să o las. Dacă aș zice că eram sigură că mă voi descurca, aș minți. Nu știam foarte multe despre ceea ce mă așteaptă, nu știam dacă voi reuși să fac față provocărilor, dacă voi găsi limbă comună cu persoanele pe care le voi întâlni în calea mea, dacă îmi va plăcea această experiență sau nu… În general, puține lucruri știam, dar am pornit.

În prima zi, sâmbătă, m-am trezit la ora 7.0, pentru că la 8.0 trebuia să fiu deja în drum spre prima destinație încredințată mie – pensiunea „Hanul lui Hanganu” din satul Lalova, raionul Rezina.

Bagajul îmi era pregătit de câteva zile: două rucsacuri (unul mai mare și altul mai mic), o geantă pentru laptop și două stative (pentru telefon și lumină). Mi-am luat cu mine mai multe speranțe că totul va fi bine decât lucruri. 

Colegii mei, Alina și Alex, s-au oferit să mă ajute cu transportul, așa că am făcut aproximativ două ore până la pensiune – timp în care am reușit să uit de emoții, să-mi adun gândurile și să admir priveliștile pitorești care parcă ne urmăreau. Mai mult, am ascultat în sfârșit câteva piese ale trupei Snails (Melcii), care recent revenise pe scena muzicală (asta pentru că Alex este un fan adevărat al formației).

Pe la 10.00 am ajuns la han, am făcut cunoștință cu gazdele și am încercat să captez dintr-o privire locul în care urma să-mi petrec următoarele trei zile: mult, foarte mult verde în jur și o mulțime de oameni în curte. Nu știam pe nimeni, dar voiam să-i cunosc.

Am fost invitată să iau micul dejun, așa că am mers repede să mănânc și apoi m-am apucat de treabă. Nu mă cazasem încă, fiindcă am ajuns prea devreme și toate camerele erau ocupate, dar nu era o problemă pentru mine. Aveam ocupație și acest fapt mă liniștea.

Inițial, am ajutat la strângerea meselor, pentru că era ora când toată lumea termina de servit micul dejun. Apoi, mulți vizitatori au început să elibereze camerele, ceea ce însemna că trebuia de pregătit locul pentru următorii turiști. Am mers, așadar, să ajut la făcut ordine. Nu pot spune că să faci curățenie e un lucru foarte complicat, dar nici ușor nu este. Mai ales că sunt doar vreo trei-patru femei care se ocupă de asta zilnic.

Mi s-a oferit posibilitatea să aduc în ordine camera în care urma să fiu cazată, în timp ce noile mele colege de muncă făceau curățenie în camerele alăturate. M-am străduit să mă adaptez vitezei lor de lucru, dar nu cred că mi-a reușit foarte bine. În orice caz, tot ce trebuia de făcut am făcut, lucru care mă bucură: am schimbat lenjeria de pat, am făcut curățenie în baie, am șters praful și am spălat podeaua.

Între timp, s-a făcut și ora mesei, așa că am mers să mănânc. Bucătăresele au gătit zeamă tradițională moldovenească, prin urmare prânzul a fost unul autentic și foarte delicios.

Apoi am hoinărit puțin prin curtea hanului. Voiam să descopăr toate locurile pitorești de pe teritoriul pensiunii. Grație faptului că aceasta este situată pe malul râului Nistru, vederile care se deschid de la terasă sunt uimitoare. Cred că am petrecut vreo jumătate de oră admirând priveliștea incredibilă.

După ce am terminat cu pelerinajul prin curtea pensiunii, am decis să fac o plimbare pe malul Nistrului, dar, parcă dinadins, a început să plouă și toate planurile mele au fost date peste cap.

Totuși, m-a bucurat faptul că ploaia nu a durat prea mult și că am reușit, în scurt timp, să-mi reiau activitățile pe care mi le planificasem pentru acea zi. Astfel, îndată ce vremea a revenit la starea sa „normală”, mi-am luat stativul și telefonul ca să pot filma și fotografia frumusețile din jur și am mers să văd râul. De fapt, am văzut mult mai multe decât doar apă: un parc micuț în apropiere, un cal, o vacă, o capră care pășteau și o varietate de păsări. Nu în zadar spun ornitologii că locurile din preajma lacurilor și râurilor sunt numai bune pentru observarea acestora.

Evident că am petrecut ceva timp și aici ca să savurez liniștea naturii și ca să-mi reîncarc bateriile cu energia transmisă de valurile Nistrului. Senzațiile care m-au cuprins nu le pot reda prin cuvinte. Trebuie neapărat să mergeți și voi acolo ca să înțelegeți ce vreau să spun.

Ulterior, am trecut pe la magazinul din apropierea pensiunii. Mi-am luat cvas „viu” și pot să vă spun că gustul era diferit de al celui pe care-l cumpărăm din Chișinău. Era mai dulce parcă. Sau poate doar mi s-a părut? Nu știu exact, dar cu siguranță se deosebea prin ceva.

