Cât de real este să creezi un lungmetraj peste hotarele țării noastre pornind de la gândul „vreau să fac propriul meu film” și fără a avea cunoștințe în acest domeniu al artei? Pare un vis destul de greu de atins, dar nimic nu este imposibil dacă există dorință și ambiție. De acest lucru m-am convins în timpul discuției cu Victoria Ungureanu Bell – o tânără din raionul Strășeni, Moldova, care a reușit să realizeze o producție cinematografică de la zero în Statele Unite ale Americii. Așadar, dacă doriți să aflați cum e să fii scenaristă, regizoare, producătoare și actriță principală în același timp, dar și despre ce este filmul Victoriei, Heir of the Witch („Moștenitorul vrăjitoarei”), continuați lectura acestui articol. Spoiler: e bazat pe folclorul moldovenesc.
Important: deoarece protagonista acestui material mi-a povestit cu foarte multă dragoste și entuziasm istoria sa, voi încerca să nu modific prea multe și să intervin cât mai puțin posibil pe parcursul articolului, ca să păstrez intacte emoțiile și mesajul transmis. Astfel, recomand să vă luați o ceașcă de ceai sau o ciocolată fierbinte și să descoperiți povestea tinerei care a înțeles că în viață totul este posibil.
Lectură plăcută!
„Dragostea mea pentru film a pornit încă de acasă, din Moldova. Țin minte că învățam la școală și, într-o zi, profesorii ne-au organizat o excursie la Teatrul Național «Mihai Eminescu» din capitală. Atunci am văzut premiera unui spectacol și îmi amintesc că eram foarte emoționată, aveam lacrimi în ochi. Eram impresionată inclusiv de actorii de pe scenă, căci ei și-au dăruit și inima, și sufletul publicului. Am simțit ardoarea lor. De atunci mi-a apărut o pasiune aparte pentru teatru, film, actori, storytelling.
La un moment dat, chiar voiam să fiu jurnalistă ca să povestesc oamenilor istorii, dar lucrurile nu s-au aranjat așa și am ajuns să studiez Științe Politice. Apoi am venit în State. Aici am avut parte de multe joburi, am lucrat și la o bancă foarte mulți ani.
Dar, cu vreo 10-12 ani în urmă, treceam printr-o perioadă dificilă emoțional și atunci m-am întrebat pentru prima dată: «Victoria, ce dorești tu? Ce îți dorești să faci pentru inima ta? Nu pentru un salariu, nu pentru că așa face societatea, dar pentru că așa vrei tu?». Și răspunsul a fost: «Film, actorie și tot ce ține de acest domeniu».
Nu știam nici de unde să încep, nici ce să fac. Apoi am găsit o școală aproape de locul unde trăiam și am luat câteva lecții de introducere în domeniul cinematografiei. Mi-a plăcut foarte mult această experiență.
După, am început să mă implic în realizarea diferitelor scurtmetraje și filme concepute de studenți. În cazul studenților, nu îndrăzneam să le cer să fiu actriță, le ziceam doar: «Vreau să te ajut, cum pot să o fac? Orice ai nevoie în spatele camerelor, eu voi fi acolo». Fiindcă, pentru mine, să fiu de partea cealaltă a ecranului și să simt atmosfera aceasta a filmărilor e mai plăcut decât orice altceva în viață. Și așa am început, puțin câte puțin, să mă implic în realizarea mai multor producții.
Apoi, am zis că vreau să creez eu un scurtmetraj și am adunat o echipă locală. Nu prea aveam experiență, nu prea știam ce facem, dar am zis: «Hai să facem și noi ceva, de-o plăcere a sufletului nostru». Și au urmat vreo 12 astfel de filme.
La un moment dat, am înțeles că vreau să realizez și un lungmetraj. Simțeam necesitatea de a produce o istorie care să aibă un impact asupra lumii.
Mai întâi, am vrut să fac un thriller, dar pentru el aveam nevoie de un buget mult mai mare; chiar avea și scenariul pregătit, dar am hotărât să realizez un horror, ca să mă încadrez în restricțiile bugetare. Mai ales că, în calitate de scenaristă și regizoare începătoare, trebuia să iau o istorie pe care să o pot acoperi mult mai bine.
