Conflictul armat de pe Nistru a continuat să facă victime și după încheierea acestuia. Timp de opt ani, minele lăsate în câmpuri, livezi și vii au răpit viețile localnicilor, dar și a geniștilor. Acest război, dar și drama oamenilor l-a sensibilizat pe regizorul Ioane Bobeica. Istoria a doi copii din sat, soarta cărora i-a adus pe unul dintre terenurile minate, a devenit subiectul unui nou film autohton – „Tunete”.
Ioane Bobeica mărturisește că scenariul a fost inspirat dintr-o istorie similară cu cea relatată de el în film, care i-a fost povestită de un general, în timp ce făcea catedra militară. „Această istorie din start avea toate componentele și mi-a fost ușor să o scriu. Nu aveam așteptări grandioase până în momentul în care a fost citită de prietenii mei. Ei au rămas frapați și mi-au spus în repetate rânduri că vor să vadă această istorie pe ecrane”, povestește tânărul regizor.
Mai multe detalii despre „Tunete”, producția cinematografică care își propune să aducă în fața cinefililor istoria unor oameni care au rămas să-și trăiască viața fiind constrânși de consecințele conflictului armat de pe Nistru, precum și data sau locul lansării pot fi aflate urmărind pagina oficială a filmului.
Mărturiile unui localnic din satul Pohrebea care l-au inspirat pe Ioane Bobeica să scrie scenariul filmului
Acum 23 de ani s-a încheiat ultima misiune de deminare a teritoriilor din regiunea satului Pohrebea. Atunci, 49 de militari ai Armatei Naționale, conduși de generalul de brigadă, Vitalie Stoian, au participat la misiunea desfășurată în perioada 5 mai-12 august 2000.
Potrivit datelor oficiale, în cadrul acesteia au fost depistate și dezamorsate peste 300 de obiecte explozibile, inclusiv mine antipersonal.
Localnicii din Pohrebea, dar și din satele vecine își amintesc de acea perioadă, care, spun ei, a răpit mai multe vieți decât însuși războiul de pe Nistru. Opt ani, aceștia s-au temut să-și prelucreze câmpurile, să meargă în livezi sau vii, iar de fiecare dată când auzeau o bubuitură, se rugau ca moartea să nu fi „înghițit” un copil.
„Oamenii se temeau să se ducă în deal. Vreo opt ani, oamenii au trăit în frică. După opt ani au început să se ducă și la grădină, dar până atunci nu”, povestește Tudor Stîrcu, locuitor al satului Pohrebea. Veteranul de război a fost schilodit pe câmpul agricol care îi aparține. Bărbatul a călcat pe o mină în noiembrie 1993, zi pe care, spune el, nu o va putea uita niciodată. Explozia l-a lăsat fără piciorul stâng și fără călcâiul drept. De 30 de ani, Tudor Stîrcu se mișcă cu ajutorul unei proteze și a unui suport special din metal.
„Eram pe deal cu niște soldați tineri, care se ocupau de deminare. Urma să ne așezăm la masă, să sărbătorim că am terminat lucrul. Eu le-am zis că înainte de a lua câte un păhăruț, mă duc să strâng de acolo niște lemne și să le duc acasă. Am luat bicicleta și, cât mergeam pe acel teren, am călcat pe o mină”, relatează veteranul.
Ca urmare al acestui incident, Tudor Stîrcu a decis să participe în anul 2000 la deminarea localității. „Soția nu știa, ea credea că mă duc după lemne în pădure, dar eu mă duceam și scoteam mine. Așa le-am scos pe toate, în perioada mai-august 2000”, își amintește bărbatul. Acesta spune că experiența a fost nu doar una periculoasă, dar și extrem de traumatizantă.