„Îmi plac locurile, oamenii și mâncarea”

Spre seară, am reușit să discut cu unul dintre vizitatorii hanului. Toată ziua pândeam momentul potrivit pentru a avea o convorbire cu acest bărbat. De fiecare dată când treceam prin fața pensiunii, îl vedeam stând așezat la o măsuță, mereu singur, privind în jur. Emana un fel de energie pozitivă care mă provoca să mă apropii, dar nu îndrăzneam să o fac. Îmi părea că s-a retras special în acel locușor pentru a urmări dintr-o parte forfota din curte, fără a se implica direct în vreo activitate, de aceea nici nu voiam să-l deranjez, dar într-un final, am riscat și a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua.

Interlocutorul meu, în vârstă de vreo 50-60 de ani, mi-a zis că este originar din România, dar îi place să revină de fiecare dată când are ocazia în Moldova, mai ales că are deja și prieteni aici, cumetri. Totodată, din discuția purtată, care a durat mai mult decât mă așteptam, am înțeles că îi place mâncarea noastră tradițională și că adoră atitudinea oamenilor din mica noastră țară.

De fiecare dată când revin în Moldova, stau câte cel puțin o săptămână. Revin, deoarece îmi plac locurile, oamenii și mâncarea, care este extraordinar de gustoasă. Mai mult, și serviciile prestate aici sunt la superînălțime, a menționat vizitatorul pensiunii.

De asemenea, în timp ce-mi povestea despre experiența sa de a călători în diferite țări ale lumii, noul meu prieten a subliniat faptul că Moldova este una dintre țările care într-adevăr merită a fi vizitate, iar eu, după șase zile de turism rural, pot să confirm acest lucru fără dar și poate.

Dialogul dat a fost „cireșica” primei zile din cadrul aventurii mele, pe care nu o voi uita vreodată. Apropo, chiar în acea sâmbătă am dat de gustul „nebuniei” în care m-am aruncat orbește.

A doua zi la pensiune a fost plină cu de toate: emoții, adrenalină, senzații unice. Am avut parte de o mulțime de activități memorabile despre care ard de nerăbdare să vă povestesc, dar să le luăm pe rând.

Deși în zilele de duminică, de obicei, dorm până la amiază, de data aceasta m-am trezit destul de devreme, la 7.0, și nu pentru că nu puteam dormi în „noua mea casă”, ci pentru că voiam să mă bucur cât mai mult posibil de experiența de a fi turistă și voluntară la pensiune.

La ora 9.0, la han se servește micul dejun, așa că, după ce m-am delectat câteva minute privind asupra Nistrului în liniștea dimineții de la sat, am mers să ajut puțin prin bucătărie. Nu am gătit nimic, am pus doar niște dulcețuri pregătite de gazde în farfurioare și am aranjat masa. Apropo, din dulcețuri am gustat și eu. Au creat o combinație perfectă cu clătitele calde.

Imediat după, am mers împreună cu stăpânul hanului, Sergiu Hanganu, să descoperim câteva dintre activitățile care pot fi făcute în zonă. Respectiv, practic tot restul zilei l-am petrecut în compania sa.

Prima activitate a constituit momentul preferat al zilei. Am făcut o plimbare pe Nistru cu un scuter acvatic, iar ulterior am aflat că se numește jet ski. Desigur că nu eu am condus, din păcate, dar oricum am reușit să mă bucur din plin de adrenalină. Ba mai mult, am reușit și să admir priveliștile extraordinare ce s-au deschis din aproximativ mijlocul râului. Am văzut chiar și Mănăstirea rupestră „Adormirea Maicii Domnului” din Țipova, amplasată pe un mal abrupt, la o înălțime de 100 de metri față de nivelul Nistrului.

Ion, responsabilul de cursele cu scuterul acvatic, dar și de plimbările pe râu cu bărcile din dotarea pensiunii, mi-a relatat că, de fapt, puțini dintre vizitatori apelează la serviciile prestate de el, întrucât, pentru majoritatea, costurile sunt prea mari. De exemplu, prețul pentru o călătorie de 10 minute cu jet ski-ul este 500 de lei, dar acesta poate varia în funcție de anumite situații. Voiam să-l întreb de ce nu micșorează, în acest caz, prețurile, dar a continuat să-mi povestească care este situația fără să aștepte întrebarea mea.

Să întreții un scuter acvatic este foarte costisitor. În primul rând, este scump să-l repari atunci când se strică ceva. Apoi, din cauza faptului că motorul este mult mai puternic decât motoarele de la automobile, consumul de combustibil este foarte ridicat, iar cu prețurile pe care le avem acum, vreo 2 000 de lei trebuie să dai pentru ca să umpli rezervorul. În Moldova, oamenii nu sunt gata să achite atâta pentru așa gen de activitate și noi îi înțelegem, a explicat tânărul.