Așa a început Heir of the Witch, care în traducere s-ar numi «Moștenitorul vrăjitoarei».
A fost o idee cam contradictorie, pentru că am crescut într-o familie creștină și sunt foarte apropiată de Dumnezeu. Nu mi-e rușine să exprim acest lucru. Am o relație cu Dumnezeu în fiecare zi. Apropo, toată lumea e ok să vorbească despre demoni și vrăjitori, dar de ce să nu deschidem o discuție și despre Dumnezeu? Chiar dacă crezi sau nu, e bine măcar să vorbim.
Din acest motiv am și început să scriu, deși cu foarte multă neliniște, durere și frică. Nu mai voiam să ascund, voiam să expun acea rană care sângera din copilărie”, așa și-a început povestea Victoria, dar în acest moment am întrerupt-o. Am întrebat-o despre ce rană este vorba și atunci tânăra a continuat.
„Bunica mea era vrăjitoare”
„Părinții mei au divorțat când eu aveam un an și jumătate, iar bunica din partea tatălui era o vrăjitoare.
Odată, când eram mică, am mers împreună cu sora mea la ea în vizită. M-a invitat în casă, m-a așezat pe un scaun și mi-a zis că vrea să-mi facă un descântec «de protecție». Eu aveam vreo cinci sau poate șase ani, nu înțelegeam ce înseamnă aceasta și nici ce vrea să facă ea.
A luat un castron greu, l-a pus deasupra capului meu și a început să pună acolo lichide și fel de fel de obiecte. În prima parte a acelui descântec eu nu ascultam ce zice, dar după am început să ascult și era înspăimântător. Vorbea în șoaptă și mă speria foarte mult. Țin minte cum îmi spuneam singură mie să nu ascult, să nu-mi las inima să înțeleagă sau să accepte vorbele ei, pentru că știam că dacă le accept, atunci vor avea impact asupra mea. În acel moment, sora a intrat în casă și, după ce a văzut ce se întâmplă, m-a luat de mână și am plecat.
Nu am mai ținut legătura cu ea [cu bunica].
Apropo, în perioada aceea a copilăriei, auzeam de la membrii familiei mele că trebuie să ne ținem mai departe de bunica din partea tatălui și să fim atenți să nu mâncăm nimic de acolo, să nu luăm cadouri, pentru că în localitatea noastră se știa foarte bine ce servicii oferea. Auzeam și că ea trebuie să ofere acest «dar», cum îl numea, de vrăjitorie cuiva din familie și că acea persoană trebuie să-l accepte. Sau, mai bine zis, să-l «fure» chiar, ascultând și luând aminte la vorbele pe care le rostea, ca să fie un fel de înțelegere reciprocă. Știu că nimeni de la noi din familie nu a dorit să facă acest lucru.
În ceea ce mă privește, am încercat să o iert și să o înțeleg, deși după acea zi am început să am coșmaruri și să simt mereu o energie negativă. Plângeam nopțile, strigam, iar mama se ruga asupra mea. Doar prin rugăciune puteam să-mi revin și să mă liniștesc. Țin minte că am petrecut o vară întreagă la Mănăstirea Căpriana. La început, nu puteam sta la rugăciuni, voiam să ies, să strig, dar cu ajutorul unei măicuțe care se ruga pentru mine și cu foarte multă răbdare și dorință am reușit să trec peste acele momente. A durat ani buni să las în urmă totul.
Înainte, îmi era rușine să vociferez că am avut o bunică vrăjitoare și păstram această taină numai pentru mine, dar apoi am încercat să înțeleg de ce a făcut bunica mea această alegere. Și mi-am dat seama că ea a trecut prin multe greutăți, inclusiv foamete și război, iar în momentele dificile fiecare om apelează la un ajutor. Ea a decis să apeleze la această energie, adică la spiritele întunecate. Și nu o judec. Am găsit compasiune și iertare pentru ea, dar prin asta am înțeles că fiecare dintre noi are posibilitatea de a lua o decizie în această viață. Fiecare poate alege ce vrea să facă cu puterea sa interioară – bine sau rău.