Apoi, ciufulită, dar extrem de fericită, am mers să descopăr zonele pitorești din împrejurime. Am admirat priveliștea asupra râului Nistru, a întregii localități și a satelor vecine de la înălțime.

„Nistrul deosebește pensiunea «Hanul lui Hanganu» de celelalte din Moldova”

Între timp, stăpânul pensiunii, Sergiu Hanganu, mi-a povestit despre hanul său. Așa am aflat că, inițial, afacerea nu era nici prin planuri, întrucât scopul familiei sale era să locuiască în acea casă în care acum vin zeci de turiști zilnic. Ideea de a transforma locuința într-o pensiune a apărut abia după ce în Moldova s-a răspândit tot mai multă informație privind importanța și esența turismului rural.

În 1999 am început să renovăm casa părintească pentru noi, ca pe parcurs să înțelegem că investițiile pe care le-am făcut ne pot oferi și un venit. Astfel, prin 2005, am primit primii oaspeți cu plată.

De-a lungul timpului, ne-am confruntat cu foarte multe probleme, inclusiv din cauza lipsei de cunoștințe în domeniul dat, însă am încercat să ne conformăm și să trecem peste. Și acum încă apar, zilnic, diferite provocări, dar deja suntem deprinși cu multe situații, știm cum să soluționăm multe dintre probleme, așa că nu ne complicăm prea mult.

În general, încercăm să investim continuu în ceea ce privește pensiunea și activitățile pe care le putem propune vizitatorilor, căci noi suntem legați direct de oaspeții care ne vizitează. Dacă nu faci lucrurile așa cum își doresc, oamenii nu revin.

Totodată, din discuția cu Sergiu Hanganu am aflat că acest gen de afacere nu neapărat aduce un venit lunar exact foarte mare, întrucât banii obținuți de la vizitatori mereu se reinvestesc. „E o investiție de lungă durată și ceea ce am observat e că, în 20 de ani, de când activăm, mereu investim în ceva. Numai întreținerea pensiunii este costisitoare, fără investiții de alt fel.”

În ceea ce privește lucrurile care diferențiază pensiunea „Hanul lui Hanganu” de alte pensiuni din Moldova, proprietarul hanului a enumerat câteva: Nistrul, peisajele din jur, natura, aerul, atmosfera, energia pe care o emană oamenii de aici.

„Lucrurile acestea trebuie să le încerci ca să înțelegi despre ce este vorba”, a punctat Sergiu.

Nu am ratat ocazia să întreb și despre vizitatori, așa că am aflat că cei mai mulți sunt vara, mai ales în zilele de weekend. Astfel, toată familia lucrează pentru a reuși să întrețină afacerea și să facă față cererii. Sunt în jur de 15 persoane implicate direct și indirect.

În perioada rece a anului, pensiunea este vizitată mai mult de oaspeții fideli care vor să admire împrejurimile hanului și iarna.

Nistreni sau „Coreea” – satul care a devenit al nimănui după decesul ultimilor locuitori

Tot duminică, Sergiu Hanganu a decis să-mi facă o excursie și prin satul „fantomă” Nistreni, cunoscut printre localnici drept „Coreea”. Ultimii oameni care locuiau aici au decedat cu câțiva ani în urmă, iar acum teritoriul este invadat de arbori, arbuști și ierburi de tot felul.

Vă întrebați, probabil, de ce „Coreea”? 

Deoarece pe vremuri era actual subiectul privind conflictul dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, care avea loc foarte departe de noi, iar această localitate este situată pe deal, destul de departe de drumul central, de școală și de magazine, oamenii au denumit-o „Coreea” – aceasta este una dintre versiuni, prima pe care am auzit-o.

Mai târziu, însă, am aflat că există și o altă istorioară cu privire la geneza acestei denumiri ingenioase. Pe vremuri, exista o hartă locală a comunei Lalova, iar teritoriul satului Nistreni era similar cu cel al Coreei. Se pare că această variantă e mult mai simplă și aproape de adevăr, dar totuși cealaltă îmi place mai mult.

Când ne întorceam spre han, ne-am oprit cred că de zeci de ori:
# am făcut fotografii în lanurile de floarea-soarelui care erau peste tot în jur;
# am mâncat prune direct din pomi;
# am așteptat să treacă drumul câțiva pui de fazani împreună cu mama lor;
# am cules un buchețel de sânziene;
# am cules un buchețel de floarea-soarelui;
# am admirat vederile asupra împrejurimilor.
Minunat!