Așa a și apărut dorința de a realiza acest film. O producție foarte aproape de inima mea, în care se prezintă lupta dintre bine și rău, reală și destul de activă.”
Despre eroina principală și cum a fost să joace acest rol
„Eroina principală, Ana, trece prin foarte multe greutăți. Duce o luptă internă aprigă și încearcă, prin rugăciune și prin bunătatea sufletului său, să se țină de lumină. Dar este un film horror până la urmă, care trebuie să provoace entuziasm, frică, emoție, așa că am încercat să aduc aspectul de creativitate în prim-plan. Dacă era un documentar, cred că avea un alt sfârșit, însă eu am ales să fiu fidelă artei de a fi scriitoare, chiar dacă unele lucruri nu voiam să le includ.
Apropo, la început am scris scenariul cu ideea că protagonista este o adolescentă. Mă gândeam să aibă 16-17 ani, ca să se lase mai ușor manipulată de spiritele întunecate ale bunicii ei care murise. Respectiv, am deschis un casting valabil în toată țară ca să găsim persoana potrivită pentru rolul acesta. M-am uitat la zeci de tinere, de la Los Angeles până la New York, dintr-un capăt de țară până-n celălalt, dar n-am găsit pe nimeni care să se potrivească perfect.
Astfel, pentru că am scris scenariul și pentru că o știam deja pe Ana la un nivel intim, inclusiv ce vrea, cum se simte, ce o doare, am hotărât să joc eu rolul principal, deși știam cât de complicat va fi, fiindcă să fii regizor și actor în același timp e ca și cum ai fi un adevărat Iron Man. Știam că e foarte obositor să îmbini aceste două domenii diferite și că e necesară extrem de multă implicare atât cu creierul, cât și cu inima, dar am decis că trebuie să fac ceea ce e mai bun pentru filmul meu și că aș putea să ajustez un pic scenariul după noua vârstă a Anei.
De fapt, mie îmi place foarte mult actoria, dar chiar a fost foarte greu, mai ales că trebuia să simt durerea protagonistei și starea ei. Așa că, aproximativ cu două-trei luni înainte de filmări, mi-am scos toate bijuteriile, am încetat să-mi vopsesc părul, am început să fiu Ana, să înțeleg durerea sa. Totodată, am început să învăț a coase la mașina de cusut, să port rochii lungi specifice ei, foarte modeste. Le purtam în fiecare zi, chiar și când aveam vreo ședință sau întâlnire. Tot timpul aveam aceleași haine. Nici nu mă machiam, nu făceam nimic din ceea ce-mi amintea de viața mea. Am lăsat-o pe Ana să vină la mine, să-mi spună durerea pe care o simte. Și nu am judecat-o, ci am acceptat-o, am iubit-o. M-am dăruit complet acestui rol. Am devenit Ana. Și sper că se va vedea și se va simți.”
„Principala problemă a fost că, pentru ca să fiu Ana, trebuia să iau asupra mea energia negativă despre care vă spuneam anterior, să mă las submisă, iar cu toate acestea, trebuia să fiu și lideră pentru echipa mea. Erau două lumi complet diferite și să mă duc dintr-o lume în alta, dintr-un minut în altul, a fost o adevărată provocare pentru mine. M-a ajutat foarte mult faptul că membrii echipei mele au fost înțelegători. Toată lumea lucra cu ardoare, de aceea am și reușit să ducem la bun sfârșit acest proiect complicat.”
Cum a reușit să îmbine actoria cu regia
„Echipa mea era formată din circa 100 de oameni, inclusiv actorii, iar vreo 75-80 % dintre persoanele cu care am lucrat erau femei.
Inițial, nu știam ce fac, însă aveam o credință și o dorință enormă. Lucram și noaptea, și ziua, dar era o plăcere. Erau momente în care filmam până la patru dimineața, la 5.0 mă culcam și la 7.0 eram în picioare din nou, foarte veselă, gata de noi filmări. Nimic nu mă obosea. Eram optimistă chiar și atunci când vremea rea ne dădea programul peste cap sau când se întâmpla ceva cu locația preconizată pentru filmări sau când vreun actor nu putea să vină. Uneori aveam situații foarte stresante, mai ales că atunci când creezi o producție fiecare minut costă.