Ajunși înapoi la pensiune, am făcut o înțelegere cu stăpânul hanului să-mi organizeze o excursie în renumitul său beci. Zis și făcut. După ce am luat prânzul, am mers să fac cunoștință cu băuturile despre care tot auzeam recenzii pozitive. Normal că nu am avut cum să refuz propunerea de a degusta câte ceva, așa că am servit trei feluri de licori magice și am înțeles de ce este atât de îndrăgit acest beci. În plus, mi-am dat seama că nu în zadar se mândrește atât de mult Sergiu Hanganu cu cele circa 100 de tipuri de macerate ale sale, care au statutul de „produs de origine, digestiv, Nistreni”.

A treia zi din cadrul aventurii mele mi-am petrecut-o la pensiunea apicolă „La Prisacă”, situată tot în localitatea Lalova din raionul Rezina. Complexul agro-turistic se află într-o zonă pitorească și este înconjurat de câmpii și dealuri. Acolo nu există case de locuit și nici gălăgie, doar zumzet de albine.

Apropo, pentru altcineva, această pensiune s-ar putea compara cu un miniparadis, unde ar merge cu cea mai mare plăcere. Pentru mine însă a fost o adevărată provocare să accept ideea că trebuie să merg să o descopăr, fiindcă frica mea de albine se află în fruntea clasamentului cu fricile pe care le am sau le-am avut vreodată.

Eram ferm convinsă că nu voi putea să stau nici măcar o oră acolo, dar nu a fost așa. Mi-am luat inima în dinți și am decis că e timpul să depășesc această teamă. Așa și a fost. La final de zi, am înțeles că albinele nu sunt deloc ființe rele, precum le credeam eu, iar dacă nu le faci nimic, ele nici atât.

Hai să vă povestesc mai detaliat despre activitățile mele la complexul agroturistic „La Prisacă”, căci au fost multe și interesante.

Ajunsă la destinație, am făcut un tur al pensiunii. Atât stăpânul acesteia, Mihai Gotornicean, cât și stăpâna, Ludmila, mi-au arătat ce au pe teritoriu și mi-au povestit în cele mai mici detalii despre toate.

În primul rând, am mers să vedem stupii și un lucru interesant pe care l-am aflat este că în aceștia locuiesc circa 80 de familii de albine, deși proprietarii prisăcii și-au început activitatea de apicultori de la doar trei familii.

Am început totul cu un stup pe care ni l-a dăruit un apicultor din localitate, dar familia era foarte slabă și a murit. Următorul an, bătrânul ne-a mai oferit o familie, care tot a murit, dar, între timp, am observat că stupul pe care-l aveam a fost populat de un roi de albine. Această familie a rezistat mai mult timp și am scos, toamna, o căldare de miere. Eram foarte bucuroși, ne consideram cei mai mari gospodari din sat. Apoi a murit și ea, așa că am decis să cumpărăm altele trei. De la ele totul a și început.

Inițial, stupii erau în curtea casei noastre, dar când am ajuns la un număr mai mare de familii, au început să ne deranjeze. Erau peste tot în ogradă și am hotărât că trebuie să le schimbăm locația. În 2017, am venit aici. Am curățat teritoriul, am pregătit totul și, încet-încet, am ajuns la ceea ce este acum. A fost foarte greu, mai ales că totul am făcut cu mâinile noastre, a menționat stăpânul pensiunii.

Apoi au urmat căsuțele apicole, unde poate fi practicată api-aromaterapia. Mihai Gotornicean mi-a povestit că a văzut așa gen de terapie într-un filmuleț despre viața unui fost președinte al Ucrainei, de unde s-a și inspirat.

În aceste căsuțe, unde la bază sunt stupi cu albine, au fost amenajate câte două pătuțuri. Potrivit stăpânului pensiunii, persoanele care se culcă aici adorm imediat și, după o oră sau două de somn, se trezesc pline de energie – totul datorită faptului că biorezonanța de circa 40 de centimetri înălțime, care se formează grație activității albinelor din stupi, are capacitatea de a influența pozitiv funcțiile sistemului nervos.

După ce am stat puțin în una dintre aceste căsuțe, am mers în minimagazinul de pe teritoriul pensiunii, unde pot fi găsite mai multe tipuri de miere – de rapiță, de sălcioară și pin, de salcâm și polifloră –, diferite obiecte împletite din tuburi de hârtie, broderii, plante medicinale uscate și lumânări din ceară naturală, create cu mare drag și pasiune de Ludmila Gotornicean.

Ulterior, am vizitat beciul gospodarilor. Aici am făcut cunoștință cu maceratele pe bază de miere, fructe și propolis, pregătite de stăpâna pensiunii, dar și cu sucurile pregătite de stăpânul acesteia. Desigur că am reușit și să gust câte ceva, dar și să aflu despre beneficiile acestor băuturi pentru sănătate din spusele proprietarilor.

Totodată, am reușit și să mă simt apicultoare. Da, deși îmi era frică de ce mă așteapta, am zis că doresc neapărat să încerc. Gazdele m-au echipat corespunzător și am mers să ajut la extracția mierii, ultima din acest an, apropo. Am participat atât la scoaterea din stupi și la transportarea ramelor, cât și la îndepărtarea capacelor formate și la plasarea acestora într-un extractor de miere care le învârte astfel încât cea mai mare parte a substanței semilichide să fie îndepărtată prin forța centrifugă. Am aflat că extractorul dat înlocuiește munca a doi oameni.

Apoi am și gustat mierea proaspăt extrasă, care evident că mi-a plăcut foarte mult.

După ce am terminat cu mierea, am mers să confecționez lumânări. Am încercat două metode. Pentru prima am avut nevoie de un făguraș și fitil, iar pentru a doua – de ceară topită, câteva recipiente și, la fel, fitil. A fost destul de interesant, deși la început îmi părea cam complicat. Mă temeam să fac ceva greșit, dar cu ajutorul stăpânei pensiunii am reușit să creez tocmai cinci lumânări de diferite forme și dimensiuni.

Ulterior, am mers să văd porumbeii aflați în grija gazdelor. Am reușit să mă împrietenesc și cu ei, așa că m-au lăsat să le fac niște fotografii. Apropo, de la nepoțelul stăpânilor am aflat că primul porumbel a fost adus acasă chiar de el.

La final, am făcut o călătorie cu tiroliana. Lungimea acesteia este de 70 de metri și, deși pare cam puțin, senzațiile sunt pe măsură, iar vederile de sus – magnifice.

Dacă credeți că așa am terminat activitățile la complexul agroturistic „La Prisacă”, atunci aveți dreptate, dar să știți că drumul înapoi spre han, unde urma să-mi petrec noaptea, a fost și el foarte interesant. Am mers cu tractorul. Un tractor de prin anii ’60 sau chiar mai vechi, dar care încă nu a cedat. Nu am condus eu nici de această dată, dar cred că nici nu m-aș fi descurcat. Avea un volan foarte mare, trei pedale, un schimbător de viteze care n-am prea înțeles după ce principiu funcționează și un buton al cărui scop tot nu l-am înțeles. Una dintre uși lipsea, exact cea din stânga șoferului, unde stăteam eu, dar bine că eu sunt curajoasă și nu mi-a fost frică. Și bine că n-am căzut.

Acum pot spune cu certitudine că a fost o experiență interesantă, deși destul de zgomotoasă. Cu siguranță nu voi uita aceste momente niciodată.

Luni a fost ultima mea zi la pensiunea „Hanul lui Hanganu”, deoarece marți deja trebuia să merg la Florești.

În cea de-a patra zi a experienței mele trăite în nordul țării, mi-am petrecut timpul în orașul Florești, a cărui denumire istorică, pentru cine nu știa, este Rădiul Florilor. Acesta se află la o distanță de circa 130 de kilometri de Chișinău și este situat pe malul râului Răut.

Am pornit spre Florești în jurul orei nouă dimineața. Din motiv că aveam cu mine mai multe genți și tehnică, iar transport public direct din Lalova până la Florești nu este, am fost nevoită să caut o altă soluție privind deplasarea, așa că m-am înțeles cu un taximetrist local să mă ajute.

Am mers aproximativ o oră și jumătate, deci vă dați seama că am reușit și să admir peisaje frumoase și să discut puțin cu șoferul. Am vorbit despre situația din țara noastră și despre cea din țara vecină, despre schimbările care se petrec în ultimii ani în lume, despre vreme, provocări și chiar religie. Interesant cum doi oameni diferiți, cu vârste diferite, cu viziuni diferite asupra vieții, care se văd pentru prima dată în viață, au avut atâtea de discutat.

La Florești am ajuns în jurul orei 11.00. M-am cazat la AeroHotel – un hotel destul de drăguț, situat departe de gălăgia din oraș. De la floreșteni am înțeles că acesta este unul dintre cele două hoteluri pe care le poți găsi la ei.

Știu că sunteți curioși de ce are această denumire, fiindcă și eu eram curioasă. Motivul principal pentru care a fost selectată este că în apropiere, la doar câțiva kilometri distanță se află Aeroportul Internațional Mărculești, fondat în anul 2004, în baza unității militare din această localitate.

Anterior, aeroportul era utilizat pentru deservirea aeronavelor militare din dotarea Forțelor Armate. Acum, scopul acestuia constă în dezvoltarea transporturilor aeriene și a serviciilor aeronautice, în producerea industrială orientată spre export și în desfășurarea unei activități comerciale externe.