Dorința de a face un film care va inspira lumea și va rămâne drept o amprentă în inimile celor care-l privesc a depășit orice altă dorință. Desigur că m-a ajutat și dragostea pentru film, pentru artă, dar și cafeaua. Am băut multă cafea în acea perioadă.
Este adevărat că trebuie să fii și foarte flexibilă și puternică în calitate de lideră de echipă, căci inevitabil ceva se va întâmpla, ceva la care nici măcar nu te-ai gândit. În plus, trebuie să fii foarte deschisă la schimbări, astfel încât atunci când ceva nu merge bine, să gândești un alt plan imediat. Și e important să fie un plan bun și realizabil, ca să meargă lucrurile mai departe, fără pauze, căci dacă te oprești, pierzi bani.
De fapt, toate aceste lucruri le înveți din mers, nu la școală. Mi-am mai luat acum niște cursuri de regizor, dar nu învăț cum să reacționez atunci când începe să plouă în timpul filmărilor și echipamentul tehnic de sute de mii de dolari, pe care l-am închiriat, stă în aer liber. Învăț lucruri simple – cum să formez o echipă și alte detalii puțin importante.”
Procesul de realizare a filmului
„Primul draft l-am scris într-o lună și jumătate aproximativ. După aceasta, am trimis textul videografului și celor doi producători din echipa mea, dar și la câteva agenții care citesc scenariul și îți oferă un feedback și am primit comentarii pozitive din partea tuturor, le-a plăcut că istoria este personală.
Apoi am rescris de sute de ori, cred, acel scenariu, deoarece niciodată nu eram complet satisfăcută, credeam că pot face un film și mai bun, și mai puternic, și mai influențabil. Dar nici nu poți termina niciodată un scenariu dacă ești un scriitor devotat. Pur și simplu trebuie să-l abandonezi la un moment dat ca să începi să filmezi.
Așa că, după trei luni de scris și redactat, am început filmările care au durat o lună. Am început să filmăm chiar în perioada de vârf a COVID-ului, în 2020. Era o stare morbidă în lume, o stare de frică. Nici nu știam dacă murim, dacă e sfârșitul lumii și, în general, ce se întâmplă. Cu toate acestea, am insistat să filmăm. Toată echipa mea era foarte fericită că noi făceam ceva. În momentul în care nimic din ce se întâmpla în lume nu era clar, noi cream ceva nou.
Desigur că am avut mare grijă în timpul filmărilor. Ne-am protejat și am urmat regulile de securitate impuse de autorități.
A urmat procesul de editare, care a durat doi ani și jumătate. E un proces foarte meticulos. Fiecare detaliu contează. Doar să editezi sunetul e foarte complicat, căci sunt foarte multe nivele, iar fiecare nivel trebuie să fie la un anumit rang. Am învățat enorm de multe lucruri.
Respectiv, scenariul l-am finalizat practic în procesul editării, fiindcă de editare depinde rezultatul final. Uneori, acesta poate fi cu totul diferit de ceea ce ți-ai propus inițial și trebuie să accepți acest lucru, să lași egoul deoparte, fiindcă altfel nu este posibil. Sunt atâtea scene pe care le-am filmat și a trebuit să le omitem complet… Când mă gândesc câți bani am alocat pentru ele, câtă pregătire a fost, câți nervi, probleme, mi se rupe inima, dar a trebuit să mă detașez de istoria mea în calitate de scriitoare și să mă gândesc din perspecta faptului că unele scene nu neapărat vor face filmul mai bun.
Contează foarte mult să editezi în așa mod încât la final să obții o istorie perfectă, cu un început bun, un cuprins care să includă un punct culminant și un final la fel de reușit.”
Cele mai memorabile momente din timpul filmărilor
„În fiecare zi existau momente de euforie pentru mine, pentru că să-ți vezi propriile idei pe ecran e ceva deosebit.