Ceva timp mai târziu, stăpâna hotelului, Ludmila, mi-a făcut un tur al Floreștiului și mi-a povestit câte ceva despre el. Din ceea ce am aflat în timpul excursiei este ca în oraș există patru licee, dintre care unul cu predare în limba rusă, și două grădinițe. Totodată, acolo activează o școală sportivă, o școală de arte plastice, o școală de muzică și un centru de creație pentru copii și adolescenți. Nu lipsește nici casa de cultură și nici biblioteca publică. De asemenea, în oraș există câteva parcuri, unde tinerii își pot petrece timpul liber, însă, în afară de acestea, alte locuri de agrement destinate tinerilor nu sunt.

După ce am făcut turul orașului împreună cu stăpâna hotelului la care m-am cazat, am mers să descopăr orașul singură, pe jos. Am mers foarte mult, pe străzi mari și mici. Nu neg faptul că a fost foarte obositor, dar și interesant a fost în egală măsură.

Am reușit să descopăr câteva parcuri, să mă plimb prin piață, să admir arhitectura clădirilor din oraș, să vizitez Centrul de Creație al Copiilor, să mănânc un hot-dog francez, să beau un mojito fără alcool la unul dintre cele mai populare localuri în rândul tinerilor din Florești și să cumpăr o pizza „Panda” de la un alt local din oraș.

Centrul de Creație al Copiilor a fost descoperirea zilei. Când treceam pe alături, mi-au atras atenția florile de cameră și desenele colorate care se vedeau prin geam, de aceea am decis să intru, deși nu știam dacă este cineva acolo sau nu. Am fost întâmpinată de o femeie care mi-a zis că este bibliotecară, având în vedere că în aceeași clădire își desfășoară activitatea și Biblioteca Publică din Florești. Ea m-a îndrumat către directoarea adjunctă a centrului, Inna Rîbalchin, care a căzut de acord să-mi facă un tur al acestuia. De la ea am aflat că cele 28 de cercuri propuse de instituție sunt frecventate de circa 600 de copii din raion.

În plus, am rămas impresionată de pereții colorați de la al doilea etaj, iar Inna mi-a relatat că picturile, bazate pe folclorul moldovenesc, au fost realizate de conducătoarea cercului „Creații artizanale”. Vă las mai jos și o imagine cu una dintre ele ca să vedeți despre ce este vorba.

De fapt, scopul principal al vizitei mele la Florești nu a fost descoperirea orașului, ci a fabricii de producere a berii artizanale RockScor Brewery din orașul Ghindești. Așadar, următoarele două zile le-am petrecut anume acolo.

A cincea zi a escapadei mele am petrecut-o la fabrica de producere a berii artizanale RockScor din Ghindești, care găzduiește și un restaurant. Construcția fabricii a durat aproape doi ani, aceasta fiind deschisă oficial la începutul lunii iulie a anului 2020.

Din ceea ce am aflat în cele două zile petrecute la fabrică este că RockScor este o afacere de familie care aparține lui Viorel și Mihai Scorpan (tată și fiu). Viorel are grijă de afacere, iar Mihai face berea. Pentru a produce bere de cea mai înaltă calitate, Mihai a învățat în Germania.

Ideea de a iniția această afacere a apărut după ce am încercat să produc bere în volume mici și am reușit. Am început a studia domeniul, apoi am decis că trebuie să încerc. Pe parcurs însă, mi-am dat seama că nu este atât de ușor să dezvolți o afacere în Moldova. Echipa și personalul joacă un rol cu adevărat important, mi-a povestit Mihai.

Să revenim la dimineața zilei cu numărul 5. După ce m-am trezit și mi-am băut cafeaua, am pornit la drum. M-a ajutat cu deplasarea Bogdan, manager social media al berăriei. Tot el mi-a făcut și turul acesteia. Mi-a arătat atât teritoriul fabricii, cât și interiorul ei, și mi-a povestit multe lucruri interesante. Așa am aflat că se ocupă de tot ceea ce ține de social media și vizual, că realizează designul etichetelor sticlelor de bere fabricate la RockScor și că mascota utilizată la crearea designului acestora este câinele Barry, care este al administratorului berăriei, Mihai Scorpan.

„Fiecare tip de bere are o etichetă și o denumire specifică, iar de cele mai multe ori, designul și denumirea sunt inspirate din anumite situații reale”, a subliniat Bogdan.

După ce am încheiat cu turul fabricii, am mers să ajut băieții responsabili de fabricare. Deși totul este automatizat, oricum există câteva persoane care supraveghează procesul și participă direct la producere. Sunt trei tineri care se ocupă de asta, cu care am și lucrat în prima zi la RockScor: Mihai, Victor și Ion. Ei mi-au arătat și povestit totul ce ține de tehnologia utilizată și procesul propriu-zis de fabricare.

În total avem 25 de tancuri*, dintre care două sunt de o tonă și două – de două tone. Cele din urmă sunt utilizate mai mult pentru experimente. Mai avem tancuri și de patru tone și de douăzeci de tone.

Majoritatea proceselor se realizează prin câteva conducte: pentru must, pentru turnarea berii, pentru spălarea tancurilor, pentru curățarea acestora și pentru generarea de azot.

Îmbutelierea berii se realizează tot aici. De obicei, se îmbuteliază în jur de 2 000-2 500 de sticle pe oră, de 0,3 și 0,5 litri, iar procesul este supravegheat de mai mulți lucrători, a menționat Mihai, tânărul responsabil de fabricarea berii.

* Tancuri – rezervoare (din tablă sau din oțel) folosite pentru fermentarea și stocarea berii.

Mai târziu, băieții mi-au oferit posibilitatea nu doar să ascult despre toate etapele de producere a berii, dar și să particip la una dintre ele – hămeirea*.

* Hămeire – procesul de adăugare a hameiului în mustul de malț și de amestecare a lichidului obținut.

Procesul de hămeire este destul de complicat, cel puțin pentru mine, așa că m-am implicat doar la punerea hameiului în rezervorul special, care se numește hop gun. Mirosul plantei este specific și, din cauză că mă aflam chiar lângă rezervorul în care aceasta se punea, simțeam că nu mai am aer să respir.

Totuși, din ceea ce am înțeles de la băieți este că, de fapt, cel mai complicat și cel mai îndelungat proces este cel de spălare și dezinfectare a tuturor rezervoarelor și, în general, a interiorului fabricii. Chiar am simțit și eu, în practică, că au dreptate, întrucât i-am ajutat la spălarea podelei. Mi-a luat o jumătate de oră să spăl doar o mică porțiune de podea, deci vă puteți da seama cât timp trebuie pentru tot interiorul.

Pe parcursul zilei, m-am convins de zeci de ori că la ei chiar este foarte importantă dezinfectarea. Absolut totul este sterilizat, încălțămintea este doar pentru interior, se lucrează cu mănuși, se spală mâinile foarte des, iar toate rezervoarele și țevile, de asemenea, sunt supuse procesului de dezinfectare.

În plus, dacă totuși am fost la fabrică, am reușit și să mă plimb cu stivuitorul. Mi-a plăcut experiența, a fost una dintre cele mai ușoare activități pe care le-am făcut în acea zi.

Prin urmare, aș vrea să menționez că totalitatea activităților pe care le-am făcut în interiorul fabricii, dar și cunoștințele pe care le-am obținut au fost cu adevărat interesante. Unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles în acea zi este că trebuie să fii foarte responsabil și atent dacă lucrezi la o fabrică de producere a berii și, în același timp, să fii foarte rapid, dinamic și descurcăreț, întrucât în orice moment se poate întâmpla ceva imprevizibil.

Majoritatea activităților mele din cea de-a doua zi la RockScor au fost legate de restaurantul fabricii de producere a berii artizanale, care se află pe teritoriul acesteia. Am încercat să văd, să aflu și să încerc cât mai multe lucruri posibile din culisele localului.

Până a ajunge, am trecut împreună cu doi dintre bucătari, Dan și Artur, pe la un magazin de legume și fructe din Florești pentru a procura produse proaspete. Am cumpărat ciuperci, ceapă, lămâi, verdețuri, dar și alte fructe și legume care mai trebuiau. Am înțeles că bucătarii trec zilnic pe la acest magazin cu scopul de a cumpăra ceea ce au nevoie, deoarece pentru ei este important ca produsele să fie mereu proaspete.

Când am ajuns la restaurant, Dan mi-a făcut un tur al bucătăriei acestuia și mi-a povestit despre ceea ce au acolo. Am intrat chiar și în depozitele și frigiderele în care se păstrează produsele, iar ceea ce am observat este că și în bucătărie, la fel ca și la fabrică, se acordă foarte multă atenție curățeniei.

În timpul „excursiei”, am aflat că pentru a deservi clienții lucrează șase bucătari, fiecare dintre ei având zona sa. Cineva se ocupă de salate, cineva de carne, altcineva de pește și tot așa. Însă, dacă este nevoie, bucătarii se ajută între ei.

După aceasta, am purces la treabă. Inițial, aveam frică să ajut și să mă implic în anumite procese de gătit, deoarece într-un restaurant e mult mai dificil să gătești ceva decât acasă. Totuși, am decis că trebuie să fac ceva, așa că i-am rugat pe Dan și Artur să mă implice în activitățile pe care le fac. Am început prin a pune cartofii pai la prăjit, apoi i-am aranjat pentru servire. De asemenea, am participat la pregătirea sosului pentru aceștia.

Mai târziu, am mers să văd cum se gătește un steak, dar nu m-am implicat, pentru că sigur nu l-aș fi gătit așa cum trebuie. În schimb, Artur a făcut-o cu foarte mult profesionalism și pasiune. Vă las mai jos un videoclip cu procesul de pregătire ca să vă convingeți și voi.

Mă bucură faptul că am reușit să pregătesc măcar un burger tahini, cu puțin ajutor desigur.