De exemplu, am avut o scenă cam dificilă de filmat, în care trebuia să arătăm că noi trecem prin pământ și intrăm într-un sicriu. A fost necesar să angajăm și persoane din domeniul construcțiilor ca să putem transpune această idee în realitate. Astfel, atunci când vedeam un asemenea fragment din scenariu, complicat de filmat, derulându-se pe ecran, eram așa de emoționată și fericită încât îmi venea să țip și să plâng. Și îmi venea să-mi mușc degetele și mâinile ca să nu scot vreun sunet, să nu se audă în filmare. Îmi ziceam doar, în gând: «Uite, e aici, în fața ta și e perfect!». Apoi, când terminam de filmat momentul, țipam și săream de bucurie, de parcă nici nu eram obosită.
Îi spuneam echipei mele că ceea ce facem este magie, fiindcă noi vom muri, dar filmul va rămâne pentru o eternitate.”
E scump să realizezi o producție cinematografică în SUA?
„Costurile au fost mult mai mari decât am planificat inițial, dar ceea ce pot să spun e că am cheltuit mai puțin de 1 milion de dolari americani, deși pentru SUA filmele care costă mai puțin de 1 milion se consideră foarte ieftine.
Persoanele din domeniu cred că toți au muncit gratis, însă nu este așa, fiecare muncă a fost remunerată.”
Când va putea fi vizionat filmul
Premiera filmului a avut loc pe 2 august, iar deja începând cu data de 4 august, acesta poate fi vizionat în SUA și Canada. Acum au loc negocierile cu Europa, contractele cu Anglia și cu Țara Galilor fiind deja semnate.
Privind lansarea filmului în Republica Moldova, Victoria a menționat că va avea mai multe detalii la sfârșitul lunii august, pe care neapărat le va împărtăși cu noi.
Urmează și alte proiecte?
„Desigur! Am un alt film la care am lucrat vreo jumătate de an și abia aștept să încep filmările. Se numește «Cinci» și este un thriller psihologic. E diferit de acesta. Dacă e să numesc câteva filme cu care s-ar compara, acestea ar fi Fight Club, Basic Instinct și Gone Girl. E un mix din cele trei. De fapt, de această dată este o istorie foarte palpitantă, cu multe detalii și e extrem de interesantă. Asta e ceea ce pot spune acum.”
Sfaturi pentru cei care doresc să îmbrățișeze actoria/regia
„Chiar dacă nu știi cum se face, chiar dacă crezi că nu poți, chiar dacă ești intimidat, ai frică și îți tremură mâinile, trebuie să mergi înainte, să încerci. Ai curaj, ai încredere în forțele proprii și cere ajutor de la Domnul. Lasă oamenii să te bârfească sau să te aprecieze. Nu este treaba ta cum primește lumea arta pe care o faci. Plus la toate, dacă ai ca scop să faci ceva, în fiecare zi dedică timp pentru acel ceva și vei reuși.
Este o industrie grea, sunt foarte multe piedici pe drumul acesta, dar dacă nu poți dormi noaptea, căci te gândești la dorința de a face film sau de a fi actor (actriță), trebuie să fii insistent(ă). Chiar și când toate lucrurile sunt împotriva ta, trebuie să ai încredere în tine și să muncești. Mai ales că există atât de multă informație pe internet acum, nici nu mai trebuie să mergi la vreo școală. Pe YouTube poți face o școală întreagă, important dorință să fie.
P.S. Nu uita că este datoria ta, ca om, să creezi ceva frumos în viața aceasta. Nu te gândi «cine sunt eu?», fiindcă de ce să nu faci tu? Ai o putere, o valoare, o voce și trebuie să le folosești. Trebuie să te afișezi și să mergi pe drumul acela care îți place, chiar dacă uneori ești singur(ă) pe el.”
Trailerul filmului poate fi vizionat mai jos
Aici este pagina web a producției cinematografice, iar aici e pagina de Instagram a acesteia, unde puteți vedea mai multe detalii și fotografii. Totodată, aici puteți găsi pagina de Instagram a Victoriei Ungureanu Bell.