Apoi, am mers să văd cum se taie și se pregătește pentru utilizare carnea de vită. Apropo, la RockScor nu se utilizează carnea unor vite obișnuite, ci carnea de vite angus, rar întâlnită în Moldova.

O curiozitate pe care am aflat-o privind această carne este că ea se lasă la maturat cel puțin două luni, în funcție de dimensiunea și greutatea pe care o are bucata, și doar apoi se folosește. Și încă ceva, la RockScor nu e vorba despre maturare umedă a cărnii, ci de maturare prin uscare. Anume datorită uscării carnea devine mai moale și mai gingașă atunci când este pregătită.

Tot joi, am reușit să descopăr serele de pe teritoriul fabricii de producere a berii, care aparțin proprietarilor acesteia. Acolo cresc o mulțime de legume și verdețuri, inclusiv roșii, ardei, ceapă, busuioc și rozmarin, care se utilizează în pregătirea bucatelor din meniul restaurantului.

De asemenea, am mers și la moara fabricii, unde am văzut cum se produce făina de grâu. Spre uimirea mea, moara de acolo nu e așa cum îmi imaginam eu, este mult mai mare și mai modernă. Aproape toate procesele sunt mecanizate, fiind nevoie doar de șase brațe de muncă. Trei persoane dintre acestea lucrează în calitate de operatori, iar altele trei – împachetează făina.

În a doua parte a zilei, am vizitat și ferma la care sunt crescute vitele din care se prepară renumitele steak-uri de la RockScor, dar și pârjoalele pentru burgere, evident. Acolo am vorbit cu responsabilul de fermă, Vadim Cenușă, care mi-a povestit că la moment îngrijesc circa 70 de vite. Tot de la el am aflat că această rasă, angus, a fost creată în Scoția, iar mai apoi s-a răspândit în întreaga lume.

Apoi, am revenit la restaurant și dacă așteptați să vă spun că am făcut o degustare a berii fabricate la Ghindești, să știți că da! Din păcate, reușisem să savurez doar un tip de bere, Blonde Ale „Foxia”, dar aceasta din motiv că am vrut să încerc și cocktailul RockScor Spritz. Mi-a plăcut, e diferită de berea pe care o cunoaștem noi, ba chiar parcă nici nu are gust similar cu al celorlalte. Seamănă mai mult cu un cocktail tare bunișor.

Deja când voiam să pornesc înapoi spre AeroHotel, am reușit să mă delectez cu acea carne de vită despre care vă spuneam că e unică. Deși la prânz mi-am luat altceva să mănânc, bucătarii au avut grijă de mine și nu m-au lăsat să plec fără să încerc această bunătate. Bine că am incercat. Mi-a plăcut foarte mult! Acesta a și fost momentul preferat al zilei, dar nu știu exact de ce. Că am gustat carne de vită angus sau că bucătarii n-au uitat de mine?

Pe această notă pozitivă s-a încheiat experiența mea în cadrul noului nostru proiect destinat turismului rural din Republica Moldova. Eu mă bucur că am reușit să descopăr cele trei locații minunate din nordul țării despre care v-am relatat câte ceva mai sus și tare sper că am reușit să vă motivez și pe voi să începeți a călători prin Moldova, căci experiențele pe care le putem trăi atunci când călătorim nu se compară cu absolut nimic în această lume!

P.S. Am documentat toată experiența mea și într-o serie de live-uri pe care le făceam la finalul fiecărei zile. Le puteți vedea mai jos glisând spre stânga.

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de ȘTIRI PENTRU TINERI (@diez_md)

Reflecții de final

Au fost șase zile în care starea mea de bine a depășit oboseala pe care o simțeam. La sfârșitul fiecăreia dintre ele, eram plină de recunoștință pentru faptul că reușisem să încerc ceva nou pentru mine, să ies din zona de confort, să găsesc soluții atunci când parcă nimic nu mai putea fi făcut, să văd peisaje pitorești, să descopăr locuri magice, să ascult povești de viață care să mă inspire și motiveze și, nu în ultimul rând, să cunosc oameni capabili să lase o amprentă în viața mea.

Poate că nu v-ați dat seama, dar anume cele enumerate mai sus și sunt motivele principale pentru care merită să porniți într-o asemenea aventură precum a mea. Poate nu mereu veți avea posibilitatea să vedeți unele lucruri din interior, dar să descoperiți frumusețea țării și a destinațiilor turistice, să vă detașați emoțional de problemele cotidiene și să cunoașteți oameni minunați sigur veți putea!

Riscați să nu vă mai gândiți la bani, căci ei niciodată nu sunt suficienți. Riscați să lăsați serviciul pentru câteva zile, și așa toată viața muncim. Riscați să doriți să vedeți lumea, deoarece doar amintirile ne vor mai rămâne la final.